Marwa Al-Sabouni
939,374 views • 10:25

Bună. Numele meu e Marwa și sunt arhitect. M-am născut și am crescut în Homs, un oraș din partea central-vestică a Siriei, și am trăit aici dintotdeauna. După șase ani de război, Homs e acum un oraș pe jumătate distrus. Eu și ai mei am fost norocoși; locul nostru nu a fost dărâmat. Deși timp de doi ani, am fost ca prizonieri în propria casă. Afară erau demonstrații, lupte, bombardamente și lunetiști. Eu și soțul meu aveam un birou de arhitectură în piața mare din centrul vechi. Acum a fost distrus, la fel ca mare parte din orașul vechi. Jumătate din celelalte cartiere sunt acum dărâmături. De la armistițiul încheiat la sfârșitul lui 2015, în zone mari din Homs a fost mai mult sau mai puțin liniște. Economia e la pământ, iar oamenii încă se luptă. Comercianții cu standuri în piața veche a orașului își vând acum marfa în barăci pe marginea drumului. Sub apartamentul nostru e un tâmplar, sunt magazine de dulciuri, un măcelar, o tipografie, ateliere, și multe altele. Am început să predau cu jumătate de normă și alături de soțul meu, care jonglează cu câteva joburi, am deschis o mică librărie. Ceilalți au tot felul de joburi ca să se descurce.

Când mă uit la orașul meu distrus, mă întreb, bineînțeles: Ce a dus la războiul ăsta cumplit? Siria a fost un loc al toleranței, obișnuit istoric cu varietatea, cămin pentru o multitudine de credințe, neamuri, obiceiuri, bunuri, mâncăruri. Cum a ajuns țara mea — o țară ale cărei comunități trăiau împreună în armonie, iar diferențele lor erau discutate fără teamă — cum a degenerat într-un război civil, violență, strămutare și o nemaiîntâlnită ură față de secte? Au fost multe motive care au condus la război — sociale, politice și economice. Fiecare a avut rolul său. Dar cred că este un argument principal, care a fost adesea trecut cu vederea și care este important de analizat, pentru că de el depinde, în mare parte, dacă vom reuși să-l evităm în viitor. Iar acest motiv este arhitectura.

În țara mea, arhitectura a jucat un rol important în crearea, direcționarea și amplificarea conflictului dintre părțile adverse, și acest lucru e valabil și pentru alte țări. Există cu siguranță o corelație între arhitectura unui loc și caracterul comunității care s-a stabilit acolo. Arhitectura joacă un rol cheie în destrămarea unei comunități sau reunirea acesteia. Societatea siriană a cunoscut pentru mult timp coabitarea diferitelor tradiții și contexte. Sirienii au trăit prosperitatea datorată comerțului deschis și comunităților sustenabile. S-au bucurat de sentimentul autentic de apartenență la un loc, iar asta s-a reflectat în ce au construit, în moscheile și bisericile construite perete-n perete, în piețele din locurile publice și în proporțiile și mărimile bazate pe principiile umanității și armoniei.

Aceasta arhitectură a îmbinărilor poate fi încă „citită” în dărâmături. Vechiul oraș islamic din Siria a fost construit în multiple faze, integrându-se în trecut și îmbrățișându-i spiritul. La fel și comunitățile sale. Oamenii au trăit și lucrat unii cu alții într-un loc care le-a dat sentimenul de apartenență și i-a făcut să se simtă acasă. Au împărtășit o existență remarcabil de unită.

Dar în ultimul secol, treptat s-a intervenit asupra acestui echilibru delicat; întâi, au fost urbaniștii din perioada colonială, când francezii, în entuziasmul lor, au transformat ceea ce considerau orașele ne-moderne ale Siriei. Au distrus străzile și au mutat monumentele. Le-au numit îmbunătățiri și au fost începutul unei destrămări lungi și lente. Urbanismul tradițional și arhitectura orașelor noastre asigurau identitatea și apartenența nu prin separare, ci prin interconectare. Dar în timp, vechiul a devenit inutil, iar noul, dorit. Armonia mediului construit și a celui social a fost călcată în picioare de elementele moderne — blocuri de beton brutale, nefinisate, neglijență, devastare estetică, urbanism dezbinător, care a separat comunitățile după clasă, crez sau avere.

Iar același lucru se întâmpla în comunitate. Pe măsură ce mediul construit s-a schimbat, și stilul de viață și sentimentul de apartenență al comunității au început să se schimbe. Dintr-o formă de comuniune și apartenență, arhitectura a devenit un mod de diferențiere, iar comunitățile au început să se îndepărteze de la esența care le ținuse împreună, dar și de sufletul locului care obișnuia să reprezinte existența lor comună.

Multe motive au dus la războiul din Siria, dar nu trebuie să subestimăm modul în care, contribuind la pierderea indentității și a respectului de sine, urbanizarea zonală și arhitectura nechibzuită, lipsită de umanitate au hrănit diviziunea sectelor și ura. În timp, orașul unit s-a transformat într-un centru cu ghetouri de jur împrejur. În schimb, comunitățile coerente au devenit grupuri sociale distincte, înstrăinate unele de altele și de loc. Din punctul meu de vedere, pierderea sentimentului de apartenență și de împărțire a locului cu altcineva a făcut mult mai ușoară distrugerea ce a urmat.

Exemplul clar poate fi văzut în sistemul de locuințe, care, înainte să înceapă războiul, găzduia peste 40% din populație. Da, înainte de război, aproape jumătate din populația siriană locuia în mahalale, zone periferice, fără infrastructură adecvată, formate din rânduri nesfârșite de blocuri de beton goale, pline cu oameni ce aparțineau, în mare parte, aceluiași grup, fie bazat pe religie, clasă, origine sau toate cele menționate.

Acest urbanism al ghetourilor s-a dovedit a fi un precursor al războiului. Conflictul începe mult mai ușor în zone care au fost categorisite — acolo unde trăiesc „ceilalți". Legăturile care țineau orașul unit — fie că erau sociale, prin construire coerentă, fie economice, prin comerțul din piețe, fie religioase, prin prezența neîntreruptă — toate s-au pierdut din cauza modernizării nechibzuite și lipsite de viziune a mediului construit.

Permiteți-mi o remarcă. Când citesc despre urbanism eterogen în alte părți ale lumii, inclusiv cartierele etnice din orașele britanice, din Paris sau Bruxelles, recunosc începutul aceleiași instabilități pe care am văzut-o în mod dezastruos aici, în Siria.

Avem câteva orașe distruse aproape complet, precum Homs, Aleppo, Daraa și multe altele, iar aproape jumătate din populația țării este strămutată.

Sper că războiul se va termina, iar întrebarea pe care eu, ca arhitect, trebuie să o pun, este: Cum vom reconstrui? Care sunt principiile pe care ar trebui să le adoptăm pentru a evita repetarea acelorași greșeli? Din punctul meu de vedere, accentul ar trebui să cadă pe crearea de așezări care să facă oamenii să se simtă de-ai locului. Arhitectura și planificarea urbană trebuie să reia unele valori tradiționale care făceau exact asta, creând condițiile pentru coexistență și pace, valori neostentative ale frumuseții, ci dimpotrivă, care par accesibile și naturale, valori morale care promovează generozitatea și acceptarea, o arhitectură care să-i bucure pe toți, nu doar elitele, așa cum era pe aleile umbroase din vechiul oraș islamic, cu designuri mixte ce încurajează sentimentul de comunitate.

Este un cartier în Homs, numit Baba Amr, care a fost complet distrus. Cu aproape doi ani în urmă, am propus acest model într-o competiție UN-Habitat pentru a-l reconstrui. Ideea era crearea unei structuri urbane inspirată de un copac, capabilă să crească și să se răspândească organic, cu tradiționalul pod peste vechile alei, cu apartamente, curți, magazine, ateliere, locuri de parcare, de joacă și de petrecere a timpului, copaci și alei umbroase. Este departe de a fi perfect, evident. L-am desenat în timpul celor câtorva ore când avem curent electric. Și există multe modalități de a exprima apartenența și comunitatea prin arhitectură. Însă comparați-l cu blocurile deconectate, de sine stătătoare propuse prin proiectul oficial de reconstrucție a Baba Amr.

Arhitectura nu este axa în jurul căreia se rotește întreaga viață, dar are puterea de a sugera și chiar direcționa activitatea umană. În acest sens, așezarea, identitatea și integrarea socială sunt producătoarele și produsele unui urbanism eficient. Urbanismul coerent al vechiului oraș islamic și al multor orașe europene, de exemplu, promovează integrarea, în timp ce rândurile de case sau blocurile turn neînsuflețite, chiar și atunci când sunt luxoase, tind să promoveze izolarea și ideea de „ceilalți". Chiar și lucrurile mici precum locurile cu umbră, pomii fructiferi sau apa de băut din oraș pot face o diferență majoră în felul în care oamenii percep locul și dacă îl consideră un spațiu generos, cu multe de oferit, un loc ce merită păstrat și îmbunătățit, ori dacă îl văd ca pe un loc străin, plin cu semințele mâniei. Pentru ca un loc să ofere, arhitectura sa trebuie să ofere.

Construcțiile noastre contează. Structura orașelor noastre se reflectă în structura sufletelor noastre. Și fie prin mahalale de beton sau locuințe sociale deplorabile sau orașe vechi ruinate sau păduri de zgârie-nori, arhetipurile urbane contemporane care au împânzit Orientul Mijlociu au fost o cauză a înstrăinării și fragmentării comunităților noastre.

Putem învăța din asta. Putem învăța cum să reconstruim într-un mod diferit, cum să creăm o arhitectură care nu contribuie numai la aspectele practice și economice ale vieții, dar și la satisfacerea nevoilor sociale, spirituale și psihologice ale oamenilor. Aceste nevoi au fost complet ignorate în orașele din Siria, înainte de război. Avem nevoie să creăm din nou orașe care sunt împărțite de comunitățile care locuiesc în ele. Dacă facem asta, oamenii nu vor mai simți nevoia să caute identități diferite de cele din jur, pentru că se vor simți cu toții acasă.

Mulțumesc că m-ați ascultat.