978,251 views • 13:19

Am avut îndoieli serioase în privința posibilității de-a vorbi despre asta unui public atât de plin de viață precum voi. Apoi mi-am amintit un citat din Gloria Steinem, care spune: „Adevărul vă va elibera, dar înainte vă va enerva." (Râsete) (Râsete)

Deci, ținând cont de asta, voi încerca să fac asta acum, aici, şi voi vorbi despre cum e să mori în secolul XXI. Primul lucru care vă va enerva, fără niciun dubiu, e că toţi vom muri în secolul XXI. Fără nicio excepție. Există în aparență cam unul din opt dintre voi care se crede nemuritor, în sondaje, dar – (Râsete) Din păcate, nu e așa.

În timpul acestui discurs, în următoarele 10 minute, o sută de milioane din celule mele vor muri, și pe parcursul zilei de azi, 2.000 dintre neuronii mei vor muri, nu se vor întoarce niciodată, deci se poate argumenta că moartea este un proces care începe destul de devreme.

Oricum, al doilea lucru pe care vreau să-l spun despre a muri în secolul XXI, pe lângă faptul că ni se va întâmpla tuturor, e că se întrevede ca un dezastru feroviar pentru majoritatea dintre noi, dacă nu încercăm să recăpătăm controlul acest proces de pe traiectoria inexorabilă pe care se află.

Ăsta-i adevărul. Fără îndoială că asta deranjează dar să vedem dacă vă putem ajuta să vă eliberaţi de asta. Nu promit nimic. După cum v-am spus la început, lucrez la Secţia de terapie intensivă și cred că am trăit perioada de glorie a terapiei intensive. Ce experienţă! A fost fantastic. Avem aparate care fac „ping”. Sunt multe de genul acesta. Dispunem de o tehnologie de monitorizare inovatoare care funcționează bine iar în perioada în care am lucrat la Secţia de terapie intensivă, rata deceselor bărbaților din Australia s-a înjumătățit, iar terapia intensivă a contribuit la asta. Desigur, tehnologiile pe care o folosim au contribuit la asta.

Am avut un succes uriaș, şi ne-am cam îmbătat cu propriul nostru succes și am început să folosim expresii precum „salvarea vieții”. Îmi cer scuze tuturor pentru asta, pentru că evident, nu salvăm vieți. Doar prelungim viața oamenilor și amânăm moartea, o redirecționăm, dar, strict vorbind, nu putem nicicum salva vieți permanent.

Ce s-a întâmplat de fapt în perioada în care am lucrat la Secţia de terapie intensivă, e că cei pe care i-am salvat în anii '70, '80 și '90, se pregătesc acum să moară în secolul XXI, de boli pentru care nu mai avem leacuri de felul celor pe care le aveam pe vremea aceea.

Am suferit o mare schimbare în felul în care oamenii mor, și majoritatea bolilor responsabile de acest lucru nu se mai pretează la a fi tratabile așa cum erau atunci când făceam acest lucru în anii '80 și '90.

Ne-am cam prins degetele în asta și nu prea ne-am clarificat cu adevărat cu ceea se întâmplă acum și e vremea să o facem. M-am trezit la realitate pe la sfârșitul anilor '90 când l-am întâlnit pe acest tip. Se numește Jim, Jim Smith și arăta așa. Am fost chemat jos la recepție ca să-l văd. E mâna cea mică. Am fost chemat la recepție de un medic pneumatolog ca să-l văd. Mi-a spus: „Uite, am un pacient aici. Are pneumonie, și arată de parcă ar avea nevoie de terapie intensivă. Fiica sa e cu el, și vrea să facem tot posibilul.” O expresie familiară pentru noi. Așa că am coborât la recepție ca să-l văd pe Jim. Avea pielea așa, transparentă. I se vedeau toate oasele. E foarte, foarte slab, într-adevăr, are pneumonie și e prea bolnav ca să-mi poată vorbi aşa că vorbesc cu fiica lui, Kathleen, şi o întreb: „Ați vorbit vreodată cu Jim despre ce-ar fi de făcut în cazul în care ar ajunge într-o asemenea situație?” S-a mirat și a zis: „Nu, sigur că nu!” Mi-am zis: „OK. Ia-o ca atare.” Am început să vorbim și mi-a spus: „Știți, totdeauna am crezut că avem timp.”

Jim avea 94 de ani. (Râsete) Şi mi-am dat seama că ceva nu mergea bine aici. Acel dialog n-a avut loc, dialogul care eu credeam că avusese loc. Așa că un grup de specialişti, între care şi eu, am început să facem sondaje de opinie vizitând 450 de pacienţi rezidenți din căminele din Newcastle şi din zonă, și am descoperit că doar unul din o sută avea un plan despre ce se va face cu el când inima nu-i va mai bate. Unul din o sută. Și doar unul din 500 avea un plan cu privire la ce să facă în cazul în care s-ar fi îmbolnăvit grav. Și mi-am dat seama, desigur, că acest dialog cu siguranță nu are loc în rândul publicului larg.

Acum lucrez la Secţia de terapie intensivă pentru pacienţi cu dolenţe acute. Acesta este spitalul John Hunter. Credeam, desigur, că aici e mai bine. Deci, împreună cu o colegă de la asistența medicală pe nume Lisa Shaw, am examinat sute și sute de notițe din registrul medical al departamentului căutând indicii despre orice fel de conversație pe care a avut-o vreodată cineva în legătură cu ce i se va întâmpla dacă tratamentul administrat ar da greș şi persoana respectivă ar deceda. Nu am găsit nicio referință, nicio preferință în legătură cu obiectivele, tratamentele sau rezultatele respective în nicio notiță lăsată de un doctor sau un pacient.

Am început să ne dăm seama că avem o problemă și problema e și mai serioasă decât credeam.

Știm că suntem cu toții că vom muri, dar e foarte important cum murim, evident nu doar pentru noi, ci şi pentru vieţiile celor care rămân după noi şi impactul pe care îl va avea acest lucru. Cum murim rămâne în mintea tuturor celor care rămân în viață și stresul ce se creează într-o familie la moartea unui membru e enorm. De fapt, dacă se moare la terapie intensivă, stresul e de șapte ori mai mare decât dacă se moare oriunde altundeva, așa că, dacă se poate alege, a muri la Secţia de terapie intensivă nu-i în topul preferințelor.

Și, desigur, ca și când n-ar fi rău destul, totul se mișcă rapid spre o panoramă unde mulți dintre voi — în acest moment, unul din 10, va muri în terapie intensivă. În SUA, unul din cinci. În Miami, trei din cinci oameni mor în terapie intensivă. Asta e tendința care există în acest moment.

Vă voi explica motivele pentru care e așa. Sunt patru moduri de a pleca din această viaţă. Unul dintre aceste moduri ni se va întâmpla la toți. Modul pe care îl cunoașteți cel mai bine e cel care devine tot mai mult de interes istoric: moartea subită. E foarte probabil ca într-un public de acest număr să i se întâmple cuiva. Moartea subită e foarte rară. Moartea lui Little Nell sau a Cordeliei și astfel de exemple, pur și simplu nu se mai întâmplă. Procesul morții lente a celor cu boli terminale, pe care tocmai l-am văzut, apare la oameni mai tineri. Când se ajunge la 80 de ani, e improbabil să mai apară. Doar unul din 10 pacienţi de peste 80 de ani va muri de cancer.

Cauzele cele mai dese sunt cele ce urmează. Se moare din ce in ce mai des de insuficienţa anumitor organe, cu aparate ca cel respirator, circulator, excretor oprindu-se din lucru. Fiecare dintre aceste cazuri înseamnă internare la un spital cu secţii de îngrijire pentru stări acute în cursul sau la sfărşitul căruia cineva zice „E suficient.” și ne oprim.

Asta-i cauza cu cea mai mare creștere și cel puțin 6 din 10 prezenți aici vor muri în acest fel, prin pierderea treptată a capacităților odată cu creșterea fragilității, iar fragilitatea e parte inerentă a îmbătrânirii, creșterea fragilității fiind, în fond, principala cauză a morții la ora actuală, și ultimii ani sau ultimul an de viață e petrecut într-un grad mare de dizabilitate, din nefericire.

Vă place până acum? (Râsete) (Râsete) Îmi pare rău, mă simt ca și Casandra. (Râsete)

Ce-aș putea să vă spun? E bine că se întâmplă la o vârstă înaintată acum. Cu toții, majoritatea, vom ajunge la acest punct. Pe vremuri nu se întâmpla asta. Asta se întâmplă dacă ajungi la o vârstă înaintată și, din păcate, longevitatea înseamnă mai multă bătrânețe și nu o tinerețe mai lungă. Îmi pare rău să vă zic asta. (Râsete) Uitați ce-am făcut! Nu doar că am luat această secție a spitalului John Hunter ci și altele. Am demarat o serie de proiecte ca să vedem dacă am putea implica oamenii mai mult în procesul care li se va întâmpla. Desigur, n-am dat seama că avem de-a face cu probleme culturale. Îmi place acest tablou de Klimt deoarece, cu cât îl privești mai mult, cu atât parcă îți dai seama de tot ce se-ntâmplă aici, ceea ce-i în mod clar separarea morții de viață, și frica – Vedeți, dacă vă uitaţi cu atenţie e o femeie aici cu ochii deschiși. La ea se uită el, după ea a venit. Vedeți asta? Pare înspăimântată. O pictură formidabilă.

Oricum, avem o problemă culturală majoră. E clar, lumea nu vrea să vorbim despre moarte, sau, cel puţin, așa credeam. Deci, cu fonduri masive de la Guvernul Federal și Serviciul local de Sănătate, am introdus o normă la Spitalul John Hunter numită Respectarea Dorințelor Pacientului. Am pregătit sute de oameni pentru a merge în secții să le vorbească pacienților despre faptul că vor muri și să-i întrebe ce-ar prefera în aceste circumstanțe. Le-a plăcut. Atât familiilor, cât și pacienților. 98% dintre oameni au fost de părere că așa ceva ar trebui să fie firesc și că așa ar trebui să se desfăşoare lucrurile. Iar când și-au exprimat dorinţele toate acestea s-au înfăptuit, așa cum trebuia. Am putut să le realizăm pentru ei. Dar când s-a terminat finanțarea, șase luni mai tărziu totul se oprise din nou, nimeni nu mai purta aceste dialoguri. Asta ne-a frânt inima pentru că noi credeam că acest lucru se va perpetua. Problema culturală s-a reinstalat.

Învățătura este: Cred că-i important să nu algem drumul spre STI (Secţia de Terapie Intesivă) fără a cugeta adânc dacă dorim să ajungem acolo sau nu, mai ales că, pe măsură ce înaintăm în vârstă și devenim din ce în ce mai vulnerabili, STI ne poate oferi tot mai puțin. Trebuie să existe un mic drum lăturalnic pentru cei care nu doresc să meargă pe această cale. Am o idee mică şi una mare despre ce se poate întâmpla.

Iată ideea mică. Ideea mică este, hai să ne angajăm cu toții mai mult în acest mod pe care l-a ilustrat Jason înainte. De ce n-am putea avea astfel de conversații cu vârstnicii noștri și cu cei care se apropie de acel moment? Sunt câteva lucruri pe care le puteți face. Unul dintre ele este că puteți pur și simplu pune următoarea întrebare simplă. Nu dă greș niciodată. „În cazul în care sunteți prea bolnav pentru a putea vorbi, cine ați dori să vorbească în numele dumneavoastră?” E o întrebare foarte importantă, pentru că a lăsa pacientul să aleagă această persoană produce un rezultat uimitor. Al doilea lucru pe care l-ați putea întreba: „I-ați vorbit acelei persoane despre lucrurile importante pentru dumneavoastră pentru a avea o idee mai clară despre ce putem face pentru tine?” Aceasta este ideea mică.

Ideea cea mare e mai mult politică. Cred că trebuie să ne apucăm de asta. Cred că ar trebui înființată mișcarea "Ocupați Moartea". (Râsete) Nevasta-mea mi-a spus: „Da, sigur, să ne postăm în cimitire. Da, da. Sigur.” (Râsete) Asta n-a prea mers, dar am ţinut la idee. Acum sunt un hippie în vârstă. Nu știu dacă, nu cred că se mai vede pe mine, dar doi dintre copiii mei s-au născut acasă în anii '80, atunci când a naște acasă era la modă, și noi, cei născuți în bum-ul demografic suntem obișnuiți să ne asumăm responsabilitatea astfel că, dacă înlocuim cuvântul „naștere" cu "moarte" optez pentru „Pace, Iubire, Moarte Naturală”. Cred că trebuie să ne angajăm politic și să începem să recuperăm acest proces natural din măinile modelului insituţionalizat medical spre care se îndreaptă.

Sună parcă aș pleda pentru eutanasie. Vreau să vă asigur în termeni absolut clari, că urăsc eutanasia. O consider un circ. Nu cred că contează eutanasia. De fapt, în locuri ca Oregon, unde se poate comite suicidul asistat medical, unde se poate lua o doză de otravă, doar 0.5% dintre oamenii care s-au decis s-o facă, au făcut-o. Mă interesează mai mult ceilalţi 99,5% care nu vor să facă asta. Cred că majoritatea oamenilor nu vrea să moară, dar cred că majoritatea vrea să aibă un fel de control asupra modului în care se desfășoară procesului morții sale. Mă opun eutanasierii, dar cred că trebuie să redăm oamenilor controlul. Asta ar tăia sursa de oxigen a eutanasierii. Ar trebui să încercăm să stopăm dorința de a fi eutanasiat, nu prin aprobarea ei sau scoaterea din legalitate, sau purtând orice fel de discuții despre ea.

Un citat al Doamnei Cicely Saunders, pe care am întâlnit-o când eram student la Medicină. E fondatoarea mișcării hospice. Zice așa: „Contezi pentru că exiști și contezi până în ultima clipă a vieții.” Și eu cred cu fermitate că acesta e mesajul pe care vrem să-l ducem mai departe. Mulțumesc. (Aplauze)