Ken Robinson
8,311,044 views • 19:11

Mulțumesc!

M-am mutat în America acum 12 ani cu soția mea, Terry, și cei doi copii. De fapt ne-am mutat în Los Angeles... (Râsete) crezând că ne mutăm în America. Dar, în fine... Cu avionul e aproape din Los Angeles până în America.

Am ajuns aici acum 12 ani și la început mi s-au spus diverse lucruri, de exemplu că „americanii nu pricep ironiile”. Ați auzit și dumneavoastră? Nu e adevărat. Am cutreierat țara în lung și-n lat. N-am găsit nicio dovadă că americanii n-ar pricepe ironiile. E una din acele legende culturale, ca aceea că „britanicii sunt reținuți”. Nu știu de ce cred unii asta. Am invadat toate țările care ne-au ieșit în cale. (Râsete) Nu e adevărat că americanii nu pricep ironia. Am vrut doar să vă anunț că asta spun oamenii când nu sunteți de față. Știți, când ieșiți din cameră, în Europa, oamenii spun: „Bine că n-a vorbit nimeni ironic când erau ei aici!”

Dar eu mi-am dat seama că americanii pricep ironia când am văzut legea numită „Nici un copil lăsat în urmă”. Pentru că cine a scornit un asemenea titlu pricepe ironia, nu-i așa... (Râsete) (Aplauze) pentru că lasă în urmă milioane de copii. Înțeleg că n-ar prea fi atractiv un titlu de lege ca „Milioane de copii lăsați în urmă”, înțeleg asta. Care-i planul? Hai să lăsăm milioane de copii în urmă și iată cum vom proceda.

Și funcționează minunat. În unele părți ale țării, 60% din copii se retrag de la liceu. În comunitățile de amerindieni sunt 80%. Dacă am înjumătăți numărul ăsta, se estimează că s-ar crea un câștig net în economia americană, în 10 ani, de circa un trilion de dolari. Economic vorbind, ar fi profitabil, nu? Efectiv, costă enorm să repari ce strică criza abandonului școlar.

Dar criza abandonului școlar e numai vârful unui aisberg. Nu include copiii care rămân în școală, dar care s-au înstrăinat, care nu se bucură de ea, care nu beneficiază în nici un fel.

Iar motivul nu e că n-am cheltui destul. America cheltuie mai mulți bani pe învățământ decât majoritatea țărilor. Clasele au mai puțini elevi și există sute de inițiative anual care încearcă să amelioreze învățământul. Problema e că totul se face într-o direcție greșită. Sunt trei principii după care înflorește viața umană, iar ele sunt contrazise de cultura învățământului în care mulți educatori trebuie să trudească și mulți elevi trebuie să îndure.

În primul rând, ființele umane sunt prin natura lor diferite și variate.

Să vă întreb, câți aveți copii? Bun. Sau nepoți? Dar doi copii sau mai mulți? Bine. Iar ceilalți ați văzut astfel de copii. (Râsete) Știți, oameni din aceia mici. Vă propun un pariu și sunt sigur că voi câștiga. Dacă aveți doi copii sau mai mulți, pun pariu că sunt total diferiți unul de altul. Așa-i? Așa-i? (Aplauze) Nu-i confundați niciodată, așa-i? „Tu care ești? Adu-mi aminte. Eu și maică-ta o să stabilim un cod de culori să nu vă confundăm.”

Învățământul cu „Nici un copil lăsat în urmă” se bazează nu pe diversitate, ci pe conformitate. Școlilor li se cere să afle ce pot face copiii într-un spectru îngust de performanțe. Un efect al legii „Nici un copil lăsat în urmă” este axarea pe disciplinele exacte. Sunt foarte importante. Nu mă opun științelor și matematicii, dimpotrivă. Ele sunt necesare, dar nu suficiente. Un învățământ adevărat trebuie să dea pondere egală artelor, disciplinelor umaniste, educației fizice. Foarte mulți copii... Mulțumesc! (Aplauze) Statisticile arată că acum, în America, vreo 10% dintre copii, sau pe-aproape, sunt diagnosticați cu diverse afecțiuni sub spectrul tulburărilor de deficit de atenție. ADHD. Nu spun că n-ar exista așa ceva. Dar nu cred că e o mare epidemie. Dacă ții copiii pe scaun, oră după oră, să facă muncă măruntă de funcționar, nu te mira că încep să se foiască. (Râsete) (Aplauze) Copiii, cei mai mulți din ei, nu suferă de vreo afecțiune psihologică. Suferă de... copilărie. (Râsete) Știu pentru că în primii ani de viață am fost copil, am trecut prin toate fazele. Copiii prosperă dacă au o programă bogată care le pune în lumină diversele talente, nu doar o mică parte. Artele nu sunt importante doar fiindcă ridică notele la matematică, ci pentru că solicită laturi umane ale copilului care altfel rămân neatinse.

Al doilea... Mulțumesc! (Aplauze)

Al doilea principiu care duce la înflorirea vieții omului e curiozitatea. Dacă poți aprinde scânteia curiozității într-un copil, el va învăța fără alt sprijin, foarte adesea. Copiii sunt învățăcei înnăscuți. E o mare „realizare” să stingi calitatea asta sau s-o înăbuși. Curiozitatea e motorul reușitei. Spun asta pentru că unul din efectele culturii actuale, ca să zic așa, a fost de a deprofesionaliza profesorii. Nu există nici un sistem în lume, nici o școală în țară mai bună decât profesorii ei. Profesorii sunt seva succesului în școală. Dar predarea e o profesie creativă. Predarea, concepută cum trebuie, nu e un sistem de livrare. Nu ești acolo doar ca să transmiți informații primite. Marii profesori fac și asta, dar ei mai și îndrumă, stimulează, entuziasmează, încurajează. Vedeți, la urma urmei educația înseamnă învățare. Dacă nu se produce învățarea, nu se produce nici educația. Lumea discută mult despre educație, fără a discuta despre învățare. Rostul educației e ca lumea să învețe.

Un un vechi prieten... chiar foarte vechi, de fapt e mort... (Râsete) Mai vechi de atât nu cred că poți fi. Un om minunat, un filozof minunat. Vorbea adesea despre diferența dintre verbele ce exprimă o sarcină și o reușită. Te poți ocupa cu o activitate, dar să nu prea realizezi nimic. Ca regimul de slăbire. E un exemplu grozav, știți. Iată-l, ține regim. Și slăbește? Nu prea. „A preda” e cam la fel. Poți spune: „Uite-o pe Deborah, e în sala 34, predă.” Dar dacă nimeni nu învață nimic, s-o fi ocupând ea cu predarea, dar n-o duce la împlinire.

Rolul profesorului e să înlesnească învățarea. Asta-i tot. Iar o parte a problemei, cred eu, e că în învățământ a ajuns să domine nu predarea și învățarea, ci examinarea. Examinarea e importantă. Testele standardizate își au rostul lor. Dar ele nu trebuie să fie elementul dominant în învățământ. Trebuie să fie diagnosticul, să ajute. (Aplauze) Dacă mă duc la un examen medical, vreau să mi se facă analize standardizate. Serios. Vreau să știu cât colesterol am față de ceilalți, pe o scară standard. Nu vreau să mi se dea pe o scară inventată de doctorul meu, în mașină.

„Aveți nivelul portocaliu pe scara mea.”

„Da?... ...E de bine sau de rău?” „Nu știm.”

Examinarea trebuie să sprijine învățarea, nu s-o împiedice, așa cum se întâmplă adesea. În loc de curiozitate, avem o cultură a supunerii. Copiii și profesorii noștri sunt îndemnați să urmeze algoritmi de rutină în loc să aprindă focul imaginației și al curiozității. Al treilea principiu: viața umană e inerent creativă. De aceea fiecare avem CV-uri diferite. Noi ne creăm viețile și le putem recrea pe măsură ce le trăim. E moneda comună a existenței ca ființă umană. De aceea cultura umană e atât de interesantă, variată și dinamică. Bine, și alte animale ar putea avea imaginație și creativitate, dar nu-i evidentă ca la noi, nu? Poate ai un câine. Și câinele tău poate fi deprimat. Dar nu ascultă Radiohead, nu? (Râsete) Nu stă cu ochii pe geam, cu o sticlă de Jack Daniels. (Râsete)

Și-i zici: „Ieșim la plimbare?”

El zice: „Nu, lasă. Mergi tu. Eu aștept. Dar să faci poze.”

Cu toții ne creăm viețile imaginându-ne neîncetat alternative și posibilități, iar unul din rolurile învățământului e să trezească și să dezvolte puterea creativității. În schimb, ce avem e o cultură a standardizării.

Dar nu trebuie să fie așa, chiar nu trebuie. Finlanda iese mereu pe primele locuri la matematică, știință și citire. Știm că la asta au rezultate bune fiindcă numai asta se testează în prezent. E una din problemele examinării. Nu se verifică și alte lucruri, care contează la fel de mult. Lucrurile în Finlanda stau așa: ei nu se concentrează pe disciplinele astea. Au o abordare largă asupra învățământului, care cuprinde discipline umanistice, educație fizică, arte.

Apoi, în Finlanda nu au o examinare standardizată. Adică au puțin, dar nu pentru asta se scoală dimineața, nu asta le umple ziua de lucru.

Apoi am avut recent o întâlnire cu niște finlandezi autentici, veniți din Finlanda, iar cineva din sistemul american le spunea celor din Finlanda: „Ce faceți cu rata abandonului școlar în Finlanda?”

S-au uitat toți uimiți și au spus: „Nu avem așa ceva. De ce să abandonezi școala? Dacă cineva are probleme, ne ducem la el repede, îl ajutăm și-l sprijinim.”

Lumea mereu zice: „Da, bine, dar nu poți compara Finlanda cu America.”

Nu, cred că Finlanda are vreo cinci milioane de locuitori. Dar o poți compara cu un stat din America. Multe state din America au populații mai mici. Păi m-am dus în unele state din America și m-am trezit singur acolo. (Râsete) Serios! Da, mi s-a spus să încui ușa când plec. (Râsete)

Dar ce fac oare toate sistemele performante din lume și deocamdată, din nefericire, nu se vede în sistemele din America? Mă refer în general. În primul rând, individualizează predarea și învățarea. Știu că elevii sunt cei care învață, iar sistemul trebuie să le captiveze curiozitatea, individualitatea și creativitatea. Așa îi faci să învețe.

În al doilea rând, acordă un statut înalt profesiei de cadru didactic. Au văzut că nu poți îmbunătăți învățământul dacă nu alegi oameni capabili și dacă nu-i sprijini constant în dezvoltarea profesională. Investiția în dezvoltarea profesională nu e un cost. E o investiție, și toate celelalte țări care obțin succese știu asta, fie că e vorba de Australia, Canada, Coreea de Sud, Singapore, Hong Kong sau Shanghai; ei știu că așa stau lucrurile.

În al treilea rând, ei deleagă responsabilitatea la nivelul școlii pentru a face treaba. E o mare diferență între a folosi un mod bazat pe comandă și control în învățământ... Asta se întâmplă în unele sisteme. Guvernele centrale sau ale statelor decid că ele știu cel mai bine și îți spun ce să faci. Necazul e că educația nu se petrece în sălile de ședințe din clădirile legiuitorilor noștri. Se petrece în clase și în școli, iar cei care o fac sunt profesorii și elevii. Dacă le retragi libertatea de acțiune, nu mai merge. Trebuie să le-o dai oamenilor înapoi. (Aplauze)

Se fac eforturi superbe în această țară. Dar trebuie să spun că se fac în ciuda culturii dominante a învățământului, și nu mulțumită ei. E ca și cum oamenii ar naviga tot timpul împotriva vântului. Iar motivul cred că e acesta: multe din politicile curente se bazează pe concepții mecaniciste ale educației. E ca și cum educația ar fi un proces industrial care poate progresa dacă ai date mai bune. Cred că undeva în mintea unora din autorii politicilor e ideea că dacă o ajustezi, dacă o nimerești bine, va merge strună la nesfârșit. Nu va merge și nu a mers niciodată.

Învățământul nu e un sistem mecanic. E un sistem uman, esența lui sunt oamenii. Oamenii fie vor să învețe, fie nu vor. Fiecare elev care abandonează școala are un motiv care își are rădăcinile în biografia lui. Poate școala i se pare plictisitoare, i se pare inutilă. Poate i se pare că intră în conflict cu viața lui din afara școlii. Există asemănări, dar fiecare abandon e unic. Am fost recent la o întâlnire în Los Angeles despre așa-zisa educație alternativă. Sunt programe menite să aducă elevii înapoi la școală. Au câteva însușiri comune: sunt foarte personalizate, sprijină puternic profesorii, au legături strânse cu comunitatea și un curriculum larg și variat și adesea programe de lucru cu elevii în afara școlii, nu numai în școală. Și funcționează. Ce mi se pare interesant e că asta se cheamă „educație alternativă”. (Râsete) Știți? Avem dovezi în toată lumea că dacă am face toți asta n-ar mai fi nevoie de alternativă. (Aplauze)

De-asta cred că trebuie să adoptăm o altă metaforă. Trebuie să admitem că e un sistem uman și că există condiții în care oamenii prosperă și condiții în care nu. La urma urmei, suntem ființe organice, iar cultura școlii e absolut esențială. „Cultură” e un termen organic, nu?

Nu departe de unde locuiesc eu e un loc numit Valea Morții. Valea Morții e locul cel mai cald și mai uscat din America și nu crește nimic acolo. Nu crește nimic pentru că nu plouă. De aici „Valea Morții”. În iarna lui 2004 a plouat în Valea Morții. A plouat 18 cm într-o perioadă foarte scurtă. Iar în primăvara lui 2005 s-a petrecut ceva fenomenal. Întreaga Vale a Morții s-a acoperit cu un covor de flori pentru o vreme. Asta dovedește că Valea Morții nu e moartă, ci doarme. Imediat sub suprafață se află semințele posibilității, în așteptarea condițiilor prielnice pentru a crește. În sistemele organice, în condițiile potrivite, viața e inevitabilă, apare negreșit. Dacă iei o zonă, o școală, un cartier, schimbi condițiile, dai oamenilor un alt sentiment al potențialității, alte așteptări, o gamă mai largă de posibilități, hrănești și prețuiești relația dintre profesori și elevi, le oferi oamenilor libertatea de a fi creativi și de a inova în ceea ce fac, atunci școlile care erau odată moarte se trezesc la viață.

Marii lideri știu asta. Adevăratul rol al conducerii în învățământ – și cred că e valabil la nivel de țară, de stat și de școală – nu e și nici nu trebuie să fie acela de comandă și control. Rolul real al conducerii e ajustarea climatului, în crearea unui climat al posibilităților. Dacă faci asta, oamenii se vor ridica, vor realiza lucruri pe care nu le anticipai și la care nu te puteai aștepta.

Benjamin Franklin a spus ceva superb: că există trei feluri de oameni în lume. Unii sunt de nemișcat, oameni care nu pricep, nu vor să priceapă și nu le pasă. Există oameni care pot fi mișcați, oameni care înțeleg nevoia de schimbare și sunt gata să asculte. Și există oamenii care mișcă, oamenii care produc schimbarea. Și dacă încurajăm mai mulți oameni, creăm o mișcare. Și dacă mișcarea va fi destul de puternică, obținem, în sensul bun, o revoluție. De asta avem nevoie.

Vă mulțumesc. (Aplauze) Mulțumesc mult. (Aplauze)