Johann Hari
13,100,843 views • 14:42

Una dintre primele mele amintiri e cea când încercam să trezesc o rudă de-a mea, dar nu am reușit. Eram doar un copil, așa că nu am înțeles de ce, dar când am crescut, am realizat că aveam în familie dependenți de droguri, incluzând mai târziu dependenți de cocaină.

M-am gândit mult la asta în ultima vreme, parțial pentru că exact acum 100 de ani drogurile au fost interzise pentru prima dată în SUA și Marea Britanie, iar apoi am impus asta și restului lumii. A trecut un secol de când am luat decizia crucială de a-i pedepsi pe dependenți și de a-i face să sufere, crezând că asta îi va împiedica, le va da un impuls să se oprească.

Acum câțiva ani, mă uitam la unii dintre dependenții pe care-i iubesc și încercam să găsesc o modalitate de a-i ajuta. Am realizat că erau multe întrebări de bază al căror răspuns nu-l știam cum ar fi, ce cauzează de fapt dependența? De ce continuăm cu această abordare care nu pare să funcționeze, este vreo cale mai bună pe care s-o încercăm?

Am citit mult pe această temă și nu am putut găsi răspunsurile pe care le căutam. M-am gândit că voi merge să stau cu diferiți oameni din lume care au trăit cu asta și au studiat subiectul, să vorbesc cu ei și să văd ce pot învăța de la ei. Nu am realizat la început că voi călători mai mult de 30 000 mile, dar am întâlnit mulți oameni diferiți, de la un dealer transsexual în Brownsville, Brooklyn, la un om de știință care hrănește mangustele cu halucinogene să vadă dacă le plac - se pare că le plac, dar doar în anumite circumstanțe - până în singura țară care a legalizat toate drogurile, de la canabis la cocaină, Portugalia. Am realizat ceva ce m-a dat peste cap: aproape tot ce credem că știm despre dependență este greșit, iar dacă începem să asimilăm noile descoperiri despre dependență, cred că va trebui să schimbăm mai mult decât politica vis-a-vis de droguri.

Dar să începem cu ceea ce credem că știm, cu ce credeam eu că știu. Să luăm rândul din mijloc de aici. Imaginați-vă că 20 de zile de acum ați lua heroină de 3 ori pe zi. Unii dintre voi arată mai entuziaști ca alții la această idee. (Râsete) Nu vă-ngrijorați, e doar un experiment mental. Imaginați-vă că faceți asta. Ce s-ar întâmpla? Avem o poveste despre ce s-ar întâmpla care ne-a fost spusă timp de un secol. Ne gândim că, fiindcă sunt substanțe chimice în heroină, dacă o iei o perioadă, corpul devine dependent de acele substanțe și începi să simți nevoia fizică de a le lua. La finalul celor 20 de zile, toți ați fi dependenți de heroină, corect? Asta credeam eu. Primul lucru care m-a alertat că ceva nu e în regulă cu povestea asta

a fost atunci când mi-a fost explicată. Dacă plec de la această conferință TED și mă lovește o mașină și îmi rup șoldul, aș fi dus la spital și mi-ar fi dată multă diamorfină. Diamorfina e heroină. E mult mai bună decât cea pe care o cumperi pe străzi, pentru că ce cumperi de la dealerii de droguri este contaminat. Foarte puțin din ce cumperi e heroină, dar ce primești de la doctor e substanță pură. Și îți va fi administrat o perioadă destul de lungă. E multă lume în sală, poate nu ați realizat, dar ați luat multă heroină. Și oricine vede asta oriunde în lume, lucrul ăsta se întâmplă. Iar dacă ceea ce credem despre dependență e corect, acești oameni sunt expuși acelor substanțe chimice; Ce ar trebui să se întâmple? Ar deveni cu toții dependenți. Acest fapt a fost atent studiat. Nu se întâmplă; poate ați văzut că dacă bunica voastră a avut o înlocuire de șold, nu a ajuns dependentă de droguri. (Râsete)

Când am aflat asta, mi s-a părut așa ciudat, contrazicând tot ce îmi fusese spus, tot ce credeam că știu, m-am gândit că nu poate fi adevărat, până l-am cunoscut pe Bruce Alexander. E profesor de psihologie în Vancouver și a făcut un experiment incredibil care cred că ne ajută să înțelegem această problemă. Profesorul Alexander mi-a explicat că percepția noastră despre dependență, acea poveste, provine parțial dintr-o serie de experimente făcute la începutul sec. XX. Sunt experimente foarte simple. Le puteți face diseară acasă dacă vă simțiți un pic sadici. Luați un cobai, îl puneți în cușcă și îi dați două sticle de apă: una doar cu apă, cealaltă cu apă și heroină sau cocaină. Dacă faceți asta, cobaiul va prefera aproape mereu apa cu droguri și aproape mereu se va sinucide repede. Deci, asta e dovada, nu? Așa credem noi că funcționează. În anii 70, profesorul Alexander a evaluat acest experiment și a observat ceva. A spus: „Punem cobaiul într-o cușcă goală. Nu are altceva de făcut decât să ia drogurile. Să încercăm ceva diferit”. Profesorul Alexander a construit o cușcă numită „Parcul cobailor”, care e practic raiul pentru ei. Au multă brânză, multe bile colorate, multe tuneluri. Foarte important, au mulți prieteni. Pot să facă mult sex. Și au ambele sticle cu apă, cea normală și cea cu droguri. Aici vine partea fascinantă: în „Parcul cobailor” nu le place apa cu droguri. Nu o folosesc aproape deloc. Niciunul din ei nu a folosit-o compulsiv. Niciunul nu a luat supradoză. Treci de la aproape 100% supradoză când sunt izolați, la 0% supradoză când au vieți fericite în comunitate.

Când a văzut asta prima dată, profesorul Alexander a crezut că poate se aplică doar la șobolani, sunt destul de diferiți de noi. Poate nu așa diferiți pe cât ne-am dori, dar, totuși... Din fericire, a fost făcut și un experiment pe oameni cu același principiu, în același timp. S-a numit războiul din Vietnam. În Vietnam, 20% din trupele americane luau heroină și dacă te uiți la știrile de atunci, erau foarte îngrijorați căci se gândeau:„ Doamne, vom avea sute de mii de drogați pe străzi în SUA când războiul se va termina.” Și părea să aibă sens. Soldații care foloseau heroină au fost monitorizați la întoarcere. Arhivele de Psihiatrie Generală au făcut un studiu detaliat; ce li s-a întâmplat? Nu au ajuns la dezintoxicare. Nu au intrat în sevraj. 95% pur și simplu s-au oprit. Dacă crezi în varianta despre substanțe chimice, ar părea ilogic. Profesorul Alexander a început să se gândească că ar putea fi o altă poveste despre dependență. A spus, dacă dependența nu ține de substanțe chimice? Ce-ar fi dacă dependența ține de cușcă? Dacă dependența e o adaptare la mediu?

Cu privire la asta, un alt profesor, Peter Cohen din Olanda a sugerat că poate nici nu ar trebui numită „dependență”. Poate ar trebui numită „legătură”. Oamenii au nevoia naturală și înnăscută de a stabili relații, iar când suntem fericiți și sănătoși relaționăm și ne conectăm unii cu alții. Dar dacă nu poți face asta pentru că ești traumatizat, izolat sau doborât de viață, te vei conecta cu ceva care te poate alina cumva. Ar putea fi jocurile de noroc, pornografia, cocaina, canabisul, dar vei crea o legătură cu ceva pentru că asta e natura noastră. Asta ne dorim ca oameni.

La început, mi-a fost greu să înțeleg acest fapt, dar m-am gândit la el în acest mod: După cum pot vedea, am la locul meu o sticlă de apă, corect? Mă uit la voi toți; și voi aveți sticle de apă cu voi. Uitați de droguri. Uitați de războiul drogurilor. Legal, aceste sticle de apă ar putea conține votcă, corect? Cu toții ne-am putea îmbăta - Eu poate o voi face după - (Râsete) dar nu o facem. Pentru că v-ați permis tona de bani necesari pentru a participa la TED, îmi imaginez că vă puteți permite să beți votcă următoarele 6 luni. Nu ați ajunge pe stradă. Nu veți face asta, iar motivul nu e pentru că nu vă oprește nimeni, ci faptul că aveți legături și conexiuni pentru care vreți să fiți prezenți. Vă place munca pe care o faceți. Aveți oameni pe care-i iubiți. Aveți relații sănătoase. O parte centrală a dependenței, am început să cred și asta sugerează și dovezile, este să nu poți suporta să fii prezent în viața ta.

Asta are implicații semnificative. Cele mai evidente implicații vizează războiul împotriva drogurilor. În Arizona, am întâlnit un grup de femei care au fost forțate să poarte tricouri cu textul „Am fost dependent de droguri” și să meargă în lanțuri să sape morminte în timp ce trecătorii le ridiculizau. Când acele femei ies din închisoare vor avea caziere, ceea ce înseamnă că nu vor mai lucra în economia legală. Acesta e un exemplu extrem, căci erau ținute în lanțuri, dar de fapt aproape oriunde în lume tratăm toxicomanii într-un mod similar. Îi pedepsim. Îi umilim. Le facem caziere judiciare. Le creăm bariere în a se reconecta. Un doctor din Canada, Dr. Gabor Maté, un om extraordinar, mi-a spus: „Dacă vrei să faci un sistem care să agraveze dependența, îl vei face chiar pe acela”.

Există un loc care a decis să facă exact opusul și am fost acolo să văd cum funcționează. În 2000, Portugalia avea una din cele mai grave probleme cu drogurile din Europa 1% din populație era dependentă de heroină - e destul de șocant. În fiecare an, încercau modelul american. Pedepseau oamenii, îi stigmatizau și îi umileau, iar problema se agrava în fiecare an. Într-o zi, primul ministru și liderul opoziției s-au întâlnit și practic au spus - uite, nu putem continua dacă din ce în ce mai mulți oameni devin dependenți de heroină. Să organizăm o comisie de doctori și oameni de știință care să găsească o cale de a rezolva cu adevărat problema. Au creat o comisie condusă de un om excepțional, Dr. João Goulão, să analizeze noile descoperiri și aceștia au decis: „Legalizați toate drogurile de la canabis la cocaină, dar -” următorul pas este crucial - „luați banii pe care-i cheltuiați pe izolarea toxicomanilor și investiți-i pentru a-i reintegra în societate.” Nu la asta ne gândim ca tratament pentru toxicomani în SUA și Marea Britanie. Merg la centre de dezintoxicare, fac terapie psihologică, care e de ceva folos, dar cel mai important lucru pe care l-au făcut e opusul a ceea ce facem noi: un program vast de creare de joburi pentru toxicomani și împrumuturi pentru ei pentru a deschide mici afaceri. Să spunem că erai mecanic. Când ești pregătit, vor merge la un garaj și vor spune: dacă îl angajezi pe tipul ăsta un an, îi vom plăti jumătate din salariu. Scopul era ca orice toxicoman din Portugalia să aibă un motiv pentru care să-și înceapă ziua. Când am mers să cunosc toxicomanii din Portugalia, mi-au spus că atunci când și-au redescoperit scopul, au redescoperit legăturile și relațiile cu societatea.

Se împlinesc 15 ani anul acesta de la începutul experimentului și avem și rezultatele: folosirea drogurilor injectabile a scăzut, potrivit British Journal of Criminology, cu 50%. Supradoza e foarte rară, la fel și HIV-ul printre toxicomani. Dependența, potrivit oricărui studiu, a scăzut semnificativ. Una dintre căile prin care știi că a mers așa bine e că aproape nimeni în Portugalia nu vrea să se întoarcă la vechiul sistem.

Acestea sunt implicațiile politice. Cred că sunt și implicații la nivel mai profund. Trăim într-o cultură în care oamenii se simt din ce în ce mai vulnerabili la tot felul de dependențe, fie la smartphone-uri, shopping sau mâncare. Înainte de această conferință - știți asta - ni s-a spus că smartphone-urile nu sunt permise și trebuie să spun că mulți dintre voi arătau aproape ca toxicomanii care aud că dealerul lor nu e disponibil în următoarele ore. (Râsete) Mulți dintre noi simt asta și poate sună ciudat ce spun; am vorbit despre cum deconectarea e o cauză majoră a dependenței și e ciudat să spun că e în creștere, căci ai crede că suntem cea mai conectată societate vreodată, sigur. Dar am început să cred că legăturile pe care le avem sau credem că le avem sunt un fel de parodie a legăturii umane. Dacă treceți printr-o criză, veți observa ceva. Nu prietenii de pe Twitter vor veni să stea cu voi. Nu prietenii de pe Facebook vă vor ajuta s-o rezolvați, ci vor fi prietenii în carne și oase cu care aveți o relație profundă, nuanțată, texturată, față-în-față. Un studiu de care am aflat de la Bill McKibben, scriitorul despre mediu, spune multe despre asta. A analizat numărul de prieteni apropiați pe care un american crede că-i poate suna într-o criză. Acel număr e în scădere constantă din anii 1950. Numărul de metri pătrați pe care o persoană îi are în casă a crescut constant. Cred că asta e o metaforă pentru alegerea pe care am făcut-o ca și cultură. Am dat la schimb prietenii pe metri pătrați și legăturile le-am schimbat pe lucruri. Rezultatul e că suntem una din cele mai solitare societăți vreodată. Bruce Alexander, cel care a făcut experimentul cu Parcul cobailor, spune: Vorbim mereu în cazul dependenței despre recuperare individuală, e bine să vorbim despre asta, dar trebuie să ne gândim și la recuperarea socială. Ceva n-a mers bine cu noi, nu doar ca indivizi, ci și ca grup. Am creat o societate în care pentru mulți dintre noi viața arată mai mult precum acea cușcă izolată, decât precum Parcul cobailor.

Să fiu sincer, nu din cauza asta am început cercetarea mea. Nu pentru a descoperi componenta politică sau pe cea socială, voiam să știu cum să-i ajut pe cei pe care-i iubesc. Când m-am întors din această călătorie și învățasem atât, m-am uitat la persoanele dependente din viața mea. Dacă ești foarte onest, e greu să iubești un dependent. Mulți oameni în această sală știu. Ești furios o mare parte din timp și eu cred că unul din motivele pentru care dezbaterea e așa intensă e pentru că trece prin inimile fiecăruia dintre noi, nu? Fiecare are o parte din el care privește un dependent și spune: Îmi doresc ca cineva să te oprească. Ceea ce ni se spune pentru a trata dependenții din viețile noastre este tipic, cred eu, reality show-ului „Intervention”, dacă l-ați văzut. Totul în viețile noastre e definit de televiziune, dar asta e deja un alt discurs TED. Dacă ați văzut „Intervention”, are o premisă simplă: aduci un toxicoman și toți oamenii din viața lui împreună, îi confrunți cu ceea ce fac și le spui: dacă nu îți revii, te izolăm. Ce fac ei e să ia legăturile persoanei dependente și să le amenințe, astfel încât acesta să se comporte cum vor ei. Și am început să văd de ce această metodă nu funcționează, e aproape ca și cum am importa logica războiului împotriva drogurilor în viețile noastre private.

Mă gândeam: cum să fiu portughez? Ce am încercat să fac, și nu pot spune că fac asta constant sau că este ușor, este să le spun dependenților din viața mea că vreau să-mi îmbunătățesc legătura cu ei, să le spun - te iubesc, chiar dacă iei droguri sau nu. Te iubesc, indiferent de starea în care te afli, și dacă ai nevoie de mine, voi veni să stau alături de tine, pentru că te iubesc și nu vreau să fii singur sau să te simți singur.

Cred că esența acelui mesaj - nu ești singur, te iubim - trebuie să existe la toate nivelurile la care tratăm toxicomanii, social, politic și individual. Timp de 100 de ani, am cântat cântece de război despre dependenți. Cred că ar fi trebuit să le cântăm cântece de dragoste, căci opusul dependenței nu e lipsa substanțelor. Opusul dependenței e conectarea.

Vă mulțumesc.

(Aplauze)