Benjamin Barber
789,763 views • 18:05

Democrația are probleme, fără indoială, parțial din cauza unei dileme profunde în care e încorporată. E tot mai irelevant relativ la tipurile de decizii cu care ne confruntăm: cu pandemii globale, o problemă transfrontalieră; virusul HIV, o problemă transnațională; piețe economice și imigrare, care depășesc granițele naționale; cu terorism, cu război, toate fiind acum probleme transfrontaliere.

De fapt, trăim într-o lume a secolului XXI a interdependenței și a problemelor crunte legate de interdependență, iar când căutăm soluții în politică și în democrație, ne confruntăm cu instituții politice construite acum 400 de ani: state-națiune suverane autonome cu jurisdicții și teritorii separate, fiecare pretinzând că poate rezolva problemele propriilor cetățeni. Problemele și provocările lumii transnaționale a secolului XXI şi instituțiile politice din lumea secolului XVII. În această dilemă se află problema centrală a democrației. Ca mulți alţii, m-am gândit la ce se poate face în privința acestei asimetrii între provocările secolului XXI şi arhaicele și tot mai disfuncționalele instituții politice precum statele-națiuni.

Sugestia mea e să schimbăm subiectul, să nu mai vorbim despre națiuni, despre state cu granițe, și să începem să vorbim despre orașe. Veți vedea că, atunci când vorbim despre orașe, vorbim despre instituțiile politice în care s-au născut civilizația și cultura. Vorbim despre leagănul democrației.

Vorbim despre locurile de întâlnire, acele spații publice, unde ne adunăm ca să creăm democrația și, în același timp, să protestăm împotriva celor care ne-ar lua libertatea. Gândiți-vă la niște nume mari: Piața Bastiliei, Parcul Zuccotti, Piața Tahrir, Piața Taksim din titlurile de presă recente din Istanbul, sau, da, Piața Tiananmen din Beijing.

(Aplauze)

Acelea sunt spațiile publice în care ne proclamăm cetățeni, participanți, oameni cu dreptul de a ne scrie propriile povestiri. Orașele nu sunt doar cele mai vechi instituții, sunt și cele mai durabile. Dacă vă gândiți, Constantinopol, sau Istanbul, e mult mai vechi decât Turcia. Alexandria, mult mai veche decât Egiptul. Roma, de departe mai veche decât Italia. Orașele răzbat de-a lungul veacurilor. Sunt locurile unde ne naștem, creștem, suntem educați, muncim, ne căsătorim, ne rugăm, ne jucăm, îmbătrânim și în timp, murim. Sunt „acasă”. Foarte diferite de statele-națiuni, care sunt niște abstracții. Ne plătim taxele, ocazional votăm, îi privim pe bărbații și femeile aleşi cum ne conduc mai mult sau mai puțin fără noi. Nu se întâmplă la fel în „casele” cunoscute drept localități și orașe în care trăim. În plus, astăzi, mai mult de jumătate din populația lumii trăiește în orașe. În lumea dezvoltată, cam 78%. Mai mult de trei sferturi din oameni trăiesc în instituții urbane, locuri urbane, în orașe, la ora actuală. Deci orașele sunt locul unde se petrece acțiunea. Orașele suntem noi. Aristotel a spus în antichitate că omul e un animal politic. Eu spun că e un animal urban. Suntem o specie urbană, ne simțim acasă în orașe. Așadar, întorcându-ne la dilemă, dacă dilema e că avem state-naţiuni politice demodate, incapabile să conducă lumea, să răspundă la provocările globale cu care ne confruntăm, precum schimbările climatice, atunci poate e timpul ca primarii să conducă lumea, ca primarii și cetățenii și oamenii pe care îi reprezintă să se implice în guvernare globală.

Când spun „dacă primarii ar conduce lumea”, când am născocit această frază, am realizat că, de fapt, ei deja fac acest lucru. Există multe instituții internaționale, interurbane, transfrontaliere, rețele de orașe în care orașele se află deja, în totală liniște, în spatele scenei, cooperând pentru a face față schimbărilor climatice, problemelor de securitate, pentru a se ocupa de imigraţie, de toate acele probleme dure, interdependente, cu care ne confruntăm. Au nume ciudate: OUGL (în engleză UCLG), adică Orașe Unite și Guverne Locale; CIPLM (în engleză ICLEI), Consiliul Internațional pentru Probleme Locale de Mediu. Şi lista continuă: Citynet în Asia; Protocolul Urban, o organizație nouă din Barcelona, care folosește internetul pentru a împărtăși cele mai bune practici dintre ţări. Apoi altele, cunoscute ceva mai bine: Conferința Primarilor din Statele Unite, Conferinţa Mexicană a Primarilor, Conferința Europeană a Primarilor. Primarii sunt în mijlocul acțiunii.

Așadar, întrebarea este: Cum putem crea o lume în care primarii și cetățenii reprezentați de ei să joace un rol mai proeminent? Ei bine, ca să înțelegem asta, trebuie să înțelegem de ce sunt speciale orașele, de ce primarii sunt așa de diferiți față de prim-miniștri și președinți, pentru că premisa mea e că un primar și un prim-ministru sunt la capetele opuse ale spectrului politic. Pentru a fi prim-ministru sau președinte, trebuie să ai o ideologie, să ai o mega-povestire, să ai o teorie despre cum funcţionează lucrurile, să faci parte dintr-un partid. Independenții, în general, nu sunt aleși. Dar primarii sunt exact opusul. Primarii sunt pragmatici, ei rezolvă probleme. Datoria lor e să rezolve lucrurile, iar dacă nu o fac, își pierd slujba. Primarul Nutter al Philadelphiei a spus că nu şi-ar permite să facă în Philadelphia ce se întâmplă în Washington: paralizia, lipsa de acțiune, inerția. De ce? Pentru că gropile trebuie să fie umplute, trenurile trebuie să funcţioneze, să poate ajunge copiii la școală. Asta trebuie să facem noi, iar făcând asta, pragmatismul, în sensul profund, american al cuvântului, dă rezultate. Washington, Beijing, Paris, ca și capitale ale lumii, sunt orice, numai pragmatice nu; dar primarii adevărați trebuie să fie pragmatici. Trebuie să facă lucrurile să meargă, să lase la o parte ideologia, religia şi etnia şi să-şi reunească orașele. Am văzut acest lucru acum două decenii când Teddy Kollek, marele primar al Ierusalimului în anii '80 şi '90, a fost asediat într-o zi în biroul său de lideri religioşi din toate confesiunile: prelaţi creştini, rabini, imami. Se certau unii cu alții pe accesul la locurile sfinte. Şi cearta se tot lungea, iar Kollek a tot ascultat, spunând în cele din urmă: „Domnilor, scutiți-mă de predici și vă voi repara canalizările.”

(Râsete)

Asta e ceea ce fac primarii. Repară canalizările, mențin trenurile în funcțiune. Nu există un alt fel de a face asta. Boris Johnson din Londra se auto-intitulează „anarho-Tory” (conservator anarhist) Ciudat termen, dar, în anumite privințe, aşa e. E un libertar, un anarhist. Merge la lucru pe bicicletă, dar, în acelaşi timp, e şi conservator. Bloomberg din New York a fost democrat, apoi a fost republican și în final independent; a spus că eticheta de partid îi stă în cale. Luzhkov, în 20 de ani ca primar al Moscovei, deși a ajutat la fondarea unui partid, Partidul Unit cu Putin, propriu-zis a refuzat să fie identificat cu partidul şi în final și-a pierdut slujba, nu sub Brezhnev, nu sub Gorbaciov, ci sub Putin, care a vrut un membru de partid mai loial. Așadar, primarii sunt pragmatici şi rezolvă probleme. Fac lucrurile să meargă.

Al doilea lucru despre primari e că sunt şi, cum le spun eu, „băieți de casă”, incluzând aici și femeile primar. Sunt din cartier. Fac parte din cartier. Sunt cunoscuți. Ed Koch obișnuia să cutreiere prin New York întrebând: „Cum vi se pare că mă descurc?” Imaginaţi-vi-l pe David Cameron hoinărind prin Marea Britanie, întrebând „Cum mă descurc?”. Nu i-ar plăcea răspunsul. Sau Putin. Sau orice lider naţional. El putea întreba asta pentru că îi știa pe newyorkezi şi viceversa. Primarii sunt, de obicei, din locurile pe care le guvernează. E cam greu să nu fii localnic și să ajungi primar. Poți candida pentru Senat fiind din alt stat, dar e greu să faci asta ca primar.

Şi, ca rezultat, primarii, consilierii și autorităţile locale au un nivel de încredere mult mai mare, - şi aceasta e a treia caracteristică a primarilor -, decât oficialii ce guvernează la nivel național. În Statele Unite, ştim cifrele jalnice: 18% dintre americani sunt de acord cu Congresul şi cu ceea ce se face acolo. Chiar și pentru un președinte destul de popular, precum Obama, cifrele pentru Președinție sunt pe la 40, 45, uneori 50%, în cel mai bun caz. Curtea Supremă a scăzut mult în încredere față de cum era înainte. Dar când întrebi: „Aveți încredere în consilierul local, în primarul dumneavoastră?” nivelul de încredere urcă la 70, 75, chiar 80%, pentru că aceştia sunt din cartier, iar oamenii cu care lucrează sunt vecinii lor, deoarece, ca primarul Booker din Newark, un primar o să iasă din maşina lui în drum spre serviciu ca să meargă şi să scoată oameni dintr-o clădire în flăcări, - cum a făcut primarul Booker - sau o să intervină într-un jaf din stradă în drum spre muncă, deoarece e martor. Niciunui șef de stat nu i s-ar fi permis de către forțele de securitate să facă așa ceva, sau să fi fost în postura să o facă.

Asta e diferența, și acesta are de-a face cu caracterul propriu orașelor, căci orașele sunt profund multiculturale, deschise, implicate, democratice, capabile să lucreze împreună.

Când statele stau faţă în faţă, China şi SUA, stau faţă în faţă aşa. Când oraşele interacţionează, ele interacționează așa. China şi SUA, în ciuda recentei mega-întâlniri din California, sunt blocate în tot felul de mânii, resentimente şi rivalităţi pentru locul întâi. Am tot auzit despre cine va fi numărul unu. Orașele nu-și fac probleme despre locul întâi. Ele trebuie să lucreze împreună şi asta şi fac. Lucrează împreună pe problema schimbărilor climatice, de exemplu. Organizaţii precum C40 sau CIPLM, pe care am menţionat-o, au lucrat împreună cu mulţi ani înainte de întâlnirea din Copenhaga. În Copenhaga, acum 4 sau 5 ani, s-au reunit 184 naţiuni pentru a-și explica una alteia de ce suveranitatea lor nu le-a permis să facă faţă crizei foarte grave de schimbare climatică; dar primarul din Copenhaga invitase 200 de primari să participe. Au venit, au stat şi au găsit moduri, şi încă găsesc moduri de a lucra împreună, de la oraş la oraş şi prin organizaţiile interurbane. 80% din emisiile de carbon provin de la oraşe, însemnând că oraşele sunt în măsură să rezolve problema poluării, sau cea mai mare parte a ei, indiferent că statele de care aparţin încheie acorduri între ele. Şi fac asta. Los Angeles și-a curățat portul, care conţinea 40% din emisiile de carbon, şi, ca rezultat, a redus carbonul cu aproximativ 20%. New York are un program de modernizare a clădirilor vechi, de a le izola termic mai bine iarna, pentru a nu pierde energie vara, pentru a nu risipi aer condiționat. Aceste măsuri au efect. În Bogota, primarul Mockus, când a fost primar, a introdus un sistem de transport public care economisea energie şi permitea autobuzelor de la suprafață să funcționeze precum metrourile, nişte autobuze rapide cu coridoare. A avut efect pozitiv asupra ratei șomajului, căci oamenii puteau traversa orașul, şi a avut un impact profund asupra climei şi a multor altor factori. În Singapore, pe măsură ce se dezvoltau zgârie-norii și sistemul remarcabil de locuințe publice, s-au dezvoltat şi insule de parcuri şi, dacă te duci acolo, vei vedea ce proporție mare e teren verde și parcuri. Orașele fac asta, dar nu unul câte unul. O fac împreună. Își împărtăşesc activitățile şi fac o diferență împărtăşindu-şi cele mai bune practici. Împrumutul de biciclete, mulți ați auzit de el, a început ca sistem acum 20-30 de ani în America Latină. Acum a ajuns în sute de orașe din întreaga lume. Zone pietonale, taxe de aglomeraţie, limite pe emisii în orașe, precum cele din California, sunt multe, multe lucruri pe care orașele le pot face chiar și atunci când statele opace şi încăpățânate refuză să facă ceva.

Deci, care e concluzia? Concluzia e că încă trăim din punct de vedere politic într-o lume a frontierelor, o lume a limitelor, o lume de pereţi, o lume în care statele refuză să acționeze împreună. Totuși, știm că realitatea pe care o trăim zilnic este o lume fără granițe, o lume a bolilor fără granițe și a medicilor fără graniţe, a maladiilor fără frontiere, a Medicilor fără Frontiere, a economiilor și a tehnologiei fără graniţe, a educației fără graniţe, a terorismului și a războiului fără granițe. Aceasta e lumea reală, şi dacă nu găsim o cale de a globaliza democrația sau de a democratiza globalizarea, nu numai că vom risca tot mai mult să eșuăm în tratarea tuturor acestor probleme transnaționale, ci vom risca să pierdem însăși democrația, închisă în cutia vechiului stat-națiune, incapabil să trateze problemele globale în mod democratic.

Ce facem, atunci? Vă voi spune. Drumul spre democraţia la nivel mondial nu trece prin state. Trece prin orașe. Democraţia s-a născut în orașele antice grecești („polis”). Cred că poate fi renăscută în cosmopolis-ul global. În această călătorie, de la polis la cosmopolis, putem redescoperi puterea democrației la nivel global. Putem crea nu o Ligă a Națiunilor, care a eșuat, ci o Ligă a Orașelor, nu o Organizație a Națiunilor Unite sau Dezbinate, ci a Orașelor Unite ale Lumii. Putem crea un parlament mondial al primarilor. Ar fi o idee. E concepţia mea despre lumea ce urmează, dar e, de asemenea, pe agenda Primăriei din Seul, Amsterdam, Hamburg şi New York. Primarii iau în considerare ideea de a constitui efectiv un parlament mondial al primarilor, și-mi place această idee, căci un parlament al primarilor e un parlament al cetăţenilor și un parlament al cetăţenilor e un parlament făcut din noi, din voi și din mine.

Dacă au fost vreodată cetățeni fără frontiere, cred că aceștia sunt cetățenii TED, care arată potențial pentru a deveni cetăţeni fără granițe. Sunt pregătit să-mi întind mâinile și să îmbrățișez o nouă democrație globală, să iau înapoi democrația noastră. Singura întrebare este: voi sunteți pregătiți?

Vă mulţumesc foarte mult, concetăţenii mei.

(Aplauze)

Vă mulţumesc. (Aplauze)