Tom Wujec
6,523,966 views • 6:51

Acum câțiva ani în urmă, aici la TED, Peter Skillman a prezentat o problemă de design numită problema bezelei. Și ideea este destul de simplă. Echipe de câte patru trebuie să construiască cea mai înaltă structură din 20 de bețe de spaghete, un metru de bandă adezivă, un metru de sfoară şi o bezea. Bezeaua trebuie să stea în vârf. Și, deși pare destul de simplu, e de fapt destul de greu, deoarece forțează oamenii să colaboreze foarte rapid. Am considerat că aceasta e o idee interesantă, și am încorporat-o într-un seminar de design. Și a fost un mare succes. Și de atunci, am ținut aproape 70 de seminarii de design în toată lumea cu studenți și designeri și arhitecți, chiar directori tehnici din top 50 Fortune, și ceva din acest exercițiu scoate la iveală lecții importante despre natura relației de colaborare, și aș dori să vă împărtășesc câteva.

Deci, în mod normal oamenii încep prin a evalua sarcina. Discută despre ea, își imaginează cum va arăta, se luptă pentru putere, apoi își petrec ceva timp planificând, organizând. Schițează și aranjează spaghetele Își petrec majoritatea timpului asamblând bețele în structuri care se înalță și apoi, la final, chiar când nu mai au timp, cineva ia bezeaua, și o pune delicat în vârf, se dau la o parte, și Ta-da! își admiră munca. Dar, ce se întâmplă de fapt, în majoritatea cazurilor, e că „ta-da”-ul se transformă într-un „oh-oh”, deoarece greutatea bezelei face ca întreaga structură să se deformeze și să cadă.

Și există un număr de oameni care au parte de mult mai multe momente „oh-oh” decât alții, și printre cei mai slabi se află absolvenții facultăților de afaceri. (Râsete) Ei mint, trișează, își pierd concentrarea, şi realizează structuri jalnice. Și, desigur, sunt echipe care au mult mai multe structuri „ta-da”, și printre cei mai buni sunt proaspeții absolvenți de grădiniță. (Râsete) Și e destul de uimitor. Aşa cum ne spune Peter, nu numai că produc cele mai înalte structuri, ci și cele mai interesante dintre toate.

Deci ați vrea să întrebați: cum? de ce? de ce ei? Și lui Peter îi place să zică: „Niciunul dintre copii nu pierde timpul, încercând să fie director general la Spaghetti SRL. Corect? Și nu pierd timpul luptându-se pentru putere. Dar mai e și un alt motiv. Acesta e că studenții sunt instruiți să găsească singurul plan corect, nu-i așa? Și apoi îl execută. Și ceea ce se întâmplă e că, atunci când pun bezeaua în vârf, sunt în criză de timp, și ce se întâmplă? E o criză. Sună cunoscut? Ceea ce fac diferit copiii de grădiniță, este că ei încep cu bezeaua, și construiesc prototipuri, prototipuri succesive, păstrând în vârf bezeaua, deci au mai multe ocazii să remedieze prototipurile greșite. Designerii recunosc acest tip de colaborare ca esența procesului iterativ. Și la fiecare versiune copiii au un răspuns imediat referitor la ce funcționează și la ce nu funcționează.

Deci capacitatea de a construi în prototipuri e esențială, și hai să vedem cum se comportă diferite echipe. Deci media majorității e în jur de 50 cm, studenții sunt cam la jumătate, avocații, un pic mai bine, dar nu cu mult, copiii de grădiniță, mai bine ca majoritatea adulților. Cine sunt cei mai buni? Arhitecții și inginerii, din fericire, (Râsete) cea mai înaltă structură pe care am văzut-o avea 100 cm. Și de ce? Pentru că ei înțeleg că triunghiurile și modelele geometrice auto-portante sunt cheia construcției de structuri stabile. Deci, directorii generali, puțin mai bine decât media. Dar aici devine interesant. Dacă adaugi echipei un om de la administrativ rezultatul se îmbunătățește semnificativ. (Râsete) E incredibil. Puteți spune: „Asta e echipa câștigătoare”. Poți spune asta dinainte. Și de ce? Deoarece au aptitudini speciale de facilitare. Conduc procesul, înțeleg procesul. Și orice echipă care monitorizează și este atentă la lucrare își va îmbunătății performanța. Competențe tehnice și de facilitare, și combinația lor duce la succes garantat. Dacă ai 10 echipe care încep să construiască, vei avea în jur de șase structuri ce vor sta în picioare.

Și am încercat ceva interesant. M-am gândit, hai să creștem miza. Și am oferit un premiu de 10 mii de dolari pentru echipa câștigătoare. Și ce credeți că s-a întâmplat cu acei studenți la design? Care a fost rezultatul? Iată ce s-a întâmplat. Nicio echipă nu a construit ceva care să stea în picioare. Dacă vreo echipă ar fi construit o structură de trei centimetri, ar fi putut lua premiul. Deci, nu e interesant că mizele mari au un impact puternic? Am repetat exercițiul cu aceiași studenți. Ce credeți că s-a întâmplat? Abia acum au realizat valoarea prototipului. Și aceeași echipă a trecut de la cel mai slab rezultat la unul dintre cele mai bune rezultate. Au construit cea mai înaltă structură în cel mai scurt timp. Așadar, iată niște lecții profunde pentru noi despre natura motivațiilor și despre succes.

Deci, ați putea întreba: De ce și-ar pierde cineva timpul scriind o astfel de problemă? Și motivul e că ajut la crearea instrumentelor digitale și a proceselor folosite de echipele ce construiesc mașini și jocuri video și efecte vizuale. Și ceea ce face această provocare a bezelei e că îi ajută la identificarea presupunerilor ascunse. Pentru că, de fapt, fiecare proiect are propria bezea, nu-i așa? Această provocare ne asigură o experiență comună, un limbaj comun, o poziție comună în construcția unui prototipului potrivit. Și deci, asta e valoarea acestei experiențe, acestui exercițiu atât de simplu.

Și pentru cei interesați, puteți accesa www.marshmallowchallenge.com E un blog unde puteți vedea cum să construiți cu bezele. Sunt și instrucțiuni pas cu pas despre asta. Sunt și exemple neobișnuite din toată lumea de cum oamenii schimbă și ajustează sistemul. Puteți găsi și recorduri mondiale.

Și lecția fundamentală cred că e faptul că designul e cu adevărat un sport de contact. Ne cere să dedicăm sarcinii toate simțurile, și să aplicăm ce avem mai bun în gândire, sentimente și fapte, pentru provocarea din fața noastră. Și, uneori, un simplu prototip al acestei experiențe e singurul lucru necesar pentru a transforma un moment „oh-oh” într-un moment „ta-da”. Și asta poate face diferența.

Vă mulțumesc foarte mult!

(Aplauze)