Kelli Swazey
1,596,692 views • 13:54

Cred că pot spune că toţi oamenii se vor întâlni cu moartea măcar odată în viaţă. Dar ce-ar fi dacă întâlnirea s-ar produce mult înainte de propria trecere de la viaţă la moarte? Cum ar fi viaţa dacă moartea ţi-ar fi alături permanent?

În locurile natale ale soţului meu, în podişurile insulei Sulawesi din estul Indoneziei, există o comunitate care se confruntă cu moartea nu ca eveniment singular, ci ca un proces social gradual. În Tana Toraja, cel mai important eveniment social, în centrul interacţiunii sociale şi culturale nu stau nunţile sau botezurile sau petrecerile, ci înmormântările. Ele sunt caracterizate de ritualuri elaborate care-i uneşte pe oameni într-o îndatorire comună bazată pe numărul de animale - porci, găini şi cel mai important - bivolul de apă - care sunt sacrificate şi împărţite în numele celui decedat. Acest complex cultural legat de moarte, ritualul legiferat de sfârşit al vieţii, face din moarte, cel mai vizibil şi remarcabil aspect al peisajului Toraja. Cu o durată de la câteva zile până la câteva săptămâni, aceste ceremonii sunt o afacere străveche, în care comemorarea unui decedat nu este o tristeţe privată ci mai degrabă o tranziţie publică. Şi este o tranziţie asemănatoare cu identitatea vieţii dar şi reaminirea morţii.

Deci, anual, mii de vizitatori vin la Tana Toja să vadă, acest cult al morţii şi pentru mulţi oameni, aceste ceremonii grandioase şi durata acestora nu se compară cu modul în care noi facem asta în Vest. Deşi împărtăşim moartea ca experienţă universală, ea nu are loc la fel în lume. Ca antropolog, văd aceste diferenţe în experienţa sădită în lumea socială şi culturală prin care ne definim fenomenele în jurul nostru. Deci, acolo unde noi vedem o realitate incontestabilă, moartea, ca o condiţie imuabilă biologic, Torajanii văd forma trecută a corpului ca parte a genezei sociale. Deci, încetarea fizică a vieţii nu este acelaşi lucru, cu moartea. Un membru al societăţii este cu adevărat mort când consideră familia extinsă şi adună resursele necesare pentru a ţine o ceremonie finală care este considerată potrivită ca resurse pentru poziţia celui decedat. Iar această ceremonie trebuie să aibă loc în faţa întregii comunităţi cu participarea tuturor.

Deci, după moartea fizică a cuiva, corpul este pus într-o cameră specială în reşedinţa tradiţională, numită tongkonan. Acesta este simbolic nu doar pentru identitatea familiei ci şi pentru ciclul de viaţă de la naştere la moarte. Deci, de fapt, forma clădirii în care te naşti este aceeaşi formă a structurii care te poartă la locul de odihnă. Până la ceremonia funerară, care poate avea loc peste ani de la moartea fizică decedatul e numit „to makala" - persoană bolnavă, sau „to mama" o persoană adormită, şi ei continuă să fie membrii gospodăriei. Ei sunt hrăniţi şi îngrijiţi simbolic, iar familia între timp începe un număr de injuncţii rituale, care comunică celorlalţi că unul dintre membrii este în tranziţie din viaţă în viaţa de dincolo cunoscută ca Puya.

Cred că ştiu la ce vă gândiţi acum. Traiesc ei la un loc cu corpurile celor decedaţi? Exact asta spun.

Dar nu au acea reacţie viscerală pe care o avem noi la această idee apropierea morţii, sau cum nu se potriveşte ideea cu noţiunea biologică sau medicală un fel de definiţie a morţii, îmi place să mă gândesc calea Torajan de a vedea moartea ca parte a experienţei umane pe care definiţia medicală o neglijează. Cred că ei recunosc social şi exprimă cultural ceea ce mulţi știm că e adevărat în ciuda acceptării răspândite a definiţiei medicale a morţii şi anume că relaţiile noastre cu ceilalţi oameni, impactul lor în realitatea noastră, nu se încheie cu terminarea proceselor fizice ale corpului, că există o perioadă de tranziţie că relaţia dintre cei vii şi cei morţi se transformă şi nu se termină. Deci ei exprimă această idee de relaţie de durată de dragoste şi atenţie faţă de cel mai vizibil simbol al relaţiei, corpul uman. Iar soţul meu ţine la amintirile în care vorbea şi se juca cu sau era în apropierea bunicului său decedat şi pentru el nu este nimic nenatural în asta. E o parte naturală a procesului în care familia se obişnuieşte cu tranziţia în relaţia lor cu cel decedat şi asta e tranziţia de la relaţia cu decedatul ca persoană vie la relaţia cu decedatul ca străbun. Iar aici vedeți aceste efigii de lemn ale strămoşilor, ei au fost deja îngropaţi, cu ceremonie funerară. Ele sunt numite tau tau.

În sine, ceremonia funerară personifică această perspectivă asupra morţii. Ea ritualizează impactul morţii asupra familiei şi comunităţii. Şi este de asemenea un moment de conştientizare. Un moment în care oamenii se gândesc cine sunt, care este locul lor în societate şi rolul lor în ciclul vieţii în conformitate cu cosmogonia lor.

Există o zicală în Toraja că oamenii vor deveni bunici şi asta înseamnă că după moarte, noi toţi devenim parte a liniei ancestrale care ne ancorează între trecut şi prezent şi care stabileşte cine sunt cei dragi nouă în viitor. De fapt, noi toți devenim părinţi pentru copiii care vin după noi. Iar această metaforă a apartenenţei la marea familie umană e modul în care copiii descriu banii pe care îi investesc în aceste sacrificii care se fac pentru a purta sufletul oamenilor de aici în viaţa de dincolo şi copiii vor explica că ei trebuie să investească bani în asta pentru că vor să îşi răsplătească părinţii pentru toți anii în care părinţii i-au îngrijit.

Dar sacrificiul bivolului şi ritualul de etalare a bogăţiei arată de asemenea statutul decedatului şi prin extensie, a familiei lui. Deci, la funeralii, relaţiile sunt reconfirmate dar şi transformate într-o dramă rituală care subliniază cea mai proeminentă trăsătură despre moarte: impactul său asupra vieţii şi relaţia cu cei vii.

Deci, această concentrare asupra morţii nu înseamnă ca ei nu aspiră la ideea de viaţă lungă. Ei se angajează în multe practici prin care să aibă o stare materială bună şi să trăiască până la bătrâneţe. Dar ei nu se chinuie să prelungească viaţa în cazul bolilor sau la bătrâneţe. Se spune în Toraja că toţi au un fel de durată determinată a vieţii. Se numeşte 'sunga'. Şi ca un fir ar trebui să i se permită să se deşire până la final.

Deci având moartea ca parte a materialului social şi cultural al vieţii, deciziile lor zilnice despre sănătate şi îngrijirea acesteia sunt afectate. Patriarhul matern al clanului soţului meu, Nenet Katcha, se apropie de 100 de ani, din câte ştiu. Şi există semne că este pe cale să plece în călătoria pentru Puya. Iar moartea sa va fi jelită mult. Dar ştiu că familia soţului meu priveşte acel moment în care pot etala în ritual ce a însemnat prezenţa sa în viaţa lor, şi ei pot povesti în ritual viaţa sa, pot ţese povestea sa în istoria comunităţii lor. Povestea lui este povestea lor. Cântecele de la funeralii vor povesti despre ei, Şi este o poveste care nu are un început, şi nici sfârşit. Este o poveste care continuă mult după ce corpul nu mai este.

Oamenii mă întreabă dacă mi-e frică sau simt repulsie participând la o cultură în care manifestarea fizică a morţii este vizibilă peste tot. Dar eu văd ceva profund transformator, experimentând moartea ca proces social şi nu doar ca unul biologic. În realitate, relaţia dintre cei vii şi cei morţi îşi are drama ei în sistemul SUA de sănătate, în care deciziile despre cât de mult întindem firul vieţii sunt bazate pe legăturile noastre emoţionale şi sociale cu oamenii din jur, nu doar pe abilitatea medicinii de a prelungi viaţa. Noi, ca şi ei, ne bazăm deciziile privind viaţa pe sensul şi definiţiile asociate morţii.

Eu nu sugerez ca cineva de aici să adopte tradiţiile lor. Ar fi cam dificil de pus în practică în SUA. Dar vreau să întreb ce putem câştiga văzând moartea fizică nu ca pe un proces biologic ci ca parte a unei mari poveşti umane. Cum ar fi dacă am privi la corpul fără viaţă, cu dragoste pentru că este o parte intimă a ceea ce suntem? Dacă am putea extinde definiţia noastră asupra morţii la a conţine viaţa, am putea experimenta moartea ca parte a vieţii şi poate să facem faţă morţii cu altceva decât teamă. Poate unul dintre răspunsurile la provocările cu care se confruntă sistemul de sănătate din SUA, în special sfârşitul vieţii, e la fel de simplu ca o schimbare de perspectivă, iar această schimbare ar putea fi să privim viaţa socială a fiecărei morţi. Poate ne ajută să recunoaştem că modul în care ne limităm conversaţiile despre moarte la aspectul medical sau biologic, este reflecţia unei largi culturi împartăşite de evitare a morţii şi a fricii de a vorbi despre ea. Dacă am putea să ne delectăm şi să valorizăm alte moduri de cunoaştere a vieţii, inclusiv alte definiţii ale morţii, ar exista potenţialul de a schimba discuţiile pe care le avem despre sfârşitul vieţii. Ar putea schimba modul în care murim, dar mai important, ar schimba felul în care trăim.

(Aplauze)