Jill Bolte Tylor
23,588,476 views • 18:19

M-am orientat spre studiul creierului deoarece am un frate care a fost diagnosticat cu o boală mintală: schizofrenie. Întâi ca soră și apoi ca om de știință, am vrut să înțeleg de ce e posibil ca eu să pot să-mi urmez visele, să le conectez la realitate și să le fac să se îndeplinească. Ce e în neregulă cu creierul fratelui meu și cu schizofrenia astfel că el nu poate să-și conecteze visurile la o realitate comună pe care o împărtășim cu toții, și se transformă în schimb în halucinații?

Așa că mi-am dedicat cariera cercetării bolilor mintale grave. Și m-am mutat din statul meu de origine, Indiana, la Boston, unde lucrez în laboratorul doctorului Francine Benes, în Departamentul de Psihiatrie de la Harvard. Și în laborator, ne puneam următoarea întrebare: Care sunt diferențele biologice dintre creierele unor persoane ce au un creier normal în comparație cu creierele unor persoane diagnosticate cu schizofrenie, tulburare schizoafectivă sau tulburare bipolară?

Ceea ce făceam era construim o hartă a microcircuitelor creierului, cum sunt interconectate celulele, prin intermediul căror substanțe chimice comunică și ce cantități din aceste substanțe folosește? Viața mea era plină de semnificație, deoarece desfășuram acest tip de cercetare în timpul zilei, dar seara și la sfârșit de săptămână călătoream ca ambasador pentru ANBM - Alianța Națională pentru Boli Mintale. Dar în dimineața zilei de 10 decembrie 1996, m-am trezit cu propria mea dereglare cerebrală. Un vas de sânge s-a spart în emisfera stângă a creierului. Și pe parcursul a patru ore, am putut observa cum creierul meu își pierde capacitatea de procesare. În dimineața în care am avut hemoragia, nu am putut umbla, vorbi, citi, scrie sau aminti detalii despre viața mea. Am devenit un copil în corpul unei femei.

Dacă ați văzut vreodată creierul unui om e evident că cele două emisfere sunt în întregime separate între ele, și v-am adus un creier uman adevărat. Acesta este un creier uman veritabil.

Asta e partea frontală a creierului, partea din spate cu măduva spinării atârnând și acesta e modul în care e poziționat în cutia craniană. Și dacă vă uitați la creier, e evident că cele două cortexuri cerebrale sunt delimitate între ele. Pentru cei care se pricep la computere, emisfera dreaptă funcționează ca un procesor paralel, în timp ce emisfera stângă ca un procesor în serie. Cele două emisfere comunică între ele prin corpul calos, care este alcătuit din aproximativ 300 de milioane de axoni. Dar în afară de asta, cele două emisfere sunt complet separate. Deoarece ele procesează informațiile în moduri diferite fiecare dintre emisfere se gândește la diferite lucruri, le pasă de lucruri diferite și, îndrăznesc să afirm, au personalități foarte diferite.

Scuzați-mă. Mulțumesc. Mi-a făcut plăcere. Asistentul: Și mie. (Râsete)

Emisfera dreaptă este dedicată momentului prezent. Totul este „aici și acum”. Emisfera dreaptă gândește în imagini și are un mod de a învăța chinestezic prin mișcarea corpurilor noastre. Informația, în formă de energie, izvorăște simultan prin toate sistemele noastre senzoriale și apoi explodează în acest imens colaj despre cum arată momentul prezent, despre cum miroase prezentul și ce gust are, cum îl simțim și cum sună. Sunt o ființă de energie conectată la energia ce mă înconjoară prin conștiința emisferei mele drepte. Suntem ființe de energie, conectați între noi prin conștiința emisferelor drepte, formând o singură familie: umanitatea. Și aici, acum, suntem frați și surori pe această planetă, aflându-ne aici pentru a face lumea un loc mai bun. Și în acest moment suntem perfecți, suntem compleți și frumoși.

În schimb emisfera stângă, e un loc cu totul diferit. Emisfera stângă gândește liniar și metodic. Emisfera stângă se concentrează pe trecut și pe viitor. Emisfera stângă este concepută de așa natură încât să prea acel imens colaj care constituie momentul prezent și să aleagă detalii, detalii și mai multe detalii despre aceste detalii. Apoi le așază pe categorii și organizează toate aceste informații, le asociază cu tot ceea ce am învățat în trecut și proiectează în viitor toate posibilitățile. Și emisfera stângă gândește în termeni lingvistici. E acel taifas neîntrerupt care conectează lumea mea interioară cu cea exterioară. Este acea voce micuță care îmi spune: „Hei, să-ți aduci aminte să cumperi banane când te întorci acasă. Am nevoie de ele mâine dimineață.”

Este acea inteligență calculată care-mi amintește când trebuie să-mi spăl rufele. Dar probabil cel mai important aspect e că e acea voce măruntă care-mi spune: „Eu sunt. Eu sunt.” Și imediat ce emisfera stângă îmi spune „Eu sunt”. mă izolez de restul, devin un individ singular, separat de fluxul de energie din jurul meu și desprins de voi. Și aceasta a fost porțiunea din creier pe care am pierdut-o în dimineața în care am avut accidentul cerebral.

În dimineața accidentului, m-am trezit cu o durere puternică în spatele ochiului stâng. Și era o durere înțepătoare ca cea pe care o simți atunci când muști dintr-o înghețată. Și mă apuca, și apoi mă lăsa. Și iarăși revenea, și din nou mă lăsa. Și era ceva foarte neobișnuit pentru mine să simt orice fel de durere, așa că m-am gândit: o să-mi încep programul obișnuit.

Așadar, m-am ridicat din pat și am sărit pe aparatul de exerciții, un aparat de exerciții pentru întreg corpul. Și exersând la acest aparat, realizez că mâinile mele arată ca niște gheare primitive încleștate de bara aparatului. M-am gândit: „Asta-i foarte ciudat.” Și am privit în jos spre corpul și m-am gândit: „Oau! Sunt o ființă ce arată bizar.” Și era de parcă conștiința mea alunecase din starea normală de percepere a realității, în care sunt persoana de pe aparat care trăiește experiența, într-un spațiu ezoteric din care mă privesc având această experiență.

Totul era foarte ciudat, iar durerea mea de cap se înrăutățea, așa că am coborât de pe aparat, pășesc pe podeaua camerei de zi și conștientizez că totul din interiorul corpului meu a încetinit Și fiecare pas este foarte rigid și foarte calculat, ritmul nu este deloc fluid și există o constrângere în spațiul percepțiilor, așa că sunt concentrată doar pe sistemele interne. Și stau în baie, pregătită să intru la duș când aud dialogul din interiorul trupului meu. Aud o voce subțire spunând: „Mușchilor, trebuie să vă contractați, iar voi, mușchilor, relaxați-vă”.

Și apoi îmi pierd echilibrul și mă sprijin de perete. Și privind în jos spre mâna mea îmi dau seama că nu mai sunt în stare să stabilesc cu precizie limitele corpului meu. Nu mai pot preciza de unde încep și unde mă termin, deoarece atomii și moleculele mâinii mele s-au întrepătruns cu atomii și moleculele peretelui. Și tot ce mai puteam percepe era această energie - energie.

Și m-am întrebat: „Ce-i în neregulă cu mine? Ce se întâmplă?” Și în acea clipă, trăncăneala din creier - taifasul din emisfera stângă a creierului- s-a oprit cu totul. De parcă cineva ar fi luat o telecomandă și ar fi apăsat butonul 'mut'. Liniște absolută. Și în primă fază am fost șocată să am o minte tăcută. Dar am fost imediat fermecată de grandoarea energiei care mă înconjura. Și deoarece nu mai puteam identifica frontierele corpului meu, m-am simțit imensă și în expansiune. M-am simțit unită cu toată energia și era o senzație frumoasă.

Apoi dintr-o dată emisfera stângă revine și îmi spune: „Hei! Avem o problemă! Avem o problemă! Trebuie să cerem ajutor.” Și eu: „Aah! Am o problemă. Am o problemă.” „Bun. Am o problemă.”

Dar imediat sunt trasă înapoi în conștiință Și am denumit acest loc „Țara Tra La La”. Dar era frumos acolo. Imaginați-vă cum ar fi să vă deconectați cu totul de la vorbăraia creierul care te conectează cu lumea exterioară.

Așa că iată-mă în acest spațiu, iar slujba mea și orice stres în legătură cu ea nu mai exista. M-am simțit ușoară. Imaginați-vă: toate legăturile cu lumea exterioară și cu factori de stres legați de ea nu mai existau. Am simțit o senzație de pace interioară. Imaginați-vă cum ar fi să pierdeți 37 de ani de bagaj emoțional! (Râsete) Am simțit euforie. Euforia. Era minunat!

Și apoi, din nou, emisfera stângă revine și zice: „Hei! Trebuie să te concentrezi. Trebuie să cerem ajutor.” Și eu mă gândesc „Trebuie să cer ajutor. Trebuie să mă concentrez.” Așa că ies de la duș și mă îmbrac și umblu prin apartament, gândindu-mă: „Trebuie să ajung la serviciu. Pot să conduc? Pot să conduc?

Și în acel moment brațul drept mi-a paralizat. Atunci am înțeles: „O, doamne! Am un atac cerebral! Am un atac cerebral!”

Și următorul lucru pe care mi-l spune creierul e: „Uau! Asta e foarte tare.” (Râsete) „Asta-i foarte tare! Câți cercetători ai creierului au ocazia să-și studieze creierul din interior spre exterior?” (Râsete)

Și apoi îmi trece prin minte: „Dar sunt o femeie foarte ocupată!” (Râsete) „N-am timp acum pentru un atac cerebral!”

Așa că îmi zic: „Bun, nu pot să opresc un accident cerebral așa că am să-i aloc o săptămână sau două și apoi mă întorc la programul meu normal. Trebuie să sun după ajutor.” Nu-mi puteam aminti numărul de la serviciu, dar mi-am amintit că în birou aveam o carte de vizită cu numărul meu pe ea. M-am dus în birou și am scos un teanc de cărți de vizită gros de 8 centimetri. Și mă uit la cartea de vizită de deasupra și deși pot să văd clar cu ochii minții cum arată cartea mea de vizită nu pot să îmi dau seama dacă asta e pentru că tot ceea ce vedeam erau pixeli. Și pixelii cuvintelor se contopeau cu pixelii fundalului și cu pixelii simbolurilor, și chiar nu puteam să fac diferența. Apoi am așteptat până ce a venit ceea ce numesc un val de luciditate. Iar în acel moment, am fost capabilă să revin la realitate și să îmi dau seama că asta nu e cartea mea de vizită, nici asta, nici asta. Și mi-a luat 45 de minute să parcurg 2 centimetri din teancului de cărți de vizită. În acest timp, vreme de 45 de minute, hemoragia a devenit mai mare în emisfera stângă. Nu înțeleg numerele, nici telefonul, dar e singurul plan pe care îl am. Așa că iau telefonul și-l pun aici. Iau cartea de vizită și o pun aici și încerc să potrivesc simbolurile ciudate de pe cartea de vizită cu forma simbolurilor de pe telefon. Dar chiar atunci alunec înapoi în Țara Tra La La și când mă întorc nu îmi mai amintesc dacă am format deja acele cifre. Așa că a trebuit să-mi pun brațul paralizat ca pe un buștean și să acopăr cifrele pe măsură ce le apăsam, astfel ca atunci când mă întorceam la realitatea să pot ști dacă formasem deja acea cifră.

Până la urmă am reușit să formez numărul și ascult în telefon, iar colegul meu răspunde și spune: „Ham ham ham ham.” (Râsete) Și mă gândesc:

”O, doamne, ăsta parcă-i un Golden Retriever!” (Râsete)

Așa că îi zic clar, cel puțin în mintea mea: „Sunt Jill! Am nevoie de ajutor!” Și ce iese pe gură e: „Ham ham ham ham.” Mă gândesc: „O, doamne, parcă-s un Golden Retriever!” Așa că nu puteam ști, nu aveam de unde ști că nu puteam vorbi sau înțelege un limbaj până ce am încercat. Însă el înțelege că am nevoie de ajutor și îmi trimite ajutor.

Și puțin mai târziu, sunt transportată într-o ambulanță de la un spital, prin tot Bostonul, până la General Hospital. Și m-am strâns în poziție fetală, într-un mic glob. Și ca un balon din care iese ultima gură de aer, întocmai ca dintr-un balon am simțit cum se ridică energia din mine și că spiritul meu se predă.

Și în acel moment am știut că nu mai sunt eu coregrafa vieții mele. Și fie doctorii mă salvează și îmi acordă o a doua șansă la viață, fie acesta era poate momentul tranziției mele.

Când m-am trezit ceva mai târziu în acea după-masă, am fost șocată să descopăr că încă sunt în viață. Când am simțit spiritul predându-se mi-am luat rămas bun de la viață. Și acum mintea mea era suspendată între două planuri foarte diferite ale realității. Stimulii care soseau prin sistemele senzoriale îi simțeam ca pe o durere pură. Lumina îmi ardea creierul ca un foc, iar sunetele erau atât de puternice și haotice încât nu puteam să separ o voce de zgomotul de fundal, și nu-mi doream altceva decât să evadez. Deoarece nu-mi puteam identifica poziția corpului în spațiu, mă simțeam imensă și în expansiune ca un duh care tocmai fusese eliberat din lampă. Și spiritul meu se înălța liber, ca o balenă uriașă plutind într-o mare de euforie tăcută. Nirvana. Găsisem Nirvana. Și îmi amintesc că mă gândeam că nu există nicio cale prin care să fiu în stare să strâng sinele meu imens înapoi în acest corp minuscul.

Dar am conștientizat; „Sunt vie! Sunt încă vie și am descoperit Nirvana. Și dacă am descoperit Nirvana și încă sunt vie, atunci oricine care trăiește poate descoperi Nirvana.” Și mi-am închipuit o lume plină cu oameni frumoși, pașnici, plini de compasiune și iubitori care știu că pot pătrunde în acest spațiu în orice clipă. Și că ei pot alege în mod deliberat să pășească în emisfera dreaptă și să găsească această pace. Și apoi am înțeles ce cadou uriaș ar putea fi această experiență, ce atac de iluminare ar putea reprezenta în legătură cu modul în care ne trăim viețile. Și asta m-a motivat să-mi revin.

La două săptămâni și jumătate după hemoragie, chirurgii m-au operat și mi-au înlăturat un cheag de sânge de mărimea unei mingi de golf care apăsa pe centrii vorbirii. Aici sunt împreună cu mama mea care este un adevărat înger în viața mea Mi-au trebuit opt ani ca să-mi revin în totalitate.

Așadar, cine suntem? Suntem forța vitală a universului, cu dexteritate manuală și două minți cognitive. Și avem puterea de a alege, clipă de clipă, cine suntem și cum vrem să ne poziționăm în lume. Aici și acum, pot păși în conștiința emisferei mele drepte. Sunt forța vitală a universului. Sunt forța vitală a 50 de miliarde de frumoase genii moleculare care îmi dau formă, împreună cu tot ceea ce există. Sau, pot alege să pășesc în conștiința emisferei stângi, unde devin un individ singular, compact, izolat de flux, izolat de voi. Sunt doctor Jill Bolte Taylor, intelectuală, specialistă în neuroanatomie. Ce e valabil pentru mine e și pentru voi. Ce ați alege? Pe care o alegeți? Și în ce moment? Cred că cu cât petrecem mai mult timp alegând să rulăm circuitele păci interioare oferite de emisfera dreaptă, cu atât vom împrăștia mai multă pace și cu atât mai pașnică va deveni planeta noastră.

Și m-am gândit că aceasta e o idee care merită răspândită. Mulțumesc. (Aplauze)