Isabel Allende
5,012,300 views • 18:00

Mulțumesc mult. E chiar intimidant să fiu aici printre cei mai deștepți dintre deștepți. Mă aflu aici să vă spun câteva povești despre pasiune. Este o zicală evreiască pe care o ador. Ce e mai adevărat decât adevărul? Răspuns: povestea. Eu sunt o povestitoare. Vreau să transmit ceva ce e mai adevărat decât adevărul despre umanitatea noastră comună. Toate poveștile mă interesează, iar unele mă bântuie până când ajung să le scriu. Anumite teme se repetă: dreptatea, devotamentul, violența, moartea, problemele politice și sociale, libertatea. Sunt conștientă de misterul din jurul nostru așa că scriu despre coincidențe, premoniții, emoții, vise, puterea naturii, magie.

În ultimii 20 de ani am publicat câteva cărți, dar am trăit în anonimat până în februarie 2006 când am purtat steagul olimpic la Olimpiada de iarnă din Italia. Asta m-a făcut o celebritate. Acum oamenii mă recunosc în Macy's și nepoții mei cred că sunt cool. (Râsete) Să vă povestesc despre cele 4 minute de faimă. Unul dintre organizatorii ceremoniei olimpice de deschidere, m-a sunat să mă anunțe că am fost aleasă să fiu unul dintre purtătorii de steag. I-am răspuns că sunt convinsă că e un caz de încurcare a identității deoarece sunt cu totul opusul unui atlet. De fapt, nici măcar nu eram sigură că pot sa fac turul stadionului fără un baston. (âasete) Mi s-a spus că nu e subiect de glumă. Era pentru prima oară când steagul olimpic urma să fie purtat doar de femei. Cinci femei, reprezentând cinci continente, trei dintre ele medaliate cu aurul olimpic. Evident, prima mea întrebare a fost: cu ce o să mă îmbrac? (Râsete) O uniformă, mi-a spus, ți mi s-au cerut măsurile. Măsurile mele. Mă și vedeam într-un hanorac pufos, arătând ca mascota Michelin. (Râsete)

Pe la jumătatea lui februarie eram în Torino, unde mulțimi entuziasmate ovaționau când oricare dintre cele 80 de echipe olimpice era pe stradă. Acei atleți au sacrificat totul pentru a concura la jocuri. Cu totii meritau să câștige, dar e întotdeauna și factorul noroc. O urmă de zăpadă, un centimetru de gheață, forța vantului pot determina rezultatul unei întreceri sau al unui joc. Oricum, ce contează mai mult decât pregătirea sau norocul - e inima. Doar o inimă hotărâtă și neînfricată va obține medalia de aur. Totul se rezumă la pasiune. Străzile Torino-lui erau acoperite de postere roșii anunțând sloganul Olimpiadelor.

Pasiunea trăiește aici. Nu e general valabil? Inima este cea care ne conduce și ne determină destinul. De asta am nevoie pentru personajele din cărți: o inimă pasionată. Am nevoie de nonconformiști, dizidenți, aventurieri, proscriși și rebeli, care pun întrebări, încalcă regulile și îți asumă riscuri. Oamenii la fel ca voi, cei de aici. Oamenii de treabă cu bun simț nu sunt personaje interesante. (Râsete) Sunt doar buni foști soți. (Râsete) (Aplauze)

În încăperea verde a stadionului i-am întâlnit pe ceilalți purtatori de steag: trei atleți și actritele Susan Sarandon si Sophia Loren. De asemenea și două femei cu inimi pasionate. Wangari Maathai, castigatoarea keniana a premiului Nobel care a plantat 30 de milioane de copaci. Făcand asta a transformat solul și vremea în cateva locuri din Africa și, evident, condițiile economice din multe sate. Și Somaly Mam, o activistă cambodgiană care luptă cu pasiune împotriva prostituției de copii. Când avea 14 ani bunicul ei a vândut-o unui bordel. Ne-a povestit de fetițe violate de bărbați care cred că sexul cu o virgină foarte tânără îi va vindeca de SIDA. Și despre bordeluri unde copiii sunt forțați să primească cinci, 15 clienți pe zi, iar dacă se revoltă sunt torturați cu șocuri electrice. În camera verde mi-am primit uniforma. Nu era genul de ținută pe care o port , dar era departe de costumul mascotei Michelin pe care îl prevăzusem. Sincer, chiar nu era rău. Arătam ca un frigider. (Râsete) Dar așa arătau majoritatea purtatorilor de steag, cu excepția Sophiei Loren simbolul universal al frumuseții și pasiunii. Sophia are peste 70 de ani și arată minunat. E sexi, subțire și înaltă și bronzată puternic. Cum poți să ai un bronz puternic și să nu ai riduri? Nu înțeleg. Întrebată într-un interviu televizat: „Cum poți să arăți atât de bine?” A răspuns: „Postura. Spatele meu e mereu drept, și nu scot sunete de om bătrân.” (Râsete) Iată câteva sfaturi gratis de la una dintre cele mai frumoase femei de pe pământ. Fără grohaială, fără tuse, fără gâfâit, fără să vorbești singur și să tragi vânturi. (Râsete) Ei, n-a zis chiar așa. (Râsete)

La un moment dat, pe la miezul nopții, am fost convocate pe lateralele stadionului și megafoanele au anunțat steagul Olimpic și a început muzica... apropo, aceeași muzică ce începe aici, marșul Aida. Sophia Loren era fix în fața mea, e cu jumătate de metru mai înaltă ca mine, fără să ținem cont de părul înfoiat. (Râsete) Mergea elegant, ca o girafă în savana africană, ținând steagul pe umăr. Eu alergam în spate... (Râsete) în varful degetelor, ținând steagul cu mâna întinsâ, așa că aveam capul de-a dreptul sub blestematul de steag. (Râsete) Evident, toate camerele erau pe Sophia. Asta mi-a purtat noroc, deoarece in majoritatea pozelor apar și eu, chiar dacă deseori între picioarele Sophiei. (Râsete) Loc în care ar vrea să fie majoritatea barbatilor. (Râsete) (Aplauze)

Cele mai bune patru minute din întreaga mea viață au fost cele de pe stadionul olimpic. Soțul meu se simte ofensat când spun asta, deși i-am explicat că ceea ce facem noi in particular durează de obicei mai puțin de patru minute... (Râsete) deci nu ar trebui să o ia personal. Am colecționat toate notele din presă despre acele patru minute magnifice pentru că nu vreau să le uit atunci când bătrânețea o să-mi distrugă celulele nervoase.

Vreau să port totdeauna în inimă cuvantul cheie al Olimpiadelor, pasiunea. Iată o poveste despre pasiune. Anul e 1998, locul: un lagăr pentru refugiații Tutsi din Congo. Apropo, 80 la sută dintre toți oamenii refugiați sau dezrădăcinați din lume sunt femei și fete. Putem să numim acest loc din Congo un lagăr al morții, deoarece cei ce nu sunt uciși mor de boli sau foamete. Protagoniștii poveștii sunt o femeie tânără, Rose Mapendo și copiii ei. Este însărcinată și văduvă. Soldații au obligat-o să privească cum soțul îi era torturat și ucis. Cumva reușește să își țină în viață cei șapte copii iar cateva luni mai târziu naște prematur gemeni. Doi baieți micuți. Taie cordonul ombilical cu un băț și îl leagă cu propriul par. Le pune numele gemenilor după cele ale comandanților lagărului sa le intre in grații și iî hrănește cu ceai negru deoarece laptele ei nu e suficient. Cand soldații năvălesc în celula ei sa îi violeze cea mai mare dintre fete, se prinde de ea și refuză să iî dea drumul chiar si atunci când îi pun arma la tâmplă. Cumva familia supraviețuiește vreme de 16 luni și apoi, datorită unui noroc extraordinar și a inimii pline de pasiune a unui tânăr american, Sasha Chanoff, care reușește să o îmbarce într-un avion de salvare american, Rose Mapendo și cei nouă copii ai ei ajung în Phoenix, Arizona, unde trăiesc în prezent și le merge bine.

În swahili, Mapendo înseamnă dragoste mare. Protagonistele cărților mele sunt femei puternice si pasionale la fel ca Rose Mapendo. Nu le inventez. Nu e nevoie. Ma uit in jur si le vad peste tot. Am muncit cu și pentru femei toată viața. Le cunosc bine. Am fost născută în vremuri străvechi, la capătul lumii, într-o familie catolică și conservatoare. Nu-i de mirare că la cinci ani eram o feministă inraită... deși termenul încă nu ajunsese in Chile, așa că nimeni nu știa ce naiba era în neregulă cu mine. (Rasete) Aveam să descopăr curând că există un preț mare de plătit pentru libertate și pentru contestarea patriarhatului. Dar l-am plătit cu bucurie pentru ca, pentru fiecare lovitură primită, am putut să dau două în schimb. (Râsete) Odată, cand Paula, fiica mea, avea vreo douazeci de ani, mi-a spus că feminismul e demodat și că ar trebui să trec mai departe. Am avut o ceartă memorabilă. Feminismul demodat? Da, pentru femei privilegiate ca fiica mea și noi cei ce ne aflăm azi aici, nu și pentru majoritatea surorilor noastre din restul lumii care sunt forțate în continuare la mariaje premature, prostituție, munca forțată... Nasc copii pe care nu și-i doresc sau pe care nu îi pot hrăni. Nu au control asupra vieților sau corpurilor lor. Nu au educație și nici libertate. Sunt violate, bătute și uneori ucise cu cruzime. În prezent, pentru majoritatea tinerelor din vest sa fii numita feminista este o insulta. Feminismul nu a fost niciodata ceva sexi, dar dati-mi voie sa va asigur, nu m-a impiedicat niciodata sa flirtez si rareori am suferit de lipsa de barbati. (Rasete) Sub nicio forma feminismul nu este mort. A evoluat. Daca nu va place termenul, schimbati-l, pentru numele lui Dumnezeu. Spune-ti Afrodita sau Venus sau curvulita sau cum vreti voi, numele nu conteaza atata vreme cat stim la ce se refera si il sustinem.

Iata o alta poveste despre pasiune, dar aceasta este una trista. Locul: o clinica micuta pentru femei dintr-un sat din Bangladesh. Anul e 2005. Jenny este o dentista americana tanara care s-a dus ca voluntar la clinica in timpul vacantei de trei saptamani. Este pregatita sa curete dinti, dar cand ajunge acolo descopera ca nu exista doctori, nu exista stomatologi si clinica este o coliba plina de muste. Afara e o coada de femei care asteptau de cateva ore sa fie tratate. Prima pacienta are dureri ingrozitoarea din cauza a cativa molari stricati. Jenny isi da seama ca singura solutie este sa scoata dintii stricati. Nu are drept de practica pentru asa ceva, nu a mai facut-o niciodata. Risca enorm si e inspaimantata. Nu are nici macar instrumentele necesare, dar din fericire a adus cu ea niste Novocaina. Jenny are o inima neinfricata si plina de pasiune. Murmura o rugacine si purcede cu operatia. La sfarsit, pacienta eliberata de durere ii saruta mainile. In acea zi specialista in igiena a facut multe extractii. Dimineata urmatoare, cand se reintoarce la asa-zisa clinica, prima ei pacienta o asteapta impreuna cu sotul. Fata femeii arata ca un pepene. E atat de umflata ca nici macar nu i se vad ochii. Sotul, furios, ameninta sa o omoare pe americanca. Jenny este inspaimantata de ce a provocat, dar translatorul ii explica ca starea pacientei nu are nicio legatura cu operatia. In ziua dinainte, sotu a batut-o pentru ca nu a ajuns acasa la timp sa ii prepare cina.

Milioane de femei traiesc astfel in prezent. Sunt cele mai sarace dintre saraci. Desi femeile fac doua treimii din munca, detin sub un procent din bunuri la nivel global. Sunt platite mai prost decat barbatii pentru aceiasi munca, asta daca sunt macar platite, si raman vulnerabile datorita lipsei de independenta financiara si sunt in mod constant sub amenintarea exploatarii, violentei si abuzului. Este fapt demonstrat ca oferind femeilor educatie, un loc de munca, posibilitatea sa isi controleze venitul, sa mosteneasca si sa detina proprietati, este in beneficiul societatii. Daca unei femei i se dau resurse copii si familia ei o vor duce mai bine. Daca familia prospera si satul prospera si intr-un final la fel se intampla cu toata tara.

Wangari Maathai merge intr-un sat din Kenya. Vorbeste cu femeile si le explica ca pamantul este sterp pentru ca au taiat si vandut copacii. Convinge femeile sa planteze si sa ude noi copaci, strop dupa strop. Intr-un interval de cinci sau sase ani, au o padure, solul este roditor si satul este salvat. Cele mai sarace si marginalizate societati sunt intotdeauna cele ce desconsidera femeile. Cu toate aceastea adevarul evident este ignorat de catre guvernanti si de catre filantropi. Pentru fiecare dolar donat pentru un program dedicat femeilor, se doneaza 20 de dolari pentru unul dedicat barbatilor. Femeile reprezinta 51% din populatie. Imputernicirea lor va schimba totul - mai mult decat tehnologia, designul sau divertismentul. Pot sa va promit ca femeile, lucrand impreuna — in legatura unele cu altele, informate si educate, pot aduce pace si prosperitate pe planeta asta amarata. In orice razboi din ziua de azi, majoritatea victimelor sunt civili, in principal femei si copii. Ei sunt pagube colaterale. Barbatii conduc lumea si priviti cu ce haos ne confruntam.

Ce fel de lume ne dorim? Aceasta e intrebarea fundamentala pe care majoritatea ne-o punem. Are vreun rost sa ne implicam in ordinea mondiala curenta? Vrem o lume in care viata este ocrotita, iar calitatea vietii imbunatatita pentru toti, nu doar pentru cei privilegiati. In Ianuarie am fost la o expozitie a tablourilor lui Fernando Botero in cadrul bibliotecii Universitatii din California - Berkeley. Niciun muzeu sau galerie din Statele Unite, cu exceptia galeriei din New York care gazduieste lucrarile lui Bostero, nu a indraznit sa expuna tablourile deoarece tema este inchisoarea Abu Ghraib. Sunt tablouri imense despre tortura si abuz de putere, in stilul voluminos al lui Botero. Nu am putut sa imi sterg imaginile din minte sau din inima. Ma tem cel mai mult de puterea in conditii de impunitate. Ma tem de abuzul de putere si de puterea de a abuza. In specia noastra, masculii alfa definesc realitatea si ii obliga pe restul sa accepte acea realitate si sa respecte regulile. Regulile se schimba mereu, dar mereu in avantajul lor, iar in cazul acesta, efectul de cascada, ce nu functioneaza in economie, functioneaza perfect. Abuzurile se preling din capul scarii pana la coada. Femeile si copii, in special cei saraci, sunt la coada. Chiar si cei mai nevoiasi barbati au pe cineva pe care il pot abuza - o femeie sau un copil. Sunt satula de puterea pe care o minoritate o exercita asupra celor multi datorita sexului, venitului, rasei sau clasei sociale.

Cred ca a venit momentul potrivit sa facem schimbari fundamentale in civilizatia noastra. Dar pentru schimbari adevarate e nevoie de energie feminina in gestionarea lumii. Avem nevoie de un numar critic de femei in pozitii de putere, si avem nevoie sa hranim energia feminina din interiorul barbatilor. Vorbesc evident despre barbati tineri, evident. Batranii sunt pierduti, trebuie sa asteptam sa dispara. (Rasete) Da, mi-ar placea sa am picioarele lungi ai Sophiei Loren si sanii ei legendari. Dar daca pot sa aleg, as vrea mai degraba inima de razboinic a lui Wangari Maathai, Somaly Mam, Jenny sau Rose Mapendo. Vreau sa fac lumea asta buna. Nu mai buna, ci sa o fac buna. De ce nu? Este posibil. Uitati-va in jur in aceasta incapere - atata stiinta, energie, talent si tehnologie. Sa lasam fasoanele la o parte, sa ne sa suflecam manecile si sa trecem la treaba, cu pasiune, ca să creăm o lume aproape perfectă. Vă mulțumesc!