Elif Shafak
2,353,616 views • 19:45

Sunt o povestitoare. Asta fac - spun poveşti, scriu romane. Iar azi aş dori să vă spun câteva poveşti despre arta povestirii şi despre nişte fiinţe supranaturale numite djinni. Înainte de a începe, permiteţi-mi să vă împărtăşesc câteva fragmente ale poveştii mele personale. Desigur, voi face asta ajutându-mă de cuvinte, dar şi de o formă geometrică, cercul. Aşa că pe parcursul discursului meu veţi întâlni mai multe cercuri.

M-am născut în Strasbourg, Franţa, din părinţi de origine turcă. La scurt timp după aceea, părinţii mei au divorţat, iar eu am plecat în Turcia împreună cu mama. De atunci încolo am fost crescută ca un copil unic de către o mamă singură. La începutul anilor 1970, în Ankara, era ceva destul de neobişnuit. Cartierul nostru era plin de familii numeroase, în care taţii erau capul. Aşa că am crescut văzând-o pe mama mea, divorţată, într-un mediu patriarhal. De fapt, am crescut observând două tipuri foarte diferite de a fi femeie. Pe de o parte era mama mea, o turcoaică cu o educaţie înaltă, laică, modernă, occidentalizată. Pe de altă parte era bunica mea, care avea şi ea grijă de mine şi era mai spirituală, mai puţin educată şi, fără nicio urmă de îndoială, mai puţin raţională. Era o femeie care citea viitorul în zaţul cafelei şi topea plumbul în forme misterioase ca să alunge deochiul.

Mulţi oameni o vizitau pe bunica mea, oameni care sufereau de acnee severă sau care aveau negi pe mâini. De fiecare dată, bunica mea rostea câteva cuvinte în arabă, lua un măr roşu şi înfigea în el atâţia spini de trandafir câţi negi dorea să îndepărteze. Apoi încercuia spinii, unul câte unul, cu cerneală neagră. O săptămână mai târziu, pacientul revenea pentru o nouă examinare. Ştiu că n-ar trebui să zic aşa ceva în faţa unui public format din oameni de ştiinţă şi savanţi, dar adevărul este că dintre toţi acei oameni care au vizitat-o pe bunica mea din cauza problemelor dermatologice nu am văzut pe nimeni plecând nemulţumit sau nevindecat. Am întrebat-o cum făcea. Era oare vorba despre puterea rugăciunii? Mi-a răspuns: ”Da, rugăciunile funcţionează. Dar să fii atentă şi la puterea cercurilor.”

Printre multe altele, de la ea am învăţat o lecţie foarte importantă. Dacă vrei să distrugi ceva în această viaţă, fie că e vorba de acnee, de un defect sau de sufletul omenesc, tot ce trebuie să faci este să-l înconjori cu ziduri groase. Se va usca pe dinăuntru. Trăim cu toţii într-un anume cerc social şi cultural. Fără excepţie. Ne-am născut într-o anumită familie, naţiune, clasă socială. Dar dacă nu avem nicio legătură cu lumile dincolo de cea pe care o luăm de-a gata, atunci ne expunem şi noi riscului de a ne usca în interior. Imaginaţia ni s-ar putea diminua. Inimile ni s-ar putea micşora. Iar umanitatea noastră ar putea păli dacă rămânem prea mult timp în coconii noştri culturali. Prietenii şi vecinii noştri, colegii, familia - dacă toţi cei din cercul nostru interior ne seamănă înseamnă că suntem înconjuraţi de reflecţii ale propriei persoane.

Un alt lucru pe care femeile asemenea bunicii mele îl făceau în Turcia era să acopere oglinzile cu bucăţi de catifea sau să le atârne cu faţa la perete. E o străveche tradiţie orientală bazată pe faptul că nu e sănătos ca o persoană să petreacă prea mult timp privindu-şi propria reflecţie. Culmea ironiei, a trăi în comunităţi cu oameni asemănători este unul dintre cele mai mari pericole ale lumii globalizate. Şi asta se întâmplă peste tot, în rândul liberalilor şi al conservatorilor, al agnosticilor şi al credincioşilor, al bogaţilor şi al săracilor, în Orient, ca şi în Occident. Avem tendinţa de a forma grupuri bazate pe similitudine, iar apoi creăm stereotipuri despre alte grupuri de oameni. După părerea mea, un mod de a depăşi aceste ghetouri culturale este reprezentat de arta povestirii. Poveştile nu pot anula graniţele, dar pot da găuri în zidurile noastre mentale. Prin aceste găuri îl putem zări pe celălalt şi uneori chiar ne va plăcea ceea ce vedem.

Am început să scriu ficţiune pe când aveam opt ani. Într-o zi, mama mea a venit acasă cu un caiet turcoaz şi m-a întrebat dacă n-aş vrea să ţin un jurnal. Acum, gândindu-mă în urmă, cred că era puțin îngrijorată în privinţa sănătăţii mele mentale. Acasă spuneam întruna poveşti, ceea ce era bine, atâta doar că le spuneam prietenilor imaginari care mă înconjurau, ceea ce nu mai era chiar aşa de bine. Am fost un copil introvertit în asemenea măsură încât vorbeam cu creioanele colorate şi le ceream scuze obiectelor când mă loveam de ele. Aşa că mama mea s-a gândit că mi-ar face bine să îmi notez experienţele şi emoţiile de zi cu zi. Nu ştia însă că eu credeam că viaţa mea era groaznic de plictisitoare şi ultimul lucru pe care voiam să-l fac era să scriu despre mine. În loc de asta, am început să scriu despre alţii şi despre lucruri care nu se petrecuseră niciodată. Astfel a început pasiunea mea de-o viaţă pentru scrierea de ficţiune. De la bun început, pentru mine ficţiunea nu a fost atât o manifestare autobiografică cât o călătorie transcendentală în alte vieţi, către alte posibilităţi. Vă rog să aveţi răbdare. Voi desena un cerc şi mă voi întoarce mai apoi la el.

Cam în acelaşi timp s-a mai întâmplat ceva. Mama mea a devenit diplomat. Aşadar, din acest cartier al clasei de mijloc, mic şi superstiţios, în care trăia bunica mea, am ajuns direct într-o şcoală internaţională elegantă [din Madrid], în care eram singura persoană de origine turcă. Acolo m-am întâlnit prima dată cu ceea ce eu numesc ”străinul reprezentativ”. În clasa noastră erau copii de toate naţionalităţile. Dar această diversitate nu ducea la o democraţie şcolară cosmopolită şi egalitaristă. În loc de asta, a generat o atmosferă în care fiecare copil era considerat nu un individ de sine stătător, ci un reprezentant a ceva mult mai cuprinzător. Eram un fel de Naţiunile Unite în miniatură, ceea ce era destul de amuzant, în afară de cazul în care se petrecea ceva negativ cu o naţiune sau o religie. Copilul care o reprezenta era luat peste picior, ridiculizat şi terorizat la nesfârşit. Ştiu despre ce vorbesc, deoarece în vremea în care am urmat cursurile acelei şcoli în ţara mea puterea a fost preluată de armată, un terorist de aceeaşi naţionalitate cu mine aproape că l-a omorât pe papă, iar Turcia nu a obţinut niciun punct la concursul Eurovision. (Râsete)

În acele zile, chiuleam deseori de la cursuri şi visam să devin marinar. Acolo am simţit pentru prima dată pe propria piele stereotipurile culturale. Ceilalţi copii mă întrebau despre filmul ”Midnight Express”, pe care nu-l văzusem. Se interesau câte ţigări fumez pe zi deoarece credeau că toţi turcii sunt fumători înrăiţi. Şi se întrebau la ce vârstă voi începe să-mi acopăr părul. Mi-am dat seama că acestea erau principalele trei stereotipuri despre ţara mea, politica, ţigările şi vălul. După Spania am fost în Iordania, în Germania şi apoi iar în Ankara. Peste tot simţeam că imaginaţia este singurul bagaj pe care îl pot lua cu mine. Poveştile îmi ofereau o senzaţie de centralitate, de continuitate şi de coerenţă, cei trei C care altfel îmi lipseau.

Când aveam douăzeci şi ceva de ani, m-am mutat în Istanbul, oraşul pe care îl ador. Am locuit într-un cartier plin de viaţă şi diversitate, unde am scris mai multe romane. Mă aflam în Istanbul când a avut loc cutremurul din 1999. Când am fugit la trei dimineaţa din clădirea în care locuiam, am văzut ceva care m-a făcut să stau locului. Negustorul locului era acolo, un bătrân ţâfnos care nu vindea alcool şi nu vorbea cu cei de la marginea societăţii. Stătea lângă un travestit care purta o perucă brunetă şi lungă, iar rimelul i se scursese pe obraji. L-am văzut pe bătrân deschizând un pachet de ţigări cu mâini tremurătoare şi oferindu-i una. Şi aşa văd până şi astăzi noaptea acelui cutremur - un negustor conservator şi un travestit care plânge fumând împreună pe trotuar. Confruntaţi cu moartea şi distrugerea, diferenţele noastre lumeşti s-au evaporat şi am devenit cu toţii unul, chiar dacă doar pentru câteva ore. Dar am crezut întotdeauna că poveştile au asupra noastră un efect similar. Nu vreau să zic că ficţiunea are magnitudinea unui cutremur. Însă atunci când citim un roman bun, ne lăsăm în urmă micile apartamente confortabile, ieşim singuri în noapte şi cunoaştem oameni pe care nu i-am mai întâlnit niciodată şi în privinţa cărora poate chiar aveam prejudecăţi.

La scurt timp după aceea, am fost la un colegiu de fete din Boston, apoi din Michigan. Am trăit asta nu ca pe o schimbare geografică, ci ca pe una lingvistică. Am început să scriu ficţiune în limba engleză. Nu sunt o emigrantă, o refugiată sau o exilată. Sunt întrebată de ce fac asta. Dar permutarea între limbi îmi oferă şansa de a mă recrea. Îmi place să scriu în turcă, limbă care este pentru mine foarte poetică şi plină de emoţie. Îmi place să scriu şi în engleză, care, pentru mine, este foarte matematică şi raţională. Aşa că mă simt legată de fiecare limbă în moduri diferite. Pentru mine, ca şi pentru milioane de alţi oameni din întreaga lume, engleza este o limbă învăţată ulterior. Când înveţi târziu o limbă, trăieşti cu o continuă şi perpetuă frustrare. Vrem să spunem întotdeauna mai multe, să povestim bancuri mai amuzante, să rostim lucruri mai bune. Dar ajungem să spunem în fapt mai puţin căci între minte şi limbă există o prăpastie. Iar această prăpastie e intimidantă. Dar dacă reuşim să nu ne lăsăm înspăimântaţi, ne şi stimulează. Asta am descoperit în Boston - că frustrarea mă stimula.

În acest punct, bunica mea, care îmi urmărise parcursul în viaţă cu o teamă din ce în ce mai mare, a început să introducă în rugăciunile zilnice rugămintea să mă mărit cât mai repede ca să pot fi la casa mea o dată pentru totdeauna. Şi, deoarece Dumnezeu o iubeşte, m-am măritat. (Râsete) Dar în loc să mă aşez la casa mea, m-am dus în Arizona. Cum soţul meu e în Istanbul, am început să fac naveta între Arizona şi Istanbul. Două locuri de pe suprafaţa Pământului cât se poate de diferite. Cred că o parte din mine a fost întotdeauna nomadă, atât fizic, cât şi spiritual. Poveştile mă însoţesc, unindu-mi amintirile şi toate părţile din care sunt alcătuită, asemenea unui lipici existenţial.

Cu toate acestea, oricât de mult aş iubi poveştile, am început să mă gândesc că îşi pierd din farmec atunci când o poveste este considerată mai mult decât atât. Acesta este un subiect la care mi-ar plăcea să ne gândim împreună. Când primul meu roman scris în engleză a fost tipărit în America, un critic literar a făcut o remarcă interesantă. ”Mi-a plăcut cartea ta, a zis el, dar aş fi vrut s-o fi scris altfel.” (Râsete) L-am întrebat ce voia să spună. Mi-a răspuns în felul următor: ”Păi, uite ce e. Sunt atât de multe personaje de origine spaniolă, americană, hispanică, dar unul singur de origine turcă şi acela e bărbat.” Acţiunea romanului avea loc într-un campus universitar din Boston, aşa că din punctul meu de vedere era normal să fie mai multe personaje de naţionalitate internaţională decât turcă. Dar am înţeles ce căuta acel critic. Şi am înţeles că voi continua să-l dezamăgesc. El dorea să vadă cum îmi manifest identitatea. Căuta în carte o turcoaică pentru că eu eram una.

Vorbim adesea despre modul în care poveştile schimbă lumea. Dar ar trebui să vedem şi cum politica identităţii afectează modul în care poveştile circulă, sunt citite şi recenzate. Mulţi autori resimt această presiune, dar asupra celor ne-occidentali apasă mai greu. Dacă eşti o scriitoare din lumea musulmană, ca mine, atunci toţi se aşteaptă să scrii poveştile femeilor musulmane şi, de preferinţă, poveştile nefericite ale femeilor musulmane nefericite. Se aşteaptă să scrii poveşti specifice, informative şi amare şi să laşi experimentalul şi avangarda în seama colegilor occidentali. Ceea ce am trăit în copilărie în acea şcoală din Madrid se întâmplă în lumea literară de azi. Scriitorii nu sunt consideraţi persoane creative de sine stătătoare, ci reprezentanţi ai culturilor lor. Câţiva autori din China, câţiva din Turcia, câţiva din Nigeria. Se crede că fiecare are ceva distinctiv, dacă nu chiar ciudat.

Scriitorul şi navetistul James Baldwin a acordat un interviu în 1984 în care i s-au pus mai multe întrebări referitoare la homosexualitatea sa. Când intervievatorul a încercat să-l catalogheze drept un scriitor gay, Baldwin s-a oprit şi a spus: "Nu vă daţi seama? Tot ceea ce sunt se regăseşte în toţi ceilalţi şi tot ceea ce sunt ceilalţi se regăseşte în mine." Când politica identităţilor încearcă să ne eticheteze, libertatea de a ne imagina este în pericol. Există o categorie neclară numită literatură multiculturală în care sunt comasaţi toţi autorii din afara lumii occidentale. N-o să uit niciodată primea mea lectură publică multiculturală în Harvard Square acum zece ani. Eram trei scriitori: unul din Filipine, unul din Turcia şi al treilea din Indonezia, ca într-un banc. (Râsete) Şi ne aflam acolo împreună nu deoarece împărtăşeam un stil artistic comun sau un anume gust literar. Ci doar din cauza paşapoartelor noastre. Se aşteaptă ca scriitorii multiculturali să spună poveşti adevărate, care nu ţin de imaginar. Ficţiunii i se atribuie o anumită funcţie. Astfel, nu doar scriitorii înşişi, ci şi personajele lor ficţionale devin reprezentanţii a ceva mult mai grandios.

Trebuie să adaug însă că această tendinţă de a vedea o poveste ca fiind mai mult decât o poveste nu vine doar din Occident. Ci de peste tot. Am simţit pe pielea mea acest lucru când am fost acuzată în instanţă în 2005 din cauza cuvintelor pe care personajele mele ficţionale le-au rostit într-un roman. Dorisem să scriu un roman multi-etajat, de mare întindere, despre o familie armeană şi una turcă văzute prin ochii femeilor. Mini-povestea mea a devenit o problemă majoră atunci când am fost dată în judecată. Unii oameni m-au criticat, alţii m-au lăudat pentru că am scris despre conflictul dintre Turcia şi Armenia. Dar mi-am dorit uneori să le reamintesc ambelor părţi că era vorba de ficţiune. Era doar o poveste. Şi când zic "doar o poveste" nu încerc să-mi minimalizez munca. Vreau să iubesc şi să sărbătoresc ficţiunea pentru ceea ce este, nu drept mijloc pentru atingerea unui scop.

Scriitorii au dreptul să aibă opinii politice şi există multe romane politice bune, dar limbajul ficţiunii nu este cel al politicii cotidiene. Cehov a spus: "Soluţia unei probleme şi modul corect de a formula întrebarea sunt două lucruri complet separate. Doar cea din urmă este responsabilitatea artistului." Politica identităţii ne-a divizat. Ficţiunea ne uneşte. Una este interesată de generalizări. Cealaltă, de nuanţe. Una trasează graniţe, cealaltă nu admite frontiere. Politica identităţii e construită din cărămizi. Ficţiunea este apă care curge.

În vremea Imperiului Otoman existau povestitori călători numiţi "meddah". Mergeau în cafenele, unde spuneau o poveste în faţa publicului, improvizând adesea. Când adăuga poveştii un nou personaj, meddah îşi preschimba vocea, imitându-l. Oricine îl putea asculta: oameni normali, dar şi sultanul, musulmani şi ne-musulmani. Poveştile depăşesc orice graniţe. Precum "Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea", care au fost foarte populare în Orientul Mijlociu, în nordul Africii, în Balcani şi în Asia. Astăzi, poveştile continuă să depăşească graniţe. Când politicienii palestinieni şi israelieni stau de vorbă, de obicei nu se ascultă reciproc. Dar un cititor palestinian citeşte totuşi un roman scris de un autor evreu şi invers, stabilind o legătură şi simţind empatie faţă de narator. Literatura trebuie să ne ducă dincolo de toate. Dacă nu reuşeşte, atunci nu este o literatură de bună calitate.

Cărţile l-au salvat pe copilul introvertit şi timid care am fost odată. Dar sunt conştientă de pericolul de a le transforma într-un fetiş. Când poetul şi misticul Rumi şi-a întâlnit tovarăşul spiritual, pe Shams din Tabriz, unul dintre primele lucruri pe care le-a făcut acesta din urmă a fost să arunce cărţile lui Rumi în apă şi să vadă literele dispărând. Sufiştii spun: "Cunoaşterea care nu te scoate dincolo de graniţele tale este mult mai rea decât ignoranţa". Problema cu ghetourile culturale din ziua de astăzi nu este lipsa cunoaşterii. Ştim multe unul despre celălalt sau, cel puţin, aşa avem impresia, dar cunoaşterea care nu ne scoate din propriile limite ne face elitişti, distanţi şi deconectaţi. O metaforă pe care o iubesc spune: a trăi precum un compas care trasează un cerc. După cum ştiţi, un picior al compasului este fix, înfipt într-un loc. Celălalt picior trasează un cerc larg, mişcându-se mereu. La fel este şi ficţiunea mea. O parte din ea este înrădăcinată în Istanbul, având puternice rădăcini turceşti. Cealaltă parte însă călătoreşte prin toată lumea, conectându-se la diferite culturi. Îmi place să-mi consider astfel ficţiunea ca fiind atât locală, cât şi universală, atât de aici, cât şi de peste tot.

Aceia dintre voi care aţi vizitat Istanbulul aţi văzut probabil Palatul Topkapi, reşedinţa sultanilor otomani vreme de mai bine de 400 de ani. În palat, chiar lângă locuinţele concubinelor preferate este aşa-numitul Loc de Adunare al Djinnilor. Se află între clădiri. Acest concept îmi stârneşte curiozitatea. De obicei nu avem încredere în zonele care se află între lucruri. Le considerăm ca fiind domeniul unor creaturi supranaturale precum djinnii, care sunt făcuţi din foc ce nu răspândeşte fum şi sunt simboluri a ceea ce este vag. Ceea ce vreau eu să zic însă e că poate acel spaţiu vag e ceea ce le lipseşte cel mai mult scriitorilor şi artiştilor. Când scriu ficţiune, preţuiesc ceea ce este vag şi schimbător. Îmi place să nu ştiu ce se va întâmpla zece pagini mai încolo. Îmi place când personajele mele mă surprind. Aş putea scrie despre o femeie musulmană şi poate că ar fi o poveste foarte veselă. Iar în următoarea mea carte aş putea scrie despre un frumos profesor homosexual din Norvegia. Atâta timp cât vine din inimă, putem scrie despre orice.

Audre Lorde a zis odată: "Strămoşii albi ne-au învăţat să spunem Cuget, deci exist." Ea a propus în loc "Simt, deci sunt liber." Cred că a fost o minunată schimbare de paradigmă. Cu toate acestea, de ce oare primul lucru pe care-l învaţă studenţii în cursurile de scriere creativă de azi e să scrie despre ceea ce cunosc? Poate că nu e deloc cel mai bun mod de a începe. Literatura imaginativă nu este neapărat despre a scrie cine suntem şi ce cunoaştem sau despre identitatea noastră. Ar trebui să-i învăţăm pe tineri, ca şi pe noi înşine, să ne mărim inimile şi să scriem despre ceea ce putem simţi. Ar trebui să ieşim din ghetoul nostru cultural şi să-l vizităm pe următorul şi pe următorul.

În final, poveştile se învârt asemenea dervişilor zburători, trasând cercuri şi iar cercuri. Ele leagă întreaga umanitate, indiferent de politica identităţii. Acestea sunt veştile bune. Aş vrea să închei cu o veche poezie sufistă. "Haideţi, să fim măcar o dată prieteni; să ne facem viaţa mai uşoară; să fim iubiţi şi să iubim; nimeni nu va moşteni pământul."

Mulţumesc.

(Aplauze)