Astro Teller
2,464,463 views • 15:32

În 1962, la Universitatea Rice, JFK a vorbit ţării despre un vis de-al său, visul ca omul să ajungă pe Lună până la sfârșitul deceniului. Eponima lansare pe Lună.

Nimeni nu știa dacă se putea realiza, dar el s-a asigurat că există un plan de a realiza asta dacă era posibil. Aşa sunt visele măreţe. Marile vise nu sunt doar viziuni, ele sunt însoţite de strategii care să le facă reale.

Am incredibilul noroc să lucrez la o fabrică de proiecte vizionare. La X — inițial numit Google X — veți găsi un inginer aerospațial lucrând cot la cot cu un designer de modă și foști comandanți de operațiuni militare cercetând alături de experți în laser. Acești inventatori, ingineri, și producători imaginează tehnologii care, sperăm, vor face lumea un loc minunat.

Folosim „proiect vizionar” să ne amintim să ne păstrăm viziunile mari — să nu încetăm să visăm. Folosim cuvântul „fabrică” ca să ne amintim că vrem să avem viziuni concrete — planuri concrete de a le realiza.

Iată schița noastră. Numărul unu: vrem să găsim o problemă uriașă care afectează multe milioane de oameni. Numărul doi: vrem să găsim sau să propunem o soluție radicală pentru acea problemă. Și numărul trei: trebuie să fie un motiv pentru a crede că tehnologia pentru o astfel de soluție radicală ar putea fi construită.

Dar vă spun un secret. Această fabrică e un loc dezordonat. Dar decât să evităm dezordinea, să pretindem că nu există, am încercat să o facem forța noastră. Ne petrecem aproape tot timpul stricând lucruri și încercând să demonstrăm că am greșit. Asta e, acesta e secretul. Abordează mai întâi cele mai grele părți ale probleme. Entuziasmează-te și ovaționează: „Hei! Cum o să ne distrugem proiectul astăzi?”

Avem acest echilibru interesant în care permitem optimismului nestăvilit să ne alimenteze viziunile. Dar când manifestăm și scepticism entuziast pentru a insufla viața, realitatea în acele viziuni.

Vreau să vă arăt câteva din proiectele pe care a trebuit să le abandonăm pe podeaua sălii de debitare, dar și unele „nestemate” care până acum nu numai că au supraviețuit acestui proces dar au fost și accelerate de acesta.

Anul trecut am pus capăt unui proiect de agricultură verticală automatizată. Iată salata verde cultivată. Unul din nouă oameni suferă de malnutriție. Deci ăsta e un proiect vizionar care trebuie să se realizeze. Agricultura verticală necesită de 10 ori mai puțină apă și de o sută de ori mai puțin pământ decât cea convențională. Pentru că poți crește hrana aproape de locul unde e consumată, nu trebuie să o transporți la distanțe mari. Am făcut progrese în multe domenii, cum ar fi recoltarea automată și iluminatul eficient. Din păcate, nu am reușit să creștem culturi de bază precum grăunțele și orezul. Așa că am oprit proiectul.

Iată o altă problemă uriașă. Plătim imens pentru resurse și daune aduse mediului pentru a expedia bunurile în întreaga lume. Dezvoltarea economică a țărilor fără ieșire la mare e limitată de lipsa infrastructurii transportului. Soluția radicală? O navă transportatoare mai ușoară decât aerul, flotabilitate variabilă. Are potențialul de a scădea, măcar per ansamblu, costul, timpul și amprenta de carbon aferente transportului, fără a necesita rampe. Am realizat aceste descoperiri tehnice ingenioase care împreună ne pot ajuta să scădem costurile suficient de mult încât să putem face aceste transportatoare — necostistitoare ca volum. Însă oricât de ieftin ar fi fost să le facem, s-a dovedit că ar fi costat aproape 200 de milioane de dolari să-l proiectăm și construim pe primul.

200 de milioane de dolari e mult prea mult. Deoarece X e structurat cu aceste circuite de feedback axate pe a face greșeli și a învăța și pe noi proiecte, nu putem cheltui 200 milioane dolari pentru a obține primele date care să ne spună dacă suntem pe drumul cel bun sau nu. Dacă e un călcâi al lui Ahile în vreun proiect, vrem să știm acum, la început, nu când suntem avansați în proiect. Deci am eliminat și acest proiect.

A descoperi un defect major al unui proiect nu înseamnă mereu încheierea acelui proiect. Uneori ne duce pe o cale mai productivă.

Acesta e prototipul vehicolului complet autonom, construit fără volan sau pedală de frână. De fapt, nu acesta era scopul nostru la început.

Cu 1.2 milioane de decese global pe șosele în fiecare an, construirea unei mașini ce se conduce singură era un proiect vizionar firesc. Acum trei ani și jumătate, când am testat aceste mașini Lexus, autonome și echipate retro, s-au comportat atât de bine încât le-am dat altor angajați Google ca să aflăm cum li se pare. Ceea ce am descoperit a fost că planul nostru de a avea mașini ce se conduc aproape singure și controlul e preluat de utilizatori doar în caz de urgență a fost un plan foarte prost. Nu prezenta siguranță pentru că utilizatorii nu-și făceau treaba. Nu erau atenți în cazul în care mașina trebuia să le predea controlul.

A fost o criză majoră pentru echipă. I-a trimis înapoi la masa de proiectare. Au găsit o perspectivă frumoasă, nouă. O mașină în care ești pasager cu adevărat. Îi spui mașinii unde vrei să ajungi, apeși un buton și te duce singură de la punctul A la punctul B.

Suntem recunoscători că am avut această intuiție în faza de început a proiectului. A modelat tot ceea ce am făcut de atunci. Acum mașinile noastre autonome au condus mai mult de 2,2 milioane de kilometri și rulează în fiecare zi pe străzile din Mountain View, California și Austin, Texas.

Echipa mașinilor și-a schimbat perspectiva. Aceasta e una din mantrele de la X. Uneori, a-ți schimba perspectiva e mai eficient decât a fi deștept.

Energia eoliană, de exemplu. E unul din exemplele mele preferate de schimbare a perspectivei. Nu există șanse să construim o turbină eoliană standard mai bună decât a experților din această industrie. Dar am găsit o modalitate de a ne înălța mai mult spre cer. având astfel acces la vânturi mai rapide și mai puternice, și mai multă energie fără să fie nevoie de sute de tone de oțel.

Zmeul nostru energetic Makani se ridică de la stația de sol prin activarea elicelor montate pe aripi. Pe măsură ce se ridică, trage după el un cablu prin care urcă energia. Odată ce cablul e întins, zmeul zboară în cercuri lovind vântul în lateral. Elicele care l-au ridicat pe cer devin acum turbine care trimit energia jos prin cablu.

Încă nu am găsit un mod de a elimina acest proiect. Cu cât supraviețuiește mai mult acestei presiuni, cu atât suntem mai încântați că ar putea deveni o formă de energie eoliană mai ieftină și mai ușor de implementat.

Probabil cel mai nebunesc proiect pe care-l avem e Proiectul Loon. Încercăm să furnizăm Internet folosind baloane. O rețea de baloane în stratosferă care transmit în lanț conexiunea la Internet în zone rurale sau izolate. Asta ar putea să aducă online mai mult de 4 miliarde de oameni care acum au o connexiune slabă sau chiar deloc.

Dar nu poți doar să iei un stâlp de telefonie, să-l legi la un balon pe care să-l pui pe cer. Vânturile sunt prea puternice, ar fi dus de-acolo. În plus, baloanele sunt mult prea sus să fie legate de pământ.

Iată și clipa de nebunie. Ce-ar fi dacă, în schimb, am lăsa baloanele să plutească și le-am învăța cum să folosească vânturile ca să ajungă unde e nevoie? Se pare că stratosfera are vânturi care bat cu viteze diferite și în direcții diferite în straturile subțiri. Așa că am sperat că, folosind algoritmi și date despre vânturi din întreaga lume, am putea manevra puțin baloanele, făcându-le să se ridice și să coboare puțin în stratosferă pentru a folosi vânturile ce merg în direcții diferite cu viteze diferite. Ideea e să avem destule baloane astfel încât, dacă un balon iese din zona voastră, un alt balon e gata să-i ia locul, transmițându-i conexiunea la Internet, exact cum face telefonul vostru cu stâlpii de comunicație când conduceți pe autostradă.

Înțelegem cât de nebunești par aceste viziuni — numele proiectului ne reamintește asta. Așadar, din 2012 echipa Loon a prioritizat munca în funcție de dificultate și de cât de mari sunt șansele să le stopeze proiectul.

Primul lucru pe care l-au făcut a fost să-ncerce să obțină o conexiune Wi-Fi de la un balon din stratosferă la o antenă de pe pământ. A funcționat. Și vă mărturisesc că mulți au pariat că nu va funcționa. Așa că am continuat.

Puteam face ca balonul să comunice direct cu receptorul, astfel încât nu mai era nevoie de antenă ca receiver intermediar? Da.

Puteam duce lungimea de bandă a balonului atât de sus încât să fie o conexiune de Internet reală? Astfel încât oamenii să aibă mai mult decât SMS-uri? Testele inițiale nu erau nici măcar de un megabit/secundă, dar acum putem avea 15 megabiți/secundă. Destul pentru un talk TED.

Putem face baloanele să comunice între ele astfel încât să avem semnal pe zone rurale mai întinse? Făcut.

Putem face baloanele de mărimea unei case să plutească mai mult de 100 de zile, dar costând mai puțin de 5% decât ar costa baloanele convenționale cu durata de o viață? Da. În cele din urmă. Dar vă spun că a trebuit să încercăm ca să ajungem aici. Am făcut baloane rotunde, argintii. Am făcut baloane uriașe în formă de pernă. Am făcut baloane de mărimea unei balene albe. Am spart o mulțime de baloane.

(Râsete)

Deoarece unul dintre lucrurile cu mari șanse să anuleze proiectul Loon era dacă putem ghida sau nu baloanele pe cer, unul din cele mai importante experimente a fost să punem un balon în alt balon.

Sunt două compartimente aici, unul cu aer și unul cu heliu. Balonul pompează aer în interior ca să fie mai greu, sau în exterior ca să fie mai ușor. Aceste modificări de greutate îi permit să se ridice sau să coboare, iar această simplă mișcare a balonului e mecanismul de direcție. Plutește în sus sau în jos încercând să prindă vânturi care bat cu viteza și în direcția dorite.

Dar e asta suficient ca să navigheze prin lume? Cu greu la început, dar treptat tot mai bine.

Acest balon, cel mai recent, poate naviga cam 3 km pe verticală și se poate ghida cam la 500 de metri de locul unde vrea să ajungă de la 20.000 de kilometri depărtare.

Mai avem multe de făcut în ce privește reglajul fin al sistemului și reducerea costurilor. Anul trecut, un balon construit fără costuri mari a făcut înconjurul lumii de 19 ori în 187 de zile. Așa că o să continuăm.

(Aplauze)

Astăzi baloanele noastre fac cam tot ce face un sistem complet. Avem negocieri cu companiile de telefonie din lume, și vom zbura deasupra unor locuri precum Indonezia pentru o testare reală a serviciilor, anul acesta.

Probabil totul sună prea bine ca să fie adevărat și aveți dreptate. A fi îndrăzneț și a lucra la proiecte mari, riscante îi face pe oameni să se simtă incomod.

Nu poți să strigi la oameni și să-i forțezi să eșueze rapid. Oamenii rezistă. Își fac griji. „Ce se va întâmpla cu mine dacă eșuez? Vor râde de mine? Voi fi concediat?”

Am început cu secretul nostru. O să plec spunându-vă cum facem să se întâmple cu adevărat. Singurul mod de a-i face pe oameni să lucreze la proiecte mari, riscante — idei îndrăznețe — să abordeze mai întâi părțile cele mai grele ale problemei, e dacă faci asta calea cea mai puțin rezistentă pentru ei.

Lucrăm din greu la X ca să fie sigur să eșuezi. Echipele își anulează ideile de îndată ce dovezile sunt pe masă pentru că sunt răsplătiți pentru asta. Sunt aplaudați de colegii lor. Se îmbrățișează și bat palma cu managerul, adică cu mine. Sunt promovați pentru asta. Am oferit bonusuri fiecarei persoane din echipele care și-au încheiat proiectele, de la echipe de două persoane la echipe mai mari de 30.

La fabrica de proiecte vizionare credem în vise. Dar scepticismul entuziast nu e dușmanul optimismului nelimitat. E partenerul perfect al optimismului. Eliberează potențialul din fiecare idee. Putem crea viitorul din visele noastre.

Vă mulțumesc.

(Aplauze)