Return to the talk Return to talk

Transcript

Select language

Translated by Ruxandra Taleanu
Reviewed by Ariana Bleau Lugo

0:15 Eram printre singurii studenți care-aveau motiv să-și verifice căsuța poștală zilnic, pentru că mama n-a crezut niciodată în email, Facebook, SMS-uri sau telefoane mobile. În timp ce alți studenți le trimiteau SMS-uri părinților, eu așteptam la propriu lângă cutia poștală o scrisoare de-acasă, despre weekend. Era puțin frustrant când era bunica în spital, dar așteptam orice mâzgălitură, orice scrisoare șifonată de la mama.

0:44 După colegiu, când m-am mutat în New York și depresia m-a lovit direct în față, mi-a venit în minte un singur lucru: să scriu scrisori în același fel în care le scria mama, dar către necunoscuți, și le-am pus ascuns prin oraș. Am lăsat zeci de scrisori, peste tot, în cafenele și biblioteci, la ONU, peste tot. Am scris pe blog despre scrisori și despre zilele în care erau necesare, și am promis ceva nebunesc pe internet: dacă ai vrea o scrisoare scrisă de mână, ți-aș scri-o fără nicio tăgadă. Căsuța mea poștală a devenit peste noapte un port al decepției în dragoste, de la o mamă singură din Sacramento, de la o fată din Kansas încolțită de colegi, așteptări de la o fată de 22 de ani care abia dacă știa cum să comande o cafea, cu toții îmi cereau o scrisoare de dragoste, un motiv să aștepte lângă cutia poștală.

1:36 Astăzi, sunt resursa unei organizații internaționale care se hrănește cu acele drumuri la cutia poștală, susținută de moduri de gestiune a social media cu totul revoluționare: să scrii și să trimiți scrisori unor străini când au cel mai mult nevoie, dar mai ales cu susținerea unor coșuri de scrisori ca acesta, coșul meu de încredere, plin cu scrierile oamenilor obișnuiți, străini ce scriu unor necunoscuți nu pentru că îi vor întâlni într-o zi ca să râdă, la o cafea, ci pentru că s-au găsit unul pe altul prin scrisori.

2:07 Știți, oamenii care scriu aceste scrisori n-au aflat niciodată că sunt iubiți dintr-o bucată de hârtie. Nu-ți puteau povesti despre cerneala propriilor scrisori de dragoste. Sunt cei din generația mea, cei care am crescut într-o lume în care hârtia e depășită și unde cele mai interesante conversații sunt purtate printr-un ecran. Facebook e jurnalul durerilor noastre și ne exprimăm rapid, în numai 140 de caractere.

2:38 Dar despre eficiență e vorba aici? Ieri eram la metrou cu acest coș care m-ajută să încep conversațiile. Dacă ai nevoie de una, cară un coș din ăsta. Un om se uita la mine și parcă se-ntreba: „Tu n-ai descoperit internetul?” Apoi m-am gândit: „Domnule, eu nu sunt strateg, și nici expert. Sunt un simplu povestitor.” Vreau să vă povestesc despre o femeie al cărei soț tocmai s-a întors din Afganistan. Îi este greu să reînceapă conversația cu el așa că ascunde scrisori de dragoste prin casă, în ideea: „Întoarce-te la mine. Hai să ne regăsim.” Sau despre o fată care a împrăștiat scrisori de dragoste prin campus, în Dubuque, Iowa, ceea ce a avut un efect de avalanșă a doua zi: a găsit scrisori de dragoste atârnate în copaci, ascunse în tufișuri și pe bănci. Sau despre omul care a vrut să-și ia viața, lăsând pe Facebook un mesaj de adio pentru priteni și familie. Ei bine, diseară va merge la culcare liniștit, cu un teanc de asemenea scrisori ascunse sub pernă, trimise de străinii care au fost acolo pentru el.

3:48 Poveștile de genul ăsta m-au convins că scrisul de scrisori e o doamnă ce nu mai trebuie să clipească galeș vorbind despre eficiență, pentru că e o artă de-acum, cu toate părțile ei, cu semnătura, cu scrisul de mână, expedierea prin poștă și decorul paginilor. Simplul fapt că cineva se așază, ia o coală albă și se gândește la cineva, tot procesul ăsta, cu o intenție greu de explicat când poți la fel de bine să folosești un browser sau un iPhone, când poți avea șase conversații simultan, e o formă de artă care nu se reduce la superlativul vitezei, oricâte rețele sociale ai încerca. Încă ținem strâns acele scrisori la piept, acele cuvinte mute și totuși atât de răsunătoare, întorcând paginile care spun lucrurile pe care aveam nevoie să le spunem, cuvintele pe care aveam nevoie să le scriem surorilor și fraților noștri, poate chiar străinilor, de mult prea mult timp. Vă mulțumesc. (Aplauze) (Aplauze)