Megan Phelps-Roper
6,093,276 views • 15:17

Eram un copil dolofan de cinci ani, cu ochii albaștri când m-am alăturat familiei mele întâia oară la o linie de pichetare. Mama m-a convins să-mi las păpuşile în dubă. Stăteam la colţul unei străzi, în umiditatea teribilă a Kansas-ului înconjurată de câteva zeci de rude, cu degetele-mi ţinând strâns un banner pe care nu-l puteam citi: „Homosexualii merită să moară”. Acesta a fost începutul.

Curând protestele noastre au devenit zilnice şi un fenomen internaţional; ca şi membru al Bisericii Baptiste Westboro, am devenit un accesoriu pe liniile de staţionare din ţară. Sfârşitul carierei mele împotriva homosexualilor şi a vieţii pe care o ştiam, a venit 20 de ani mai târziu, declanşată în parte, de străini pe Twitter care mi-au arătat puterea angrenării celuilalt.

În casa mea, viaţa era privită ca o batălie spirituală epică, între bine şi rău. Binele era biserica mea şi membrii ei, iar răul îl reprezentau ceilalţi. Nebuniile bisericii mele erau aşa de mari că eram constant în dezacord cu lumea, acest lucru a consolidat ciudăţenia noastră zilnică. „Fă diferenţa dintre cuvios şi păcătos,” spune versul, şi asta am făcut. De la meciuri de baseball la înmormântări militare, am colindat întreaga ţară ţinând bannere de protest în mâini pentru a le spune celorlalţi cât de „păcătoşi” erau şi de ce se îndreptau fix către iad. Acesta era scopul vieţilor noastre. Acesta era singurul mod prin care să fac bine într-o lume ce stă în poalele Satanei Ca şi restul celor 10 fraţi şi surori, credeam cu toată inima în ce-am fost învăţată şi am urmat agenda de lucru a Wesboro cu un zel fabulos.

În 2009, acel zel m-a adus pe Twitter. Iniţial, oamenii pe care i-am întâlnit pe Twitter erau, după cum mă așteptam, ostili. Erau variata digitală a hoardelor ce zbierau pe care le-am văzut la proteste când eram copil. Dar în mijlocul acelui conflict digital, s-a dezvoltat un tipar ciudat. Cineva venea la mine pe profil cu furia şi dispreţu-i specific, şi eu îi răspundeam cu un colaj de versete din Biblie, referinţe populare şi cu zâmbete digitale. Normal că ei erau confuzi şi luaţi pe nepregătite, dar apoi rezulta o conversaţie. Şi era politicoasă, plină de curiozităţi din ambele tabere. Cum au ajuns ceilalţi la nişte concluzii atât de teribile despre lume?

Uneori discuţia intervenea în viaţa reală. Oameni cu care vorbisem pe Twitter veneau la linia de pichetare să mă vadă când protestam în oraş. Un bărbat numit David a fost unul din ei. Avea un blog numit „Jewlicious,” iar după câteva luni de discuţii aprinse, dar prietenoase pe net, a venit să mă vadă la o linie de pichetare din New Orleans. Mi-a adus un desert din Orientul Mijlociu, din Ierusalim, unde locuieşte, iar eu i-am adus ciocolată kosher, ţinând un banner „Dumnezeu urăşte evreii”.

(Râsete)

Nu exista îndoială în privinţa poziţiilor noastre, dar linia dintre prieten şi duşman devenise neclară. Am început să ne privim ca şi fiinţe umane, iar asta a schimbat modul în care ne vorbeam.

A luat ceva timp, dar, într-un final, aceste discuţii mi-au sădit sămânţa îndoielii. Prietenii mei de pe Twitter s-au străduit să înţeleagă doctrinele Westboro și făcând asta, au fost în stare să afle inconsistenţe pe care le-am trecut cu vederea mereu. De ce promovam pedeapsa cu moartea pentru homosexuali când Iisus a spus: „Cel fără de păcat să arunce cel dintâi piatra”? Cum puteam pretinde că ne iubeam aproapele când ne rugam deopotrivă la Dumnezeu să-i distrugă? Adevărul e că grija pe care acei străini mi-au arătat-o pe internet era în sine o contradicţie. Creştea dovada că oamenii din cealaltă parte nu erau demonii despre care mă învăţaseră.

Aceste revelaţii erau transformatoare. Odată ce-am realizat că nu eram arbitrii adevărului divin, însă fiinţe umane cu defecte, nu m-am mai putut preface. Nu puteam justifica acţiunile noastre, în special practicile noastre crude de a protesta la înmormântări şi de a sărbători tragedia umană. Schimbările propriei perspective au contribuit la o şi mai mare eroziune a încrederii în biserica mea şi au făcut imposibilă şederea mea acolo.

Deşi mâhnirea şi teroarea au fost imense, am părăsit Westboro în 2012. La primele zile de după plecare, instinctul de a mă ascunde era aproape paralizant. Doream să mă ascund de judecata familiei mele, despre care ştiam că nu-mi vor mai vorbi în veci, oameni ale căror gânduri şi păreri au însemnat totul pentru mine. Şi voiam să mă ascund de lumea pe care-am gonit-o mereu, oameni care n-aveau niciun motiv să-mi dea o a doua şansă, după o viaţă de antagonisme. Dar, în mod incredibil, au făcut-o.

Lumea avea acces la trecutul meu pentru că era peste tot pe internet, mii de tweet-uri şi sute de interviuri, totul de la ştirile locale la „The Howard Stern Show”, oricum, foarte mulţi m-au primit cu braţele deschise. Am scris, cerând iertare pentru suferinţa provocată, dar mai ştiam că o scuză nu poate anula nimic niciodată. Tot ce puteam face era să încep o nouă viaţă şi să găsesc o metodă prin care să repar din stricăciuni. Oamenii aveau toate motivele să se-ndoiască de sinceritatea mea, dar majoritatea nu au făcut-o. Și, dată fiind istoria mea, era mai mult decât sperasem vreodată: iertarea şi prezumția de nevinovăție. Încă mă fascinează.

Mi-am petrecut primul an departe de casă, în voia sorţii, alături de sora mea mică, care a ales să plece cu mine. Am mers într-un abis, dar am fost şocate să găsim lumina şi o cale înainte în aceleaşi comunităţi pe care le-am ţintit atâta vreme. David, prietenul meu „Jewlicious” de pe Twitter, ne-a invitat să stăm un timp într-o comunitate de evrei din Los Angeles. Am dormit pe canapelele din casa rabinului Hasidic, a soţiei sale şi a celor patru copii, acelaşi rabin împotriva căruia am protestat cu trei ani înainte, cu un banner înscris cu „Rabinul tău e o curvă.” Am petrecut ore întregi vorbind despre teologie, Iudaism şi viaţă, în timp ce spălam vase în bucătăria lor kosher şi tăiam legumele pentru cină. Ne-au tratat ca pe familia lor. Nu ne-au purtat ranchiună, şi, din nou, am rămas uluită.

Acea perioadă a fost tumultoasă, dar o parte de care mi-am amintit e o constatare pe care-am făcut-o atunci, că a fost o uşurare şi-un privilegiu să renunţ la aprecierile dure care-mi treceau prin minte din instinct despre aproape toţi oamenii. Am înţeles că acum trebuia să învăţ. Trebuia să ascult.

Aceste lucruri mi-au umplut mintea recent, pentru că văd faptul că-n discursul nostru public sunt multe din impulsurile distructive ce conduceau fosta-mi biserică. Sărbătorim toleranţa şi diversitatea mai mult decât orice, dar suntem tot mai divizați. Vrem lucruri bune - justiţie, egalitate, libertate, demnitate, prosperitate - dar calea ce ne-am ales-o seamănă foarte mult cu cea pe care-am lăsat-o în urmă acum patru ani. Am despărţit lumea în noi şi ei, ieşind din buncăre doar cât să aruncăm grenade retorice în cealaltă tabără. Etichetăm jumătate de ţară ca fiind elite ignorante liberale sau huligani rasişti şi misogini. Fără nuanţă, complexitate, fără umanitate. Chiar şi-atunci când cineva cere empatie şi înţelegere de la tabăra adversă, aproape mereu conversaţia devine o dezbatere despre cine merită mai multă empatie. Şi exact cum am învăţat să fac, refuzăm constant să ne conştientizăm erorile sau meritele adversarului. Compromisul este anatemă. Ajungem să ţintim asupra propriilor oameni când îndrăznesc să aibe îndoieli. Această cale ne-a adus nemiloasa, mişeleasca, adânca polarizare, şi chiar izbucniri de violenţă. Îmi amintesc această cale. Nu ne va duce unde vrem s-ajungem.

Ce-mi dă speranţă e că putem face ceva în privinţa asta. Veştile bune sunt că e simplu, iar cele rele că e greu. Trebuie să vorbim şi să ascultăm oamenii cu care nu suntem de acord. E greu fiindcă adesea nu înţelegem cum tabăra adversă a ajuns la concluziile ei. E greu fiindcă indignarea corectă, acel sentiment al siguranţei că dreptatea e de partea noastră, e atât de seducătoare. E greu fiindcă înseamnă să-ţi extinzi empatia şi compasiunea asupra oamenilor care ne arată ostilitate şi dispreţ. Impulsul de a le răspunde cu aceeaşi monedă e atât de tentant, dar nu e ceea ce vrem să fim. Putem rezista. Şi voi fi mereu inspirată să fac aşa de oamenii întâlniți pe Twitter, în aparenţă duşmani care mi-au devenit prieteni dragi. Şi în cazul particular al unuia dintre ei, un om înţelegător şi generos, soţul meu. Nu a fost nimic special în felul în care i-am răspuns. A fost însă specială, abordarea lor. M-am gândit la asta mult în ultimii ani şi-am găsit patru lucruri pe care le-au făcut diferit şi care au făcut posibilă conversaţia. Cei patru paşi au fost mici, dar puternici, şi fac tot posibilul să-i angrenez azi într-o conversaţie dificilă.

Primul: să nu presupui că o intenţie e rea. Prietenii de pe Twitter au realizat că şi-atunci când cuvintele mele erau agresive şi ofensive, eu credeam sincer că făceam lucrul corect. Presupunând motive bolnave ne îndepărtează aproape instant de la a înţelege de ce cineva crede ce crede. Uităm că sunt fiinţe umane cu o experienţă de viaţă ce le-a modelat mintea, şi ne poticnim în acel prim val de furie, şi este foarte greu mai apoi ca o conversaţie să evolueze mai departe. Dar când presupunem intenţia ca fiind bună sau neutră, îi oferim minţii noastre un cadru mai puternic pentru dialog.

Al doilea e să pui întrebări. Când angrenăm oamenii printre diviziuni ideologice, a pune întrebări ne ajută să cartografiem ruptura punctelor noastre de vedere diferite. Asta e important deoarece nu putem oferi argumente eficiente dacă nu-nţelegem, de fapt, care e punctul de plecare al celuilalt şi pentru că le dă oportunitatea să scoată la iveală erorile noastre. Dar a pune întrebări serveşte unui alt scop; îi semnalează cuiva faptul că este auzit. Când prietenii de pe Twitter au încetat să blameze şi-au început să pună întrebări, i-am oglindit aproape automat. Întrebările lor m-au lăsat să vorbesc, dar mi-au permis și să le pun întrebări și să le ascult cu adevărat răspunsurile. A schimbat fundamental dinamica discuţiei noastre.

Al treilea e să rămâi calm. Asta presupune practică şi răbdare, dar este puternic. La Westboro, am învăţat să nu-mi pese că felul meu de a vorbi afecta pe alţii. Credeam că dreptatea mea îmi justifica neobrăzarea — tonuri dure, ţipete, insulte, întreruperi — dar acea strategie e într-un final contraproductivă. Ridicarea tonului şi sarcasmul sunt naturale în situaţii stresante, dar tind să aducă discuţia la un final nesatisfăcător şi exploziv. Pe când soţul meu era încă un prieten anonim de pe Twitter, discuţiile noastre deveneau adeseori dure şi tăioase, dar respingeam mereu degenerarea lor. În loc de asta, schimbam subiectul. Spuneam o glumă sau ne recomandam cărţi sau se sustrăgea politicos din conversaţie. Ştiam că discuţia nu se sfârşise, luase doar o pauză pentru a ne readuce la un numitor comun. Comunicarea digitală ne face mai puţin civilizaţi, se plâng adesea oamenii, dar acesta e un avantaj pe care discuţia online o are faţă de discuţiile pe viu. Avem un amortizor spaţial şi temporal între noi şi oamenii ale căror idei le găsim atât de frustrante. Putem folosi acel amortizor. În loc să biciuim, putem să luăm o pauză, să respirăm, să schimbăm subiectul sau să plecăm, şi să ne întoarcem la el când suntem pregătiţi.

Şi în final: creează argumentul. Acesta poate părea evident, dar un efect secundar la a avea convingeri puternice e că uneori presupunem că valoarea poziţiei noastre este sau ar trebui să fie evidentă şi incontestabilă, că n-ar trebui să ne apărăm poziţiile fiindcă sunt clar drepte şi bune şi că dacă cineva nu se prinde e problema lui că nu-i treaba mea să-i educ. Dar dacă era atât de simplu, am vedea cu toţii lucrurile la fel. Oricât de buni au fost prietenii de pe Twitter, dacă nu și-ar fi construit argumentația, ar fi fost mult mai greu pentru mine să privesc lumea altfel. Suntem cu toţii produsul educaţiei noastre şi credinţele ne reflectă experienţele. Nu ne putem aştepta ca ceilalţi să-şi schimbe spontan părerile. Dacă vrem schimbare, trebuie s-o argumentăm temeinic.

Prietenii de pe Twitter nu şi-au abandonat credinţele sau principiile, doar dispreţul. Şi-au canalizat ofensa infinit justificabilă şi-au venit la mine cu întrebări tăioase, temperate de bunătate şi umor. M-au abordat ca pe-o fiinţă umană, şi-asta a fost mai transformativ decât două decade de afront, dispreţ şi violenţă. Ştiu că unii s-ar putea să nu aibă timpul, sau energia, sau răbdarea pentru un angajament extins, dar oricât de dificil ar fi, s-ajungem la cineva cu care ne contrazicem e o opţiune care ne este la îndemână. Şi sincer cred că putem face lucruri dificile, nu doar pentru ei, ci şi pentru noi şi viitorul nostru. Intensificarea dezgustului şi a conflictului insolubil nu sunt ceea ce vrem pentru noi, pentru ţara noastră sau pentru generaţia următoare.

Mama mi-a spus ceva cu câteva săptămâni înainte să părăsesc Westboro-ul, când speram cu disperare că exista un mod să stau cu familia mea. Oamenii pe care i-am iubit din toată inima încă dinainte să fi fost acel copil dolofan de 5 ani, stând la linia de pichetare cu un banner pe care nu ştiam să-l citesc. Ea mi-a spus: „Eşti doar o fiinţă umană, scumpul, iubitul meu copil.” Îmi cerea să fiu umilă, să nu pun la îndoială, ci să cred în Dumnezeu şi-n străbunii mei. Părerea mea e că nu vedea imaginea de ansamblu că toţi suntem doar nişte fiinţe umane. Că ar trebui să fim ghidaţi de acel motiv simplu, şi să ne apropiem unii de alţii cu generozitate şi compasiune.

Fiecare din noi contribuim la comunităţi, la culturile şi la societăţile pe care le creăm. Capătul acestei spirale a furiei şi a blamării începe cu o persoană ce refuză să tolereze aceste impulsuri distructive şi seducătoare. Trebuie doar să ne decidem că va începe de la noi.

Vă mulţumesc.

(Aplauze)