Lisa Genova
5,175,242 views • 13:56

Câți dintre voi ați vrea să trăiți până la cel puțin 80 de ani? Da. Cred că toți avem această speranță să trăim până la bătrânețe. Să ne gândim în viitor, în viitorul fiecăruia dintre noi și să ne imaginăm că toți avem 85 de ani. Acum, uitați-vă la alte două persoane. Una dintre dumneavoastră probabil are boala Alzheimer.

(Râsete)

Bine, bine. Poate vă gândiți: „Ei bine, nu voi fi eu.” Sigur. Atunci aveți grijă de un bolnav. Așa că...

(Râsete)

așa că, într-un fel sau altul, această boală îngrozitoare probabil că ne va afecta pe toți.

O parte din teama din jurul bolii Alzheimer e dată de sentimentul că nu putem face nimic împotriva ei. În ciuda deceniilor de cercetări, nu avem niciun tratament care s-o încetinească și niciun remediu. Așadar, dacă suntem norocoși și trăim mult, boala Alzheimer pare să fie destinul creierelor noastre.

Dar poate că nu trebuie să fie așa. Ce-ați zice dacă v-aș spune că putem schimba aceste statistici, că putem schimba efectiv destinul creierelor noastre, fără a ne baza pe un remediu sau pe progresele medicinei?

Să începem prin a menționa ce știm în prezent despre știința din spatele bolii Alzheimer. Iată o imagine cu doi neuroni conectați. Punctul de conexiune, acest spațiu încercuit cu roșu, se numește sinapsă. Acesta e locul unde sunt eliberați neurotransmițătorii. Aici se transmit semnalele și are loc comunicarea. Aici gândim, simțim, vedem, auzim, dorim... și aici ne amintim. Sinapsa e și locul unde apare boala Alzheimer.

S-o detaliem puțin și să ne uităm la o ilustrație a procesului. În timpul comunicării informațiilor, pe lângă faptul că eliberează transmițători ca glutamatul în sinapsă, neuronii eliberează și o mică peptidă numită beta-amiloid. În mod normal, aceasta e curățată și metabolizată de microglie, celulele ce fac curățenie în creier. Deși cauzele moleculare ale bolii Alzheimer sunt încă neclare, majoritatea specialiștilor în neuroștiințe cred că boala începe atunci când beta-amiloidul începe să se acumuleze. Fie se eliberează prea mult, fie nu este eliminat destul, iar sinapsele încep să se umple de beta-amiloid. Iar când se întâmplă acest lucru, el se unește, formând agregate lipicioase numite plăci de amiloid.

Câți dintre dvs. aveți peste 40 de ani? Acum vă e teamă să recunoașteți. Acest prim pas, prezența plăcilor de amiloid care se acumulează, poate fi observat deja în creierele voastre. Singurul mod de a ști sigur ar fi prin efectuarea unei scanări PET, deoarece în prezent, din fericire, nu sunteți conștienți de acest lucru. Nu aveți probleme de memorie, de limbaj sau de gândire... încă. Credem că durează cel puțin 15-20 de ani pentru ca placa de amiloid să se acumuleze și să ajungă la punctul limită, declanșând o cascadă moleculară ce cauzează simptomele clinice ale bolii. Înainte de acest punct limită, problemele de memorie pot include lucruri precum: „De ce am venit în camera asta?” sau „O... cum îl cheamă?” sau „Unde mi-am pus cheile?”

Acum, înainte să vă speriați din nou, deoarece știu că jumătate din voi ați făcut măcar unul din aceste lucruri în ultimele 24 de ore, acestea sunt tipuri normale de uitare. De fapt, aș spune chiar că sunt niște exemple care nici nu implică memoria, deoarece nu ați fost atenți unde v-ați pus cheile, în primul rând. După punctul limită, problemele de memorie, limbaj și cogniție sunt diferite. În loc să vă găsiți în final cheile în buzunarul de la haină sau pe masă, le găsiți în frigider sau dați peste ele și gândiți: „Pentru ce sunt astea?”

Dar ce se întâmplă atunci când plăcile ating acest punct limită? Celulele microgliale care fac curățenie devin hiperactive, eliberând substanțe chimice ce provoacă inflamație și deteriorări celulare. Credem că pot începe să elimine chiar sinapsele. O proteină esențială de transport neural numită „tau” devine hiperfosforilată și formează un fel de „încurcături”, care sugrumă neuronii din interior. La Alzheimer în stadiu mijlociu, avem inflamație masivă, „încurcături” și un adevărat război la nivelul celulelor, aducând cu sine moartea celulară.

Așadar, dacă ați fi cercetători și ați încerca să vindecați această boală, în ce moment ați dori să interveniți? Mulți specialiști pariază pe soluția cea mai simplă: să împiedice plăcile de amiloid să ajungă la acel punct limită. Asta înseamnă că cercetările farmaceutice se concentrează pe dezvoltarea unui compus care va preveni, va elimina sau va reduce acumularea plăcilor de amiloid. Prin urmare, leacul pentru boala Alzheimer ar putea fi un medicament preventiv. Va trebui să luăm această pastilă înainte să atingem punctul limită, înainte să se declanșeze cascada, înainte să începem să ne lăsăm cheile în frigider. Credem că de aceea, până în prezent, aceste medicamente nu au trecut de studiile clinice — nu deoarece partea științifică nu era corectă, ci deoarece persoanele eșantionate aveau deja simptome. Era prea târziu. Gândiți-vă la plăcile de amiloid ca la un chibrit aprins. La punctul limită, chibritul aprinde pădurea. Odată început incendiul forestier, nu prea e de ajutor să suflăm în chibrit. Trebuie să stingem chibritul înainte să ia foc pădurea.

Chiar și în lipsa unei soluții, aceste informații sunt, de fapt, vești bune pentru noi, deoarece se pare că modul nostru de viață poate influența acumularea plăcilor de amiloid. Există lucruri pe care le putem face pentru a nu atinge punctul limită.

Să ne imaginăm riscul de Alzheimer ca pe o balanță. Vom aduna factorii de risc de o parte, iar când brațul balanței atinge podeaua, apar simptomele și diagnosticul de boală Alzheimer. Să zicem că aveți 50 de ani. Nu mai sunteți chiar tineri, așa că ați acumulat ceva plăci de amiloid cu trecerea timpului. Balanța înclină puțin într-o parte.

Acum să analizăm ADN-ul. Cu toții moștenim gene de la mamele și de la tații noștri. Unele dintre acestea ne vor crește riscul, iar altele îl vor diminua. Dacă sunteți ca Alice din „Still Alice”, ați moștenit o mutație genetică rară ce produce beta-amiloid, iar acest lucru va înclina automat brațul balanței până la pământ. Dar, pentru majoritatea, genele moștenite vor avea doar un efect redus. De exemplu, APOE4 este o variantă genetică ce mărește producția de amiloid, dar puteți moșteni câte o copie a genei atât de la mamă, cât și de la tată și totuși să nu faceți niciodată boala. Asta înseamnă că pentru majoritatea, nu doar ADN-ul determină dacă vom avea boala Alzheimer. Ce mai este important? Nu putem face nimic legat de îmbătrânire sau de genele moștenite. Până aici, nu putem schimba destinul creierului.

Dar cum rămâne cu somnul? În somnul profund, cu unde lente, celulele gliale transportă fluidul spinal prin creier, curățând deșeurile metabolice acumulate în sinapse în perioada de veghe. Somnul profund este ca o curățenie generală pentru creier. Dar ce se întâmplă dacă nu dormiți destul? Mulți oameni de știință cred că o proastă igienă a somnului poate prezice boala Alzheimer. O singură noapte pierdută duce la creșterea nivelului de beta-amiloid. Iar acumularea amiloidului perturbă somnul, făcând să se adune și mai mult din această substanță. Ajungem la o buclă de feedback pozitiv, care va accelera înclinarea balanței.

Ce altceva? Sănătatea cardiovasculară. Hipertensiunea, diabetul, obezitatea, fumatul, colesterolul ridicat, toate sporesc riscul de a dezvolta boala Alzheimer. Unele studii în urma autopsiilor au demonstrat că până la 80% din persoanele cu boala Alzheimer aveau și boli cardiovasculare. Multe studii au arătat că exercițiile aerobice scad nivelul de beta-amiloid în modelele animale ale bolii. Așadar, un stil de viață sănătos pentru inimă și o dietă mediteraneană pot contracara înclinarea balanței.

Sunt multe lucruri pe care le putem face ca să prevenim sau să întârziem instalarea bolii Alzheimer. Să zicem, însă, că nu ați făcut niciunul dintre ele. Să presupunem că aveți 65 de ani; aveți persoane cu Alzheimer în familie, deci probabil ați moștenit o genă sau două care înclină puțin brațul balanței, ați exagerat cu oboseala ani de zile, vă place costița afumată și nu alergați decât dacă vă urmărește cineva.

(Râsete)

Să ne imaginăm că plăcile de amiloid au ajuns la punctul limită. Brațul balanței s-a prăbușit pe podea. Cascada a pornit, pădurea a luat foc, cauzând inflamația, „încurcăturile” și moartea celulară. Ar trebui să aveți simptome de Alzheimer. Ar trebui să nu vă puteți găsi cuvintele și cheile și să nu vă mai amintiți ce am spus la începutul discursului. Dar e posibil să nu fie așa.

Mai puteți face un lucru pentru a vă proteja de simptomele bolii Alzheimer, chiar dacă patologia bolii e prezentă deja la nivelul creierului. E vorba de plasticitatea neuronală și de rezerva cognitivă. Nu uitați, simptomele bolii Alzheimer sunt, în final, un rezultat al pierderii sinapselor. Un creier obișnuit are peste o sută de trilioane de sinapse. E fantastic; avem cu ce lucra. Iar numărul nu e static. Realizăm și pierdem sinapse permanent, printr-un proces numit plasticitate neuronală. De fiecare dată când învățăm ceva nou, creăm și consolidăm noi conexiuni neurale, noi sinapse.

În Studiul Maicilor, 678 de călugărițe, toate trecute de 75 de ani la începerea studiului, au fost urmărite pentru mai bine de două decenii. Li s-au efectuat controale fizice și teste cognitive regulate, iar când au murit, creierele lor au fost donate pentru autopsie. La unele dintre acestea, cercetătorii au descoperit ceva surprinzător. În ciuda prezenței plăcilor, a „încurcăturilor” și atrofiei cerebrale, semne clare ale bolii Alzheimer, femeile cărora le aparțineau creierele nu prezentaseră semne ale bolii pe parcursul vieții.

Cum se poate? Credem că motivul este că maicile aveau un nivel ridicat de rezerve cognitive, un alt mod de a spune că aveau mai multe sinapse funcționale. Oamenii cu mai mulți ani de educație formală, cu un grad mai ridicat de alfabetizare, care se implică regulat în activități ce stimulează mintea, toți au rezerve cognitive mai mari. Aceștia prezintă o abundență și o redundanță a conexiunilor neurale. Astfel, chiar dacă au o boală precum Alzheimer, care le compromite o parte din sinapse, au multe conexiuni de rezervă, care-i împiedică să observe că ceva nu e în regulă.

Să ne imaginăm un exemplu simplificat. Să zicem că știți un singur lucru despre cineva. De exemplu, despre mine. Știți că Lisa Genova a scris „Still Alice” și nimic mai mult. Aveți o singură conexiune neurală, o singură sinapsă. Acum imaginați-vă că aveți boala Alzheimer. Aveți plăci, „încurcături”, inflamații și microglii care devorează exact acea sinapsă. Acum, când cineva vă întreabă: „Hei, cine a scris 'Still Alice'?”, nu vă mai amintiți, deoarece sinapsa respectivă a dispărut sau s-a deteriorat. M-ați uitat pentru totdeauna.

Dar ce-ar fi dacă ați ști mai multe despre mine? Să zicem că știți patru lucruri. Acum, imaginați-vă că aveți Alzheimer și trei dintre aceste sinapse au fost deteriorate sau distruse. Tot mai aveți un mod de a deturna dezastrul. Încă vă mai puteți aminti numele meu. Așadar, putem rezista patologiei Alzheimer prin recrutarea unor căi de comunicare încă nedeteriorate. Pentru a crea aceste căi, această rezervă cognitivă, trebuie să învățăm lucruri noi. În mod ideal, am vrea ca acestea să fie cât mai semnificative cu putință, conectând imaginea, sunetul, asocierile și emoțiile.

Deci nu prea e vorba despre cuvinte încrucișate. Nu încercați doar să utilizați informații învățate deja, deoarece e ca și cum ați călători pe străzi vechi și cunoscute, din cartiere pe care le știți deja. Ideea e să pavați noi drumuri neurale. Pentru a construi un creier rezistent la Alzheimer, puteți să învățați limba italiană, să vă faceți prieteni noi, să citiți o carte sau să ascultați un discurs TED interesant.

Iar dacă, în ciuda acestor lucruri, veți fi cândva diagnosticați cu Alzheimer, iată trei lecții pe care le-am învățat de la bunica mea și de la zecile de oameni pe care i-am cunoscut și care trăiesc cu boala. Diagnosticul nu înseamnă că veți muri mâine. Continuați să trăiți. Nu vă veți pierde memoria emoțională. Veți continua să înțelegeți dragostea și bucuria. Poate că nu vă veți aminti ce-am spus cu cinci minute în urmă, dar vă veți aminti cum v-am făcut să vă simțiți. Sunteți mai mult decât suma lucrurilor pe care vi le amintiți.

Vă mulțumesc.

(Aplauze)