Justin Davidson
1,449,797 views • 12:39

Imaginați-vă că atunci când ați venit aici în după-masa aceasta, ați descoperit că toată lumea arată aproape la fel: fără vârstă, rasă, în general arătoși. Persoana de lângă tine poate că are cea mai unică viață personală, dar nu ai nicio idee pentru că toți avem aceeași expresie goală tot timpul. Aceasta este strania transformare care cucerește orașele, doar că e aplicată clădirilor, nu oamenilor.

Orașele sunt pline de asperități, umbre, texturi și culoare. Încă poți găsi suprafețe arhitecturale de o mare individualitate și caracter în blocurile din Riga, Yemen, locuințe sociale în Viena, satele Hopi din Arizona, casele de gresie din New York, casele de lemn din San Francisco. Nu sunt palate sau catedrale. Sunt simple locuințe exprimând obișnuita splendoare a orașelor. Și motivul pentru care sunt așa e pentru că nevoia de adăpost e legată de dorința umană pentru frumusețe. Suprafețele lor aspre ne dau un oraș tactil. Nu? Străzi pe care le citești trecându-ți degetele peste cărămizi și piatră.

Dar asta e tot mai greu de făcut, pentru că orașele devin omogene. În noile centre răsar turnuri care sunt aproape mereu făcute din oțel și beton și acoperite cu sticlă. Vă puteți uita la orizonturile de peste tot din lume: Houston, Guangzhou, Frankfurt — și veți vedea aceeași armată de roboți super-strălucitori mărșăluind la orizont. Acum, gândiți-vă la tot ceea ce pierdem când arhitecții nu mai folosesc întreaga paletă de materiale disponibile. Când respingem gresiile și granitul și calcarul și lemnul, cuprul, teracota și cărămida, pereți de nuiele și tencuială, simplificăm arhitectura și sărăcim orașele. E ca și cum ai reduce toate bucătăriile lumii la mâncarea de pe avion.

(Râsete)

Pui sau paste?

Dar chiar mai rău, grupări de asemenea turnuri de sticlă, cum e cel din Moscova, sugerează dispreț pentru aspectele civice și comunitare ale vieții urbane. Nu? Clădirile ca acestea au ca scop îmbogățirea proprietarilor și chiriașilor, dar nu neapărat viețile noastre, a celor care navigăm prin spațiul dintre ele. Și ne așteptăm să putem face asta gratis. Turnurile strălucitoare sunt o specie invazivă și ne sufocă orașele distrugând spațiul public. Obișnuim să ne gândim la o fațadă ca fiind la fel ca machiajul, un strat decorativ aplicat la final unei clădiri care e deja completă. Dar, doar pentru că o fațadă e la suprafață nu înseamnă că e fără semnificație.

Să vă dau un exemplu, despre cum suprafața unui oraș afectează modul în care trăim. Când am vizitat Salamanca, în Spania, am vizitat Plaza Mayor la toate orele zilei. Dimineața devreme, soarele brăzdează fațadele, ascuțind umbrele, iar noaptea, lumina lămpilor fragmentează clădirile în sute de zone diferite, balcoane și ferestre și arcade, fiecare un buzunar independent cu activitate vizuală. Detaliul și adâncimile, acel „ glamour ” dă pieței o calitate teatrală. Devine o scenă unde generații se pot întâlni. Adolescenții întinzându-se pe pavaje, vârstnicii monopolizând băncile, și viața reală începe să arate precum o piesă de operă. Cortina se ridică în Salamanca. Dar numai pentru că vorbesc despre exteriorul clădirilor, nu despre formă, funcție, structură, chiar și așa, acele suprafețe dau textură vieții noastre, deoarece clădirile creează spații în jurul lor, iar acele spații atrag oameni sau îi îndepărtează. Și diferența e dată de calitatea acelor spații exterioare.

Un echivalent contemporan al Plaza Mayor din Salamanca este Place de la Défense din Paris, un spațiu înconjurat de sticlă și bătut de vânt prin care oamenii se grăbesc la birou, de la metrou spre cabinet, și în care petrec cât de puțin timp posibil. La începutul anilor 1980, arhitectul Philip Johnson a încercat să recreeze o grațioasă piață europeană în Pittsburg. Este PPG Place, jumătate de acru de spațiu liber înconjurat de clădiri comerciale din sticlă reflectorizantă. Și le-a ornat cu suporți metalici și ferestre, și turnulețe gotice, care ies în evidență la orizont. Dar la nivelul solului, piațeta pare o cușcă de sticlă neagră. Desigur, vara, copiii aleargă de colo-colo prin fântână, și se poate patina iarna, dar îi lipsește caracterul informal al unei simple plimbări. Nu e genul de loc unde vrei doar să stai și să povestești.

Spațiile publice au viață sau nu din diferite motive. Arhitectura e numai unul, dar e unul important. Unele piațete mai noi, precum Federation Square în Melbourne, sau Superkilen în Copenhaga, au succes pentru că ele combină noul și vechiul, asprul și netedul, culorile neutre și cele puternice, și pentru că nu se bazează excesiv pe sticlă.

Acum, nu sunt împotriva sticlei! E un material antic și versatil. E ușor de produs și transportat, de instalat, înlocuit și curățat. Variază de la panouri enorme, ultraclare, la cărămizi translucide. Noi învelișuri îi schimbă aparența în funcție de lumină. În orașe scumpe, ca New York, are puterea magică de a multiplica valoarea imobiliară prin oferirea de peisaje și perspective, ceea ce e, de fapt, singurul bun pe care dezvoltatorii îl pot oferi pentru a justifica prețurile ireale.

În mijlocul secolului al XIX-lea, odată cu construirea Crystal Palace la Londra sticla a trecut pe primul loc între subtanțele moderne chintesențiale. Deja la mijlocul secolului XX, domina centrele unor orașe americane, în mare parte prin niște clădiri spectaculoase de birouri, ca și Lever House, centrul Manhattanului, cu design de Skidmore, Owings și Merrill. Eventual, tehnologia a avansat până în punctul în care arhitecții au putut face structuri așa de transparente că practic dispar. Pe parcurs sticla a devenit materialul de bază pentru orașele cu zgârie-nori și există un motiv puternic pentru asta. Cum populația lumii se adună la oraș, cei mai săraci sunt înghesuiți în barăci construite la margini de oraș. Dar sute de milioane de oameni au nevoie de apartamente și locuri de muncă în clădiri tot mai mari, așa că, din punct de vedere economic, au sens turnurile îmbrăcate cu fațade cortină ieftine și practice.

Dar sticla are o capacitate limitată în a fi expresivă. Aceasta e o porțiune de perete dintr-o piațetă în orașul pre-hispanic Mitla, sudul Mexicului. Aceste sculpturi de 2000 de ani arată clar că locul avea o mare importanță ritualică. Astăzi, ne uităm la ele și vedem o continuitate istorică și texturală între acele sculpturi, munții din jur și biserica ce e construită în vârful ruinelor, cu piatră scoasă din sit. În Oaxaca alăturată, chiar și clădirile obișnuite tencuite devin pânze pentru culori stridente, picturi murale cu tentă politică, și artă grafică sofisticată. E un limbaj complex, expresiv, pe care o epidemie de sticlă l-ar distruge pur și simplu.

Vestea bună este că arhitecții și dezvoltatorii au început să redescopere bucuria texturilor, fără a se da înapoi de la modernitate. Unii găsesc moduri inovatoare de a folosi materiale vechi precum cărămida și teracota. Alții inventează noi materiale, cum ar fi panourile turnate folosite de Snøhetta pentru a-i da Muzeului de Artă Modernă din San Francisco acea calitate rugoasă, sculpturală. Arhitectul Stefano Boeri a creat chiar și fațade vii. Aceasta este Pădurea Verticală, două turnuri cu apartamente din Milano, care sunt caracterizate de verdeață. Și Boeri proiectează o versiune a lor în Nanjing, China. Imaginați-vă, dacă fațadele verzi ar fi la fel de prezente ca și cele de sticlă, cât de curat ar deveni aerul Chinei!

Dar adevărul este că acestea sunt mai degrabă sporadice, proiecte speciale, care nu se reproduc ușor la scară largă. Și asta e ideea. Când folosești materiale care au semnificație locală, orașele nu vor arăta toate la fel. Cuprul are o lungă istorie în New York — Statuia Libertății, coroana clădirii Woolworth, dar a ieșit din modă o lungă perioadă, până când SHoP Architects l-au folosit să acopere American Copper Building, două turnuri răsucite, pe East River. Nici nu e terminată, și poți vedea cum soarele luminează fațada metalică, ce va deveni verde în timp.

Clădirile pot fi ca oamenii. Fețele lor le exprimă viața. Și acesta e un punct important, pentru că atunci când sticla îmbătrânește, o înlocuiești, iar clădirea arată aproape ca și înainte, până când e demolată. Aproape toate materialele au capacitatea de a absorbi istorie și memorie, și să le proiecteze în prezent. Firma Ennead a îmbrăcat Utah Natural History Museum din Salt Lake City în cupru și zinc, minereuri care s-au extras acolo de 150 de ani și asta a camuflat clădirea în ocrul dealurilor, și așa avem un muzeu al istoriei naturale, care reflectă istoria naturală a regiunii. Și când câștigătorul premiului Pritzker, Wang Shu, construia un muzeu de istorie în Ningbo, nu a creat doar un înveliș pentru trecut, a construit memoria chiar în pereți folosind cărămidă, piatră și țiglă recuperată din satele care au fost demolate.

Acum, arhitecții pot folosi sticla în moduri la fel de lirice și inventive. Aici în New York, două clădiri, una de Jean Nouvel și aceasta de Frank Gehry, sunt față în față pe Strada West 19th, și se joacă cu reflexiile pe care le aruncă de la una la alta ca și o simfonie de lumină. Dar când un oraș alege implicit sticla, pe măsură ce crește, devine un coridor al oglinzilor, neliniștitor și rece. La urma urmei, orașele sunt concentrări de varietate, unde culturile lumii, limbile și stilurile de viață se întâlnesc și se îmbină. Deci, decât să închidem toată această varietate și diversitate în clădiri de o uniformitate dureroasă, ar trebui să avem arhitectură ce onorează întreaga paletă de experiențe urbane.

Mulțumesc.

(Aplauze)