Jon Ronson
4,321,333 views • 17:11

Twitter era la început un fel de „loc de reabilitare” radical. Unii își recunoșteau secretele rușinoase și alții spuneau: „O, Doamne, și eu sunt exact la fel.” Oamenii care nu erau ascultați au realizat că au o voce care este puternică și elocventă. Dacă un ziar publica vreun articol rasist sau homofob, am realizat că putem răspunde cumva. Puteam să-i punem la punct. Puteam să-i lovim cu o armă pe care noi o înțelegeam, iar ei nu: umilire pe rețelele sociale. Reclamele ar fi fost retrase de pe site. Când persoanele puternice abuzau de privilegiul lor, îi puteam prinde. Era ca o democratizare a justiției. Ierarhiile erau desființate. Urma să îmbunătățim lucrurile.

La scurt timp, Jonah Lehrer, un scriitor de știință compromis - fusese prins plagiind și falsificând citate - a fost cuprins de rușine și regret, mi-a spus. A avut șansa să își ceară public scuze la un prânz organizat de o fundație. Acela urma să fie cel mai important discurs din viața sa. Poate l-ar fi reabilitat. Știa înainte de a ajunge că fundația va transmite în direct evenimentul; dar nu știa până a ajuns că un ecran enorm cu notificări Twitter era montat chiar lângă capul lui. (Râsete) Mai era și un alt monitor în aria lui vizuală.

Nu cred că fundația a făcut asta pentru că erau monstruoși. Cred ca nu aveau habar; cred ca acesta a fost un moment unic când naivitatea frumoasă a Twitter-ului

s-a lovit de realitatea din ce în ce mai îngrozitoare.

Iată câteva Tweet-uri care apăreau în timp ce încerca să-și ceară iertare:

„Jonah Lehrer, plictisindu-ne pentru a-l ierta" (Râsete)

Și „Johan Lehrer nu a dovedit că este capabil să simtă rușine."

Ăsta trebuie să fi fost scris de cel mai bun psihiatru din istorie pentru că a știut asta despre un om așa mic din spatele unui pupitru.

„Johan Lehrer e doar un sociopat afurisit"

Acel ultim cuvânt e un act atât de uman - să-i dezumanizăm pe cei pe care îi rănim. Pentru că vrem să distrugem oameni fără să avem resentimente. Imaginați-vă că era o sală de judecată. Acuzatul era în întuneric, implorând pentru încă o șansă, iar juriul striga: „Plictisitor! Sociopat!" (Râsete)

Când vedem drame cu avocați, tindem să ne identificăm cu avocatul apărării, dar dacă ne e dată puterea, devenim ca judecătorii care pedepsesc cu moartea.

Puterea se schimbă repede. Îl pedepseam pe Jonah deoarece credeam că abuzase de privilegiul său, dar Jonah era atunci la podea, iar noi loveam în continuare și ne lăudam pentru ce făceam. Deja era ciudat și plictisitor când nicio persoană importantă nu abuzase de privilegiul ei, pentru ca noi să o pedepsim. O zi fără învinuiri era o zi pierdută.

Permiteți-mi să vă spun o poveste. E despre o femeie pe nume Justine Sacco. Lucra în relații publice în New York, avea 170 de prieteni pe Twitter și obișnuia să le trimită glume acide, ca aceasta dintr-un avion din New York către Londra: („Un neamț ciudat: zbori la clasa I. E 2014. Ia-ți niște deodorant.” monolog interior când inspir transpirație) Justine a râs singură, a trimis mesajul, nu a primit răspunsuri și a simțit ce simțim cu toții când Internetul nu ne felicită pentru că suntem amuzanți. (Râsete) Liniștea apăsătoare când Internetul nu ne răspunde. Apoi a ajuns în Heathrow și mai avea timp până la ultimul zbor, așa că a mai scris o glumă răutăcioasă:

(Merg în Africa. Sper să nu iau SIDA. Glumesc. Sunt albă!)

Și a râs singură, a apăsat trimitere, s-a urcat în avion, nu primise răspunsuri, și-a închis telefonul, a adormit. S-a trezit 11 ore mai târziu, și-a deschis telefonul în avion după aterizare și instantaneu a primit un mesaj de la cineva cu care nu vorbise din liceu, care spunea: „Îmi pare rău să văd prin ce treci.” Și un alt mesaj de la un bun prieten: „Trebuie să mă suni acum. Ești cel mai discutat subiect de pe Twitter din toată lumea.” (Râsete) Unul din cei 170 de prieteni ai ei a trimis Tweet-ul

unui jurnalist care l-a repostat la cei 15 000 de prieteni ai săi: (Și acum, o glumă de vacanță de la șefa relațiilor publice de la IAC) A fost o veste fulger. Câteva săptămâni mai târziu am vorbit cu jurnalistul de la Gawker. L-am întrebat cum s-a simțit și a spus: „A fost savuros”. Și a adăugat: „Dar sunt sigur că ea e bine.” Dar nu era bine, deoarece cât dormise,

Twitter preluase controlul asupra vieții ei și o desființase, bucățică cu bucățică. La început, filantropii: (Dacă te deranjează cuvintele lui @Justine Sacco, alătură-te mie în a sprijini munca CARE în Africa.) (Din cauza tweet-ului rasist și dezgustător donez pentru CARE) Apoi cei „mai mult decât oripilați”: (Nu am cuvinte pentru tweet-ul rasist și dezgustător. Sunt mai mult decât oripilat.) Era cineva pe Twitter în acea seară? Câțiva.

Gluma lui Justine nu v-a invadat pagina așa cum a făcut cu a mea? Am gândit la fel ca și ceilalți în acea seară: „Cineva a dat-o în bară!” „Viața cuiva va deveni oribilă!” Stăteam în pat, mi-am pus perna sub cap și m-am gândit: nu sunt sigur că gluma e rasistă. Poate că în loc să își expună candid privilegiul, ironiza acest lucru. În comedie există o asemenea tradiție, ca South Park, Colbert sau Randy Newman. Poate că vina lui Justine e că nu a fost la fel de bună ca Randy Newman. Când am întâlnit-o pe Justine la câteva săptămâni după, într-un bar, era distrusă. Am rugat-o să explice gluma și a spus: „Trăind în America suntem ca într-o bulă când vine vorba de Lumea a Treia.” „Eu ironizam acea bulă.” O altă femeie care era pe Twitter în acea seară, jurnalista Helen Lewis, care mi-a recenzat cartea despre umilire publică, a scris pe Twitter atunci: „Nu cred că gluma era menită să fie rasistă.”

și a primit imediat o mulțime de Tweet-uri spunând: „Mda, și tu ești doar o nesimțită privilegiată.” Din rușine, a tăcut și a privit cum viața lui Justine era desființată.

Totul a devenit mai întunecat: (Toată lumea să o raporteze pe @JustineSacco) Apoi au apărut cereri să fie concediată. (Succes în a-ți căuta un job în noul an #GettingFired) Mii de oameni din toată lumea au decis că e de datoria lor să ceară concedierea ei. (@JustineSacco ultimul tweet din cariera ta #SorryNotSorry) Corporațiile s-au implicat, sperând să-și vândă produsele cu ocazia denigrării lui Justine. (Data viitoare când vrei să trimiți un mesaj stupid înainte de decolare, asigură-te că ești într-un zbor @Gogo!) (Râsete)

Multe companii au câștigat sume mari de bani în acea noapte. Justine era căutată pe Google de 40 de ori pe lună. În acea lună, între 20 decembrie și sfârșitul lunii numele ei a fost căutat de 1 220 000 de ori. Un economist mi-a spus că asta a însemnat că Google a câștigat undeva între 120 000 dolari și 468 000 dolari din degradarea lui Justine. Iar noi, cei care o umileam, nu ne-am ales cu nimic. (Râsete) Eram ca niște stagiari neplătiți în domeniul umilirii pentru Google. (Râsete)

Și apoi au apărut glumele exagerate: (Aproape sper ca @Justine Sacco să ia SIDA? lol) Altcineva a scris: „Cineva HIV-pozitiv ar trebui să o violeze și apoi vom afla dacă culoarea pielii o va proteja de SIDA.” Acest mesaj a trecut neobservat. Nimeni nu a vânat această persoană. Eram cu toții așa bucuroși să o distrugem pe Justine, iar gândirea noastră era așa simplistă, încât nu puteam să distrugem în același timp o altă persoană care o atacase pe Justine. Justine a unit multe grupuri disparate în acea noapte, de la filantropi la cei cu „violați-o”. (@JustineSacco sper să fii concediată! Târfă dementă...)

Femeile trec mereu prin mai multe decât bărbații. Când un bărbat e umilit, totul se reduce la „Te voi concedia”. Când o femeie e umilită, se ajunge la: „Vei fi concediată și violată și îți voi scoate uterul”.

Angajatorii lui Justine s-au implicat: (IAC despre tweet-ul @JustineSacco: E un comentariu revoltător. Anagajatul în privință nu poate fi contactat căci e în avion.) Și atunci furia s-a transformat în entuziasm: (Tot ce vreau de Crăciun e să îi văd fața lui @JustineSacco la aterizare când verifică mesajele primite. #fired) (Oh, ce dureros va fi pentru @Justinesacco să-și deschidă telefonul la aterizare.) (O vom vedea pe @JustineSacco fiind concediată. În timp REAL. Înainte ca ea măcar să ȘTIE că e concediată.) Era un arc narativ savuros. Știam ceva ce Justine nu știa. Vă puteți gândi la ceva mai răzbunător de atât? Justine dormea în avion și nu se putea justifica, iar neputința ei era o mare parte din glumă. În acea noapte pe Twitter eram ca niște bebeluși târându-ne după un pistol. Cineva a aflat exact în ce avion se afla și a urmărit zborul de pe un site. (Zbor British Airways 43 Aterizare în 1 oră 34 minute) Un hashtag a devenit trend global: #HasJustineLandedYet? (a aterizat?) (E nebunesc să vezi pe cineva autodistrugându-se fără să conștientizeze) (Vreau doar să ajung acasă să mă culc, dar toți cei din bar sunt așa prinși de #HasJustineLandedYet. Nu pot pleca) (#HasJustineLandedYet s-ar putea să fie cel mai fain lucru de vineri noaptea.) (Nu se duce nimeni din Cape Town la aeroport să posteze venirea ei? Haide, Twitter! Vreau poze.) Ghiciți? Cineva s-a dus. (@JustineSacco a aterizat la Cape Town internațional.) Dacă vreți să vedeți cum e să afli că ai fost făcut ferfeniță din cauza unei glume prost spuse nu de troli, ci de oameni de treabă ca noi, așa arată: (A decis să poarte ochelari de soare să se deghizeze)

De ce am făcut asta? Cred că unii oameni chiar au fost indignați, dar Twitter e practic un mecanism de confirmare reciprocă. Ne înconjurăm de oameni care gândesc ca noi, ne aprobăm reciproc, ceea ce e un sentiment foarte plăcut. Dacă cineva intervine, îi dăm la o parte. Știți care este antonimul acestuui lucru? E democrația. Voiam să arătăm că ne pasă de oamenii cu SIDA din Africa. Dorința de a arăta compasiune ne-a determinat să facem un gest total opus compasiunii. Așa cum scria Meghan O'Gieblyn în Boston Review: „Aceasta nu e justiție socială. E o alternativă cathartică.”

În ultimii 3 ani am călătorit în lume întâlnind oameni precum Justine.

Credeți-mă, sunt mulți oameni exact ca Justine. Tot mai mulți pe zi ce trece. Vrem să credem că sunt bine, dar nu e așa. Cei pe care i-am cunoscut erau devastați. Mi-au vorbit despre depresie, anxietate, insomnie și gânduri sinucigașe. O femeie cu care am vorbit, la fel, a spus o glumă înțeleasă greșit, a stat acasă un an și jumătate. Înainte lucrase cu adulți cu dificultăți de învățare și era bună la jobul ei. Justine a fost concediată pentru că așa au cerut rețelele sociale.

Dar era mai rău decât atât. Se pierduse cu totul. Se trezea în miez de noapte, neștiind cine e. A fost pedepsită pentru că noi am crezut că a abuzat de privilegiul ei. E un motiv mult mai bun pentru a pedepsi oameni decât cele de dinainte, cum ar fi să ai copii în afara căsătoriei. Dar expresia „abuz de privilegiu” a devenit o cale liberă pentru a face bucăți orice persoană alegem. A devenit un termen devalorizat și ne face să ne pierdem capacitatea de empatie și de a distinge între abateri serioase și puerile.

Justine avea 170 de prieteni pe Twitter, deci povestea ei trebuia ficționalizată. S-a spus că e fiica miliardarului Desmond Sacco. (Să nu fim păcăliți de @JustineSacco, tatăl ei e miliardar. Nu îi pare rău. Nici ei, nici tatălui ei.) Am crezut că așa este până am întâlnit-o și am întrebat-o despre tatăl ei miliardar și mi-a spus: „Tatăl meu vinde covoare.”

Mă gândesc la începuturile Twitter-ului, când oamenii își recunoșteau secretele rușinoase și alții spuneau: „O, Doamne, sunt exact la fel!” În prezent, vânăm secretele rușinoase ale altora. Poți duce o viață etică, dar o formulare nefericită pe Twitter poate schimba totul și poate deveni un fel de semn al răutății tale interne secrete.

Poate sunt două tipuri de oameni în lume: cei care pun oamenii mai presus de ideologie și cei care pun ideologia mai presus de oameni. Eu pun oamenii mai presus decât ideologia, dar în prezent ideologii înving și creează o scenă pentru drame artificiale constante în care fiecare e fie eroul magnific, fie răufăcătorul dezgustător, chiar dacă știm că asta nu e adevărat despre ceilalți oameni. Adevărul e că suntem deștepți, dar și prostuți. Adevărul e că există nuanțe. Marele succes al rețelelor sociale a fost că au dat o voce celor neauziți. Acum creăm o societate supravegheată, în care cel mai isteț mod de a supraviețui e să te întorci la a fi neauzit. Haideți să nu facem asta.

Vă mulțumesc.

(Aplauze)

Bruno Giussani: Mulțumim, Jon.

John Ranson: Mulțumesc, Bruno.

BG: Nu pleca. Ce mă miră la povestea lui Justine e faptul că dacă îi căuți numele pe Google acum povestea asta e pe primele 100 de pagini de rezultate; nu găsești nimic altceva despre ea. În cartea ta menționezi altă poveste despre o victimă care a lucrat cu o companie de management al reputației pentru a crea bloguri cu povești drăguțe despre dragostea ei pentru pisici, vacanțe și altele și a reușit să scoată povestea de pe primele pagini Google, dar nu a durat mult. Câteva săptămâni mai târziu, a apărut din nou în primele rezultate. E asta o bătălie pierdută?

Jon Ronson: Cred că cel mai bun lucru pe care-l putem face când vedem oameni umiliți pe nedrept sau din motive ambigue e să luăm cuvântul. Cred că cel mai rău pentru Justine a fost că nimeni nu a sprijinit-o. Toți erau împotriva ei, ceea ce poate fi o traumă profundă - să auzi de la zeci de mii de oameni că trebuie să dispari. Dar dacă există o multitudine de voci ca în democrație, unde oamenii discută, ar fi mai puțin traumatizant. Cred că aceasta e calea înainte, dar e dificil, pentru că dacă susții pe cineva, e incredibil de neplăcut. BG: Să vorbim despre experiența ta, căci ai luat atitudine scriind o carte.

Apropo, e lectură obligatorie pentru toți, bine?

Ai luat atitudine deoarece cartea ta e despre cei care umilesc. Presupun că nu ai primit doar reacții pozitive pe Twitter.

JR: Nu m-am înțeles prea bine cu unii oameni. (Râsete) Nu vrei doar să te concentrezi... pentru că mulți oameni au înțeles și au apreciat cartea. De 30 de ani scriu despre abuzuri de putere. Când scriu despre oamenii puternici din armată sau industria farmaceutică, toți mă aplaudă. Atunci când spun: „Acum noi suntem cei puternici care abuzează de putere” oamenii spun: „Bine, și tu ești rasist.”

BG: Ieri seară eram la cină și aveau loc două discuții. Pe de-o parte tu vorbeai cu oamenii de la masă și aveați o discuție constructivă. Pe de altă parte, când te uitai la telefon primeai un puhoi de insulte.

JR: Da, așa s-a întamplat ieri seară. A fost o cină TED. Stăteam de vorbă și era bine, apoi mi-am verificat Twitter-ul. Cineva a spus „Susții supremația albilor”. M-am întors la masă și am mai vorbit cu cineva,i apoi m-am întors la Twitter, cineva scrisese că simpla mea existență a făcut lumea mai rea. Prietenul meu Adam Curtis spune că poate Internetul e ca un film cu John Carpenter din anii '80 în care toată lumea începe să țipe și să tragă unii în alții și în final toți pleacă spre un loc mai sigur. Încep să cred că ar fi o opțiune bună. BG: Jon, mulțumim. JR: Mulțumesc, Bruno.

(Aplauze)