John Maeda
1,491,774 views • 15:59

Despre simplitate. Ce mod măreţ de a începe. În primul rând, am observat această tendinţă unde avem carţile acestea gen "Cutare-şi-Cutare pentru tonţi." Ştiţi voi carţile acestea, "Cutare-şi-Cutare pentru tonţi?" Fiicele mele au scos în evidenţă că semăn cu personajul de pe copertă, deci e o mică problemă. (Râsete) Căutam online pe Amazon.com cărţi similare. Există și ceva numit „Ghidul Idiotului Absolut"? Există un soi de model de afaceri în jurul prostiei, într-un fel. Ne place să lăsăm tehnologia să ne facă să ne simţim prost, dintr-un motiv straniu.

Dar chiar îmi place asta, aşa că am scris o carte intitulată „Legile simplităţii" Am fost în Milano săptămâna trecută, pentru lansarea italiană. E o carte despre întrebări — întrebări despre simplitate. Puţine răspunsuri. Mă întreb, de asemenea, ce e simplitatea? E bună? Rea? E complexitatea mai bună? Nu sunt sigur.

După ce am scris "Legile simplităţii," eram foarte plictisit de simplitate, după cum vă puteţi imagina. Aşadar în viaţa mea, am descoperit că vacanţa e o importantă deprindere pentru oricine tinde spre auto-depăşire. Deoarece companiile îţi vor răpi mereu viaţa, dar nu îţi pot răpi vacanţa — teoretic. (Râsete)

Aşadar, am fost la Cape vara trecută să mă ascund de simplitate, şi m-am dus la Gap fiindcă am doar pantaloni negri. Am mers şi mi-am cumpărat pantaloni scurţi kaki sau ceva de genul, şi, din păcate, sloganul lor era „Menţineţi simplitatea" (Keep It Simple.)" (Râsete) Am deschis o revistă şi sloganul Visa era: „Afacerile adoptă simplitatea." Developez fotografii, şi Kodak spune: „Menţineţi simplitatea." Deci, m-am simţit ciudat că simplitatea mă urmărea cumva.

Aşa că, am pornit TV-ul, nu prea mă uit la TV, dar ştiţi această persoană — e Paris Hilton, se pare. Ea are această emisiune, „Viaţa simplă." M-am uitat. Nu e foarte simplă, puţin confuz. (Râsete) Am căutat să vizionez altă emisiune. Am deschis ghidul TV, şi pe canalul E!, emisiunea „Viaţa simplă" e foarte populară. O rulează mereu. (Râsete) A fost traumatizant.

Am vrut să evadez iar, aşa că am luat maşina. În Cape Cod, sunt drumuri idilice — toţi putem conduce. Când conduci, aceste semne sunt importante. E un semn simplu, scrie: „Drum" şi „Drum în apropiere." Am condus în continuare şi apoi am văzut semnul acesta. (Râsete) Am crezut că brusc eram atacat de complexitate, aşa că m-am gândit: „Ah, simplitatea — foarte importantă."

Pe urmă m-am gândit: "Oh, simplitatea, cum ar fi ea pe o plajă? Cum ar fi dacă cerul ar fi 41% gri — n-ar fi acela cerul perfect?" Cerul simplității. În realitate cerul arăta așa, un cer frumos, complex.

Ştiţi, cu nuanţe de roz şi albastru. Nu putem să nu iubim complexitatea. Suntem oameni; iubim lucrurile complexe. Iubim relaţiile. Suntem complecşi. Ne plac astfel de lucruri.

Eram în acest loc numit Media Lab. Poate unii aţi auzit de acest loc. E proiectat de I. M. Pei, unul dintre primii arhitecţi modernişti. Modernism înseamnă cutie albă, e o cutie albă perfectă. (Râsete) Unii dintre voi sunteţi antrepenori etc. Luna trecută am fost la Google, şi băiete, acea cantină, vai. Voi aveţi aici în Silicon Valley ceva ca planul de optiuni. În lumea academică, noi avem titluri, multe titluri.

Anul trecut la TED, astea erau toate titlurile mele. Aveam multe. Am un titlu implicit de tată a mai multor fiice. Anul acesta la TED, sunt bucuros să anunţ că am titluri noi pe langă cele anterioare. „Director Asociat de Cercetări" S-a întamplat şi asta, am cinci fiice acum. (Râsete) Asta e Reina, bebeluşul meu. Mulţumesc. Aşadar, viaţa mea e mult mai complexă datorită copilului, de fapt, dar e OK. Vom rămâne căsătoriţi, cred.

Dar, privind în urmă, când eram copil, am crescut într-o fabrică de tofu în Seattle. Multora s-ar putea să nu vă placă tofu fiindcă n-aţi mâncat tofu bun, dar tofu e o mâncare bună. E un tip simplu de mâncare. E multă muncă să faci tofu. Copii fiind, ne trezeam la 1 AM şi lucram până la 6 PM, şase zile pe săptămână. Tata era un fel de Andy Grove, paranoic privind concurenţa. Adesea, şapte zile pe săptămână. Afacerile de familie înseamnă muncă pentru copii.

Eram un model grozav. Aşadar iubeam şcoala. Şcoala era minunată şi poate mersul la şcoala m-a ajutat să obţinul jobul ăsta la Media Lab, nu sunt sigur. (Râsete) Mulţumesc. Media Lab e un loc interesant, e important pentru mine pentru că fiind student la o facultate de informatică, am descoperit design-ul mai tarziu în viaţă.

Acolo era această persoană, Muriel Cooper. Cine o ştie pe Muriel Cooper? Muriel Cooper ? Nu era uimitoare? Muriel Cooper. Era cam excentrică. Şi ea a fost la TED, exact, şi ne-a arătat — a arătat lumii cum să facă computerul frumos din nou. Ea e foarte importantă în viaţa mea, pentru că ea e mi-a zis să plec de la MIT şi să mă duc la o şcoală de arte. A fost cel mai bun sfat pe care l-am primit. Am plecat la școala de arte, datorită ei. A decedat în 1994, am fost reangajat la MIT ca s-o înlocuiesc, dar e greu. Această persoană uimitoare, Muriel Cooper.

Când eram în Japonia — am fost la o şcoală de arte în Japonia — aveam o situaţie plăcută, eram cumva legat de Paul Rand. Unii îl ştiţi pe Paul Rand, cel mai mare designer grafic — îmi cer scuze. Marele designer grafic Paul Rand: a conceput emblema IBM, emblema Westinghouse. În mare a spus, "Am proiectat tot." De asemenea, Ikko Tanaka a fost un mentor important în viaţa mea. Paul Rand al Japoniei. A conceput majoriatea marilor imagini ale Japoniei ca marca Issey Miyake şi Muji.

Când ai mentori — ieri Kareem Abdul-Jabbar a vorbit despre mentori, aceşti oameni în viaţa ta — problema cu mentorii e că toţi mor. E un lucru trist, dar e un lucru vesel, într-un fel, pentru că îi reţii în forma lor pură. Cred că mentorii pe care-i cunoaștem ne umanizează cumva. Când îmbătrâneşti eşti panicat, indiferent, mentorii ne calmează. Sunt recunoscător mentorilor mei, sunt sigur că şi voi sunteţi.

Partea umană e foarte greu de menţinut când eşti la MIT. T-ul nu reprezintă „uman", reprezintă „tehnologie". De aceea, m-am întrebat întotdeauna despre aspectul uman. Am tot căutat pe Google acest cuvânt: „uman," să văd câte rezultate obțin. În 2001 erau 26 milioane de rezultate şi pentru un computer, computerele sunt împotriva oamenilor puţin,

am 42 milioane de rezultate. Daţi-mi voie să încerc un Al Gore. Comparați, observați computer-versus-om — am urmărit acest lucru în ultimul an — computer-versus-om în decursul anului trecut s-a schimbat. Era cam doi la unu. Acum, oamenii recuperează. Bravo nouă oamenilor: prindem din urmă computerele. În sfera simplităţii e de asemenea intereresant, aşadar comparând complexitatea cu simplitatea, recuperează oarecum. Deci, oamenii şi simplitatea sunt întreţesute, cred.

Am o confesiune: nu sunt un om al simplităţii. Mi-am petrecut întreaga carieră timpurie făcând lucruri complexe. Multe lucruri complexe. Am scris programe care produc elemente grafice complexe ca acestea. Am avut clienţi în Japonia pentru care am facut lucruri complexe ca acestea. Şi dintotdeauna m-am simţit prost într-un fel. Aşa că m-am ascuns într-o dimensiune a timpului: Am construit lucruri într-o dimensiune timp-grafică. Am făcut această serie de calendare pentru Shiseido. Acesta e un calendar cu temă florală din 1997, acesta e un calendar cu artificii. Deci lansezi numărul în spaţiu, fiindcă japonezii cred că dacă vezi artificii eşti mai tare dintr-un anume motiv. De aceea au artificii vara. O cultură foarte extremă. În fine, acesta e un calendar de toamnă, pentru că am atât de multe frunze în curtea mea. Astea sunt frunzele din curtea mea, în esenţă.

Am făcut o mulţime de astfel de lucruri. Am fost norocos să fiu acolo înainte ca oamenii să facă acest tip de lucruri, Am făcut tot felul de lucruri care se joacă cu ochii tăi. Mă simt puţin prost apropo de acel lucru. Mâine, vorbeşte Paola Antonelli; o iubesc pe Paola. Are spectacol chiar acum la MoMA (Muzeul de Artă Modernă, New York). Unele lucrări timpurii sunt afişate la MoMa, pe ziduri. Dacă sunteţi în New York, vă rog mergeţi să vedeţi.

Dar am avut o problemă fiindcă fac toate lucrurile acestea care zboară şi oamenii spun: "O, îţi cunosc lucrările, eşti tipul care face eye-candy." Când ţi se spune aşa ceva, te simţi ciudat. "Eye-candy" — cumva peiorativ, nu credeţi? Şi răspund, "Nu, fac eye-meat," în schimb. (Râsete) Eye-meat e ceva diferit, ceva mai fibros, ceva mai puternic, poate. Dar ce ar putea fi, eye-meat?

Am fost interesat de programe pentru computer toată viaţa. Programele pentru computer sunt în esenţă copaci, şi când faci artă cu un program de computer, apare o problemă. Oricând faci artă cu un program pentru computer, eşti întotdeauna în pom, şi paradoxul este că pentru arta excelentă, trebuie să te dai jos din copac. Asta e un fel de complicaţie pe care am descoperit-o.

Aşadar, ca să cobor din copac, am început să folosesc computerele mele vechi. Le-am dus în Tokyo în 2001 să fac obiecte-computer. Acesta e un nou tip de a tasta, pe vechiul meu Classic color. Nu poţi tasta prea mult pe acesta. De asemenea am descoperit că un mouse pe infraroşii răspunde la emisiile CRT ale monitorului şi începe să se mişte singur, deci e o maşinărie care desenează singură. Şi, într-un an, chestile G3 albastru turcoaz, cutia de cd-rom ieşea, cam periculos, cam, "zbang!", cam aşa. Dar m-am gândit, "E foarte interesant. Cum ar fi dacă fac ceva asemănător unui test de accident auto?" Aşa că am un test pentru accident. (Râsete) Şi un soi de măsurare a impactului. E genul de lucruri pe care le-am făcut doar ca să întelegeţi cât de cât ce sunt astea. (Râsete)

La scurt timp s-au întâmplat evenimentele 9/11, am fost foarte deprimat. Eram preocupat cu arta contemporană care era toată despre urină şi despre lucruri triste, aşa că mi-am dorit să mă gândesc la ceva vesel. Mi-am îndreptat atenţia spre mâncare ca zonă de interes — aceste lucruri gen coajă de clementine. În Japonia, e un lucru minunat să decojiţi clementina într-o singură bucată. Cine a mai făcut asta? Clementina decojită dintr-o singură bucată? Oh, nu ştiţi ce pierdeţi dacă n-aţi făcut asta încă. Era bine şi am descoperit că pot face sculpturi din astea, de fapt, în diferite forme. Dacă le uscaţi repede, puteţi face elefanţi, viţei şi alte lucruri, dar nevestei mele îi displăceau, fiindcă mucegăiau, aşa că am renunţat.

M-am întors la computer, am cumpărat cinci pungi de cartofi prăjiţi, şi i-am scanat pe toţi. Şi căutam un soi de temă legată de mâncare. Am scris un program care aşează automat imagini cu cartofi prăjiţi. Când eram copil, auzeam acel cantec, „Oh, frumoaso, pentru ceruri întinse, pentru valuri aurii de grâne," aşa că am făcut această imagine cu valuri aurii. E un soi de lan de porumb din zona central-vestică, din cartofi prăjiţi.

Copil fiind, eram cel mai gras din clasă, deci iubeam Cheetos. Ador Cheetos, mmm. Aşadar, voiam să mă joc cu Cheetos cumva. Nu eram sigur încotro s-o iau cu asta. Am inventat pictura cu Cheeto. Cheeto-pictura e o metodă simplă de a picta cu Cheetos. (Râsete) Am descoperit că Cheetos sunt un material bun şi expresiv. Cu aceşti Cheetos am început să mă gândesc, „Ce pot face cu aceşti Cheetos?"

Aşa că am început să îndoi chipsuri de cartofi şi covrigei. Căutam un soi de formă, în cele din urmă am facut 100 de butter-fries (fluturi din cartofi prăjiţi). V-aţi prins? (Râsete) Fiecare butter-fry e compus din piese diferite. Oamenii mă întreabă cum e făcută antena. Câteodata găsesc păr în mâncare; acela e părul meu. Părul meu e curat; e OK.

Sunt profesor titular, înseamnând simplu pus că nu mai trebuie să muncesc. E un model de afaceri ciudat. Pot veni la muncă în fiecare zi şi capsa cinci bucăţi de hârtie şi să mă holbez la ele cu cafeaua mea cu lapte. Sfârşitul poveştii. (Râsete) Dar am realizat că viaţa poate fi foarte plictisitoare, aşa că m-am gândit la viaţă şi am observat că — aparatul meu foto digital versus maşina mea — un lucru foarte straniu. Maşina e atât de mare, aparatul e atât de mic, totuşi manualul aparatului e mult mai mare decât cel al maşinii. N-are logică. (Râsete)

Eram în Cape odată şi am tastat cuvântul "simplitate" şi am descoperit, în ciudatul gen M. Night Shyamalan, că am descoperit literele, "M-I-T", ştiţi cuvântul? În cuvintele „simplitate" şi „complexitate", M-I-T vor apărea în secvenţă perfectă. E puţin ciudat, nu-i aşa? M-am gandit că poate voi face asta pentru următorii 20 de ani.

Şi am scris această carte: "Legile Simplităţii". E o carte scurtă şi simplă. Sunt zece reguli şi trei chei. Cele zece reguli şi trei chei — nu voi trece peste ele, de aceea am o carte, şi de aceea e pe web gratis. Dar regulile sunt cam ca sushi: sunt de tot felul. În Japonia, se spune că sushi e o provocare. Ariciul de mare e cea mai mare provocare, deci numărul zece e o provocare — oamenii urăsc numărul zece precum urăsc şi ariciul de mare, de fapt. Cele trei chei sunt ușor de digerat, aceştia sunt anago (ţipari de apă sărată), gătiţi deja, atât de uşor de mâncat. Aşa că bucuraţi-vă de masa cu sushi mai târziu, cu Legile Simplităţii. Vreau să le simplific pentru voi. Despre asta-i vorba; trebuie să simplific.

Dacă simplific Legile Simplităţii, am ceva ce se numeşte „prajitură versus rufe". Oricine are copii ştie că dacă oferi unui copil o prajitură mare sau una mică, pe care prajitura o va lua? Pe cea mare. Poţi spune că cea mică are bucăţi de ciocolată Godiva în ea, dar nu merge. Vor prăjitura cea mare. Dar dacă oferi copiilor două grămezi de rufe de împăturit, grămada mică sau grămada mare, pe care o vor alege?

Ciudat, nu pe cea mare. Aşadar, cred că lucrurile sunt atât de simple. Când vreţi mai mult, e pentru că vreţi să vă bucuraţi de acel lucru; când vreţi mai puţin, e datorită faptului că-i legat de muncă. Ca să rezum, simplitatea e trăirea vieţii cu mai mare plăcere şi mai puţină durere. Cred că simplu pus e un soi de mult-versus-puţin. Mereu depinde. Cartea am scris-o pentru că vreau să înţeleg viaţa. Iubesc viaţa. Iubesc să fiu viu. Iubesc să văd lucruri. Viaţa e o mare întrebare, cred, în simplitate, pentru că încercaţi să vă simplificaţi viaţa.

Şi iubesc să văd lumea. Lumea e un loc uimitor. Fiind la TED vedem atât de multe lucruri deodată. Nu mă pot abţine să nu mă bucur privind totul în lume. Ca orice lucru pe care-l vedeţi, de fiecare dată când vă treziţi. E o bucurie atât de mare să încercaţi orice pe lume. De la orice, dintr-un hol ciudat de hotel, până la folia Saran pusă peste fereastră, până la acest moment când am avut drumul din faţa casei mele pavat negru închis, şi această molie albă stătea acolo, murind în soare.

Toată această poveste m-a copleşit de emoţia de a fi aici, pentru ca viaţa e finită. Acest lucru mi-a fost dăruit de către preşedintele Shiseido. E un expert în îmbătrânire. Această axă orizontală reprezintă vârsta ta — doisprezece ani, douăzeci şi patru de ani, şaptezeci şi patru, nouăzeci şi sase — şi acestea sunt nişte date medicale. Deci puterea creierului creşte pana la 60, şi pe urma, după 60, merge cumva în jos. Cam deprimant într-un fel.

De asemenea, dacă vă uitaţi la puterea fizică. Am mulţi boboci obraznici la MIT, aşa că le zic, "O! corpurile voastre cu adevărat devin din ce în ce mai puternice, dar la sfârşitul celor douăzeci de ani, mijlocul a treizeci de ani, celulele mor." OK. Îi convinge să lucreze mai intens, câteodată. Iar dacă ai vedere, vederea e interesantă. În timp ce creşti de la o vârstă fragedă, vederea ţi se îmbunătăţeşte, şi poate în anii târzii de adolosescenţă, douăzeci și ceva de ani, cauţi o pereche, iar vederea iţi fuge după acel luru. (Râsete)

Responsabilitatea socială e foarte interesantă. În timp ce-mbătrâneşti, poţi avea, de pildă, copii. Pe urmă copiii absolvă şi nu mai ai responsabilităţi — asta e iarăşi foarte bine.

Dar dacă oricine întreabă, „Ce crește? Crește ceva? Care-i partea pozitivă aici, ştiţi?" Eu cred că înţelepciunea întotdeauna crește. Iubesc aceşti tineri şi tinere de optsprezece, nouăsprezece ani. Au atât de multe gânduri şi atât de multă înţelepciune, şi cred — acest TED — Am venit aici a patra oară, am venit aici pentru această înţelepciune. Tot acest efect TED parcă îţi mărește înţelepciunea, cumva. Sunt atât de bucuros să fiu aici, îţi sunt foarte recunoscător să fiu aici, Chris. E o experienţă uimitoare şi pentru mine.