Pe când aveam opt ani, am auzit prima dată de ceva numit schimbare climatică sau încălzire globală. Era ceva ce noi oamenii creaserăm prin modul de viață. Mi s-a spus să sting lumina ca să economisesc curent și să reciclez hârtie, ca să economisesc resursele. Îmi amintesc că m-am gândit că e ciudat că oamenii, o specie de animale între toate celelalte, ar putea schimba clima planetei. Căci dacă am putea și dacă ar fi real, n-am vorbi despre nimic altceva. De cum deschizi televizorul, totul ar fi doar despre asta. Titluri, la radio, în ziare n-ai citi și n-ai auzi altceva, de parcă ne-am pregăti de război. Dar nimeni nu discuta despre asta. Dacă arderea combustibililor fosili ne amenință existența de nocivă ce e, cum de mai continuăm la fel? De ce nu sunt restricții? De ce nu e ilegal? Ceva nu mi se părea că se leagă. Era prea de necrezut. Pe la 11 ani, m-am îmbolnăvit. Am intrat în depresie, n-am mai vorbit, n-am mai mâncat. În două luni slăbisem vreo zece kilograme. Mai târziu am fost diagnosticată cu sindromul Asperger, obsesie compulsivă și mutism selectiv. Asta înseamnă că vorbesc doar când cred că e necesar. Acum e unul dintre acele momente. (Aplauze) Pentru cei dintre noi afectați de autism, mai totul e alb sau negru. Nu prea știm să mințim, și nu ne prea place să fim părtași la această joacă socială care se pare că pe voi vă încântă. (Râsete) În multe privințe cred că noi, autiștii, suntem cei normali, iar restul sunt ciudăței, (Râsete) mai ales când vine vorba de criza sustenabilității, când toți spun că schimbarea climatică ne amenință existența și că e cea mai arzătoare problemă, dar își continuă viața ca înainte. Nu înțeleg asta, fiindcă dacă emisiile trebuie să înceteze, atunci trebuie să oprim emisiile. Pentru mine e alb sau negru. Nu sunt zone gri când e vorba de supraviețuirea noastră. Fie continuăm ca civilizație, fie nu. Trebuie să ne schimbăm. Țările bogate, precum Suedia, trebuie să reducă emisiile cu măcar 15% pe an. Și asta doar ca să rămânem sub pragul de două grade de încălzire. Deși, cum a demonstrat recent IPPC, grupul de experți în evoluția climei, țintind în schimb spre 1,5 °C ar reduce semnificativ impactul asupra climei. Ne putem doar imagina ce presupune asta pentru reducerea emisiilor. Ai crede că mass-media și fiecare lider al nostru n-ar discuta despre nimic altceva, dar ei nici n-o menționează. La fel, nu se menționează gazele de seră deja prinse în sistem. Nici că poluarea aerului ascunde o încălzire care face ca atunci când nu vom mai arde combustibili fosili să avem deja un nivel excedentar de încălzire, poate de 0,5 - 1,1°C. Ba mai mult, aproape nimeni nu spune că suntem în pragul unei a șasea extincții în masă, cu până la 200 de specii care dispar zilnic, că ritmul extincției azi e de 1.000 - 10.000 de ori mai mare decât ar fi normal. Mai nimeni nu vorbește despre aspectul echității sau al justiției climatice, care e stipulat clar peste tot în Acordul de la Paris, fiind imperativ necesar să funcționeze la scară globală. Asta înseamnă că țările bogate trebuie să atingă un nivel de emisii zero în șase până la doisprezece ani, la rata emisiei curente. Și asta doar ca cei din țări mai sărace să-și poată crește standardul de viață construindu-și infrastructura pe care noi o avem deja. precum șosele, școli, spitale, apă potabilă, electricitate și așa mai departe. Cum altfel să ne așteptăm ca unor țări precum India sau Nigeria să le pese de criza climatică dacă nouă, care avem de toate, nu ne pasă deloc de ea sau de angajamentele semnate în Acordul de la Paris? De ce nu reducem emisiile? De ce sunt încă în creștere? Cauzăm cu bună știință o extincție în masă? Suntem diabolici? Nu, desigur că nu. Oamenii continuă să facă ce fac fiindcă marea majoritate habar n-are ce consecințe are viața de zi cu zi și nu știu cât de urgentă e nevoia de schimbare. Toți credem că știm, și credem că toți știu, dar nu-i așa. Cum am putea ști? Dac-ar fi fost o criză reală, și criza ar fi fost cauzată de emisiile noastre, am vedea niște semne. Nu doar orașe inundate, zeci de mii de morți, și națiuni întregi ajunse mormane de dărâmături. Ai vedea niște restricții. Dar, nu. Și nimeni nu vorbește despre asta. Nu sunt întâlniri de urgență, titluri răsunătoare, știri de ultimă oră. Nimeni nu se poartă de parcă am fi într-o criză. Chiar și cercetătorii climei și politicienii ecologici continuă să zboare în jurul lumii, mâncând carne și lactate. Dacă voi trăi 100 de ani, aș fi în viață în 2103. Când te gândești azi la viitor, nu te gândești mai departe de anul 2050. Până atunci, în cel mai bun caz, nu mi-aș fi trăit nici jumătate din viață. Ce urmează? În anul 2078 îmi voi sărbători a 75-a aniversare. Dacă voi avea copii sau nepoți, poate vor sta cu mine în acea zi. Poate mă vor întreba despre voi, cei care trăiați în 2018. Poate vor întreba de ce n-ați făcut nimic cât timp se mai putea face ceva. Ce facem și ce nu facem acum îmi va afecta întreaga viață și viețile copiilor și nepoților mei. Ce facem și ce nu facem acum, eu și generația mea nu vom putea repara în viitor. Așa că, atunci când a început școala, în august anul acesta, m-am gândit că ajunge. M-am așezat în fața clădirii Parlamentului Suediei. Am făcut grevă școlară pentru schimbarea climei. Unii spun că ar trebui să fiu la școală. Unii spun că ar trebui să studiez ca să devin cercetător al climei, ca să „rezolv” criza climatică. Dar criza climatică e deja rezolvată. Avem deja toate datele și soluțiile. Trebuie doar să ne trezim și să ne schimbăm. De ce aș studia pentru un viitor în curând inexistent, când nimeni nu face nimic ca să salveze viitorul? Ce rost are să înveți la școală, când cele mai importante adevăruri, furnizate de știința de vârf a aceluiași sistem școlar nu înseamnă nimic pentru politicienii și societatea noastră? Unii spun că Suedia e o țară mică și că nu contează ce facem noi, dar cred că dacă o mână de copii fac înconjurul lumii la știri, doar fiindcă nu merg la școală câteva săptămâni, imaginați-vă ce am putea face cu toții, împreună, dacă am vrea. (Aplauze) Suntem la finalul discursului meu, unde lumea începe, de obicei, să discute despre speranță, panouri solare, energie eoliană, economie circulară și așa mai departe, dar eu nu voi face asta. Am avut 30 de ani de discursuri pline de entuziasm și idei pozitive. Iertați-mă, dar nu funcționează. Că dacă ar fi funcționat, emisiile s-ar fi redus până acum. Și n-au scăzut. Și da, avem nevoie de speranță, bineînțeles. Dar mai mult decât de speranță avem nevoie de fapte. Odată ce începem să acționăm, speranța e pretutindeni. În loc să căutăm speranță, căutați să acționați. Atunci și doar atunci va veni și speranța. Azi folosim 100 de milioane de barili de petrol pe zi. Nu există voință politică care să poată schimba asta. Nu există legi care să lase acel petrol în pământ. Deci nu putem salva lumea respectând aceste legi, fiindcă legile trebuie schimbate. Totul trebuie să se schimbe și asta, începând de azi. Vă mulțumesc! (Aplauze)