Drew Dudley
3,616,191 views • 6:14

I wanted to just start by asking everyone a question: Câți puteți spune cu încredere că vă considerați un lider? Am pus această întrebare colindând întreaga țară, și ori de câte ori o adresez, indiferent de loc, întotdeauna o buna parte din public nu ridică mâna. Astfel am ajuns la concluzia că am transformat leadershipul în ceva de neatins. L-am transformat în ceva care ne depășește. A devenit sinonim cu a schimba lumea. Am ajuns să asociem noțiunea de lider cu ceva de care vom fi vrednici într-o bună zi, dar a ne autointitula lideri în prezent ar indica un nivel de aroganță sau îndrăzneală pe care nu suntem pregătiți să îl acceptăm. Câteodată mă îngrijorez că petrecem atât de mult timp apreciind lucruri extraordinare pe care nu le poate face aproape nimeni încât am ajuns să ne convingem că acelea sunt singurele lucruri care merită să fie apreciate, și începem astfel să desconsiderăm lucrurile de zi cu zi, ignorăm momentele în care suntem cu adevărat lideri, nu ne atribuim meritul când e cazul și nu ne dăm voie să fim mândri de realizări. Eu am fost destul de norocos să lucrez cu oameni extraordinari în ultimii 10 ani care m-au ajutat să redefinesc termenul de lider într-un mod cu care sunt mai mulțumit. Fiindcă nu am mult timp la dispoziție azi, vreau să vă relatez povestea cea mai relevantă în redefinirea noțiunii de leadership.

Am fost student la o universitate mică numită Universitatea Mount Allison din Sackville, New Brunswick, și în ultima zi de școală, o fată s-a apropiat de mine și mi-a spus: „Îmi amintesc când te-am întâlnit prima oară”. Și a început să-mi povestească o întâmplare petrecută cu 4 ani în urmă. A spus: „În preziua începerii anului universitar, eram în camera de hotel cu mama și tata, îmi era atât de frică și eram atât de convinsă că nu eram pregătită să merg la facultate, încât am izbucnit în lacrimi. Însă părinții mei au fost extraordinari. Mi-au spus: „Știm că îți este frică, dar totuși să mergem mâine. Haide să mergem în prima zi de școală și dacă în orice clipă simți că nu poți face asta, nu-i nici o problemă. Ne spui și te ducem acasă. Noi oricum te iubim.”

A continuat: „A doua zi m-am dus la școala și stăteam la coadă să mă înscriu, m-am uitat împrejur și am realizat că nu pot. Știam că nu eram pregătită. Știam că trebuie să renunț. Ș imediat după ce am luat acea decizie, m-a cuprins un sentiment incredibil de liniște. M-am îndreptat spre părinții mei și le-am spus că trebuie să mergem acasă, și tocmai în acel moment, ai ieșit din clădirea Uniunii Studenților purtând cea mai ridicolă șapcă pe care am văzut-o în viața mea. (Râsete) A fost nemaipomenit. Și purtai o inscripție mare cu Shinerama, organizația Studenților Împotriva Fibrozei Chistice - o organizație umanitară la care am lucrat ani de zile - și aveai o găleată plină de bomboane pe băț. Te plimbai și dădeai bomboane celor din coada la înscrieri și le povesteai despre Shinerama. Dintr-o dată, când ai ajuns la mine, te-ai oprit, și ai început să te holbezi. A fost înspăimântător.” (Râsete) Fata aceasta știe exact la ce mă refer. (Râsete) „Apoi te-ai uitat la băiatul de lângă mine, ai zâmbit, ai băgat mâna în găleată, ai scos o bomboană, i-ai dat-o și ai spus: Trebuie să-i dai o bomboană domnișoarei frumoase de lângă tine. După care a spus „N-am văzut niciodată o persoană care să devină stânjenită atât de repede. S-a înroșit ca o pătlăgea, nu a îndrăznit să mă privească. A ținut bomboana cam așa.” (Râsete) „Mi-a părut atât de rău pentru el, încât am luat bomboana, și imediat după ce am luat-o, ai adoptat o privire serioasă te-ai uitat la mama și tatăl meu, și ai spus: „Priviți. Priviți. Plecată de-acasă de o zi, și deja acceptă bomboane de la un străin?!” (Râsete) A spus apoi „Toți au izbucnit în râsete. La câtiva metri în fiecare direcție, toți au început să hohotească. Știu că ce îți spun sună siropos și nu știu de ce îți povestesc toate astea, dar în acel moment, când toți râdeau, Am știut că nu trebuie să renunț. Știam că mă aflu în locul potrivit, știam că sunt acasă și n-am vorbit cu tine nici măcar o dată în cei patru ani de atunci, dar am auzit că pleci și a trebuit să vin și să-ți spun că ai fost o persoană incredibil de importantă în viața mea, și că îmi vei lipsi. Succes.”

Apoi a plecat, iar eu am rămas cu fața mască. După ce s-a depărtat cam 6 metri, s-a întors, mi-a zâmbit și a spus: „Ar trebui să știi încă ceva. Încă suntem împreună, eu și acel băiat, după 4 ani.” (Râsete)

După un an și jumătate după ce m-am mutat în Toronto, Am primit o invitație la nunta lor.

Ce-i ciudat însă e că nu-mi amintesc acel eveniment. Nu îmi amintesc deloc acel moment, mi-am scormonit amintirile, căci fiind amuzant ar fi trebuit să-mi amintesc, dar nu reușesc. Asta mi-a deschis ochii, m-a făcut să văd altfel lucrurile, când mă gandesc că poate cel mai mare impact pe care l-am avut vreodată în viața cuiva, un moment care a determinat o tânără să vină spre mine, un străin, după 4 ani, și să-mi spună, „Ai fost o persoană extraordinar de importantă pentru mine”, a fost un moment pe care eu nici măcar nu mi-l amintesc.

Câți dintre dvs. ați avut un moment revelator, când cineva a spus sau a făcut ceva, și datorită căruia considerați că viața vi s-a îmbunătățit fundamental? În regulă. Câți dintre dvs. ați spus persoanei respective? Ei bine, de ce nu? Serbăm zile de naștere, pentru care, tot ce trebuie să faci e să nu mori 365 de zile - (Râsete) - în schimb nu spunem nimic celor care ne-au îmbunătățit viața. Fiecare dintre dvs., absolut fiecare, ați fost un factor catalizator într-un astfel de moment revelator. Ați îmbunătățit viața cuiva prin ceva ce ați spus sau ați făcut, și dacă nu credeți, gandiți-vă la toate mâinile care nu s-au ridicat când v-am întrebat. Sunteți doar una dintre persoanele cărora nu li s-a spus.

E copleșitor să ne considerăm atât de puternici. Ne sperie să realizăm că putem însemna atât de mult pentru alții, fiindcă atât timp cât considerăm leadershipul ca ceva de neatins, ceva care ne depășește, presupus că trebuie să schimbe lumea, găsim o scuză să nu îl așteptăm de la noi înșine sau unii de la alții.

Marianne Williamson a spus, „Cea mai mare frică a omului nu e aceea că suntem necorespunzători ci că suntem peste măsură de puternici. Lumina, nu întunericul din noi, e ceea ce ne înspăimântă.” Îndemnul meu astăzi e să depășim această prejudecată. Trebuie să ne depășim frica de cât de extraordinar de puternic poate fi impactul unei persoane în viața cuiva. Trebuie să depășim acest preconcept ca să mergem înainte, pentru ca frații și surorile noastre mai mici, și într-o zi, copiii noștri — sau copiii noștri astăzi — să poată vedea și începe să prețuiască impactul pe care îl avem în viața fiecăruia mai mult decât banii, puterea, titlurile sau influența. Trebuie să redefinim noținuea de leadership ca fiind acele momente revelatoare, câte creăm, câte identificăm, câte le dăm mai departe și pentru câte spunem mulțumesc. Am presupus că leadershipul înseamnă a schimba lumea, însa nu există o singură noțiune pentru ce e lumea. Sunt doar 6 miliarde de definiții în ceea ce o privește, și dacă schimbăm percepția unei persoane asupra lumii, percepția unei singure persoane asupra aptitudinilor proprii, cât de mult este apreciată de cei din jur, cât de importantă poate fi ca agent de schimbare în lume, am schimbat întreaga noțiune. Și dacă putem percepe astfel leadershipul, dacă reușim să-l redefinim astfel, putem schimba lumea. O idee simplă, dar nu neînsemnată, și vreau să vă mulțumesc nespus că mi-ați permis să v-o împărtășesc astăzi.