4,213,354 views • 20:06

Toată lumea vorbeşte despre fericire în ziua de azi. Am rugat pe cineva să numere câte cărţi care au cuvântul "fericire" în titlu au fost publicate în ultimii cinci ani şi a renunţat după vreo 40. Sunt mult mai multe. Există un imens val de interes pentru fericire printre cercetători. Se face multă consiliere pentru găsirea fericirii. Toată lumea ar vrea să-i facă pe oameni mai fericiţi. Însă, în ciuda numeroaselor activităţi în acest domeniu, există câteva capcane cognitive care ne împiedică să ne facem o imagine clară despre fericire.

Prezentarea mea de azi va face referire în principal la aceste capcane cognitive. Sunt valabile atât la oamenii obişnuiţi care se gândesc la fericirea proprie, cât şi la cercetătorii care studiază conceptul de fericire, se pare că noi cercetătorii suntem la fel de confuzi ca toţi ceilalţi. Prima dintre aceste capcane e reticenţa de a admite complexitatea fericirii. Se pare că termenul "fericire" nu mai este un cuvânt folositor deoarece îl folosim la prea multe lucruri diferite. Probabil că există un sens specific la care am putea să-l restrângem dar, în general, va trebui să renunţăm la această noțiune şi să adoptăm o viziune mai amplă a bunăstării. A doua capcană e o confuzie între experienţă şi memorie: de fapt, o confuzie între a fi fericit în viaţă şi a fi mulţumit în viaţa proprie sau a fi mulţumit despre viaţa proprie. Sunt două concepte foarte diferite, îngrămădite amândouă în noţiunea de fericire. Iar a treia confuzie e iluzia percepţiei, faptul regretabil că nu ne putem gândi la nicio circumstanţă care afectează bunăstarea fără a-i distorsiona importanţa. Iar asta e o capcană cognitivă serioasă. Pur şi simplu n-o percepem fidel.

Aş dori să încep cu exemplul unei persoane care în timpul unei sesiuni de întrebări si răspunsuri la sfârşitul unui seminar de-al meu a povestit o întâmplare. Zicea că ascultase o simfonie şi că muzica fusese absolut minunată. Însă la sfirşitul înregistrării, s-a auzit un scârţâit groaznic şi a adăugat, destul de afectat, că scârţâitul i-a ruinat întreaga experienţă. De fapt nu-i stricase experienţa, ci amintirea experienţei. Trăise experienţa. Trăise 20 de minute de muzică minunată. Dar au fost reduse la zero pentru că ce-i rămăsese era amintirea. Amintirea îi fusese alterată, iar amintirea era tot ce-i rămăsese.

Concluzia aici este că probabil ne perepem pe noi şi pe ceilalţi ca entităţi cu un sine dublu. Există un sine în momentul real, care rămâne în prezent, și trăiește prezentul, capabil să retraiască trecutul, dar în esenţă are doar prezentul. E sinele prezentului căruia i se adresează doctorul. Ştiti, când doctorul întreabă, „Te doare când apăs aici?" Pe de altă parte există sinele memoriei, şi sinele memoriei e cel care ţine socoteala şi întreţine memoria vieţii noastre. E cel căruia i se adresează doctorul când întreabă: „Cum v-aţi simţit în ultima vreme?" sau „Cum a fost excursia în Albania?" ș.a.m.d. Astea două sunt entităţi foarte diferite, sinele momentului şi sinele memoriei, iar confuzia dintre ele duce la ambiguitatea legată de noţiunea de fericire.

Sinele memoriei e un povestitor. Începe cu răspunsul de bază al amintirilor noastre, începe imediat. Nu spunem povești doar când povestim conștient. Memoria noastră ne spune povești, mai precis, ce reuşim să reţinem din trăirilele noastre reprezintă o poveste. Daţi-mi voie să încep cu un exemplu. Există un studiu vechi despre pacienţi care trec printr-o experienţă dureroasă. Nu intru în detalii. Nu mai e dureroasă azi, dar era dureroasă în timpul studiului în '90. Pacienţilor li s-a cerut să-şi descrie durerea la fiecare 60 sec. Avem aici doi pacienţi şi relatările lor. Întrebarea e: "Care a suferit mai mult?" E o întrebare foarte simplă. Evident, pacientul B a suferit mai mult. Colonoscopia lui a durat mai mult, a trecut prin fiecare minut de durere prin care a trecut și pacientul A, ba chiar ceva mai mult.

Dar iată o altă întrebare: „Cum şi-au perceput aceşti pacienţi suferinţa"? Şi aici avem o surpriză: Surpriza este că pacientul A a rămas cu o amintire mult mai neplăcută despre colonoscopie decât pacientul B. Memoriile acestor colonoscopii au fost diferite pentru că o parte crucială a poveștii e cum se încheie. Niciuna dintre relatări nu e memorabilă sau grandioasă însa una dintre ele ... (râsete) însă una dintre ele e în mod evident mai neplacută decât cealaltă. Şi cea mai neplacută a fost aceea în care durerea a fost mai intensă spre sfârşit. E o poveste neplăcută. De unde ştim? I-am întrebat pe aceşti oameni după colonoscopie, mult mai târziu, cât de neplăcută a fost procedura în ansamblu. În memoria lor, a fost mult mai neplăcută pentru pacientul A decât pentru B.

E un conflict direct, între sinele momentului și sinele memoriei. Din punctul de vedere al sinelui experimental, e clar că pacientul B a suferit mai mult. Ceea ce am putea face cu pacientul A, şi am făcut de fapt experimente clinice, care au funcţionat, e să prelungim colonoscopia pacientului A ţinând tubul înăuntru fără să-l mişcăm prea mult. Asta îl va face pe pacient să sufere, însă puțin, mult mai puţin decât înainte. Dacă facem asta vreo două minute înrăutăţim experienţa sinelui de moment al pacientului A, dar îmbunătăţim pe cea a sinelui memoriei în mod considerabil deoarece acum l-am lăsat pe pacientul A cu o amintire mai bună a experienţei sale. Ce anume defineşte o poveste? Şi e valabil pentru poveştile pe care ni le furnizează memoria, dar şi pentru poveştile pe care le inventăm. Ceea ce defineşte o poveste sunt schimbările, momentele semnificative şi sfârşitul. Sfârşitul e foarte, foarte important. În acest caz, sfârşitul a fost hotărâtor.

Sinele momentan işi trăieste viaţa continuu. Are momente succesive de trăire, şi te intrebi: Ce se întâmplă cu aceste momente? Iar răspunsul e foarte simplu. Sunt pierdute pentru totdeauna. Majoritatea momentelor vieţii — şi am calculat: prezentul psihologic, se zice că durează aprox. 3 secunde. Înseamnă că într-o viaţă avem cam 600 milioane de astfel de momente. Într-o lună avem cam 600.000. Majoritatea nu lasă nicio urmă. Majoritatea sunt complet ignorate de sinele memoriei. Şi totuși, cumva avem impresia că ar trebui să conteze, că ceea ce se întâmplă în aceste momente de trăire e însăşi viaţa noastră. E resursa finită pe care o consumăm în timpul existenţei noastre pe pământ. Şi felul în care o petrecem ar trebui să fie relevant, însă nu aceasta e povestea pe care sinele memoriei o păstrează.

Deci avem sinele memoriei și sinele momentului, care sunt distincte. Cea mai mare diferenţă dintre ele e felul în care e procesat timpul. Din punctul de vedere al sinelui momentan, dacă pleci în vacanţă şi a doua săptămână e la fel de bună ca prima, vacanţa de două săptămâni e de două ori mai bună decât vacanţa de o săptămână. Pentru sinele memoriei, lucrurile nu funcţionează deloc aşa. Pentru sinele memoriei, o vacanţă de două săptămâni e nesemnificativ mai bună decât o vacanţă de o săptămână deoarece nu se adaugă amintiri noi. Povestea n-a fost schimbată. Prin urmare, timpul devine variabila esenţială care distinge sinele memoriei de sinele momentului. Durata are un impact redus asupra poveștii.

Sinele memoriei nu face numai să-şi aminteasca şi să spună poveşti. E de fapt cel care ia decizii deoarece, dacă un pacient a avut, de exemplu, doua colonoscopii cu doi chirurgi diferiţi şi decide pe care să-l aleagă, cel ales va fi cel a cărui amintire e mai puţin neplăcută, întrucât acesta e lucrul care determină alegerea. Sinele experimental nu are nimic de zis în această alegere. Noi nu alegem de fapt între experienţe, ci între amintirile experienţelor. Şi chiar când ne gândim la viitor, în mod normal nu ne gândim la viitor ca la un set de experienţe. Ne gândim la viitorul nostru ca la nişte amintiri anticipate. Şi în esenţă puteţi considera acest lucru, drept o tiranie a sinelui memoriei, şi puteţi considera sinele memoriei drept ceva care trage după el sinele experimental prin experienţe de care sinele experimental nu are nevoie.

Am senzaţia că atunci când mergem în vacanţă şi asta se întâmplă foarte des, adică mergem in vacanţe, într-o foarte mare măsură, în serviciul sinelui memoriei. Şi acest lucru este cam greu de justificat, mi se pare. Adică, în ce măsură ne consumăm noi amintirile? Acesta este unul dintre lucrurile care explică dominaţia sinelui memoriei. Şi când mă gândesc la acest lucru, mă gândesc la o vacanţă pe care am petrecut-o în Antarctica acum câţiva ani, care a fost în mod clar cea mai frumoasă vacanţă pe care am avut-o şi mă gândesc la ea destul de des, faţă de cât de mult mă gândesc la alte vacanţe. Şi probabil că am consumat amintirile acelei vacanţe de trei săptămâni să zicem timp de aproximativ 25 de minute în ultimii patru ani. Daca aş fi deschis vreodata albumul cu cele 600 de poze, aş fi petrecut încă o oră. Avem deci, pe de o parte, trei săptămâni şi, pe de altă parte, cel mult o oră şi jumătate. Pare să existe o discrepanţă. S-ar putea să fiu un pic extrem prin zgârcenia cu care îmi consum amintirile, dar chiar dacă le consumaţi într-o măsură mai mare, întrebarea rămâne valabilă. De ce acordăm atât de multă importanţă memoriei prin comparaţie cu experienţa?

Asadar, as vrea să vă gândiţi la un experiment de gândire. Imaginaţi-vă că la următoarea voastră vacanţă ştiţi că la sfârşitul vacanţei toate pozele voastre vor fi distruse, şi că o sa luaţi un medicament care provoacă amnezia astfel încât să nu vă mai amintiţi nimic. Aţi alege aceeaşi vacanţă? Şi dacă aţi alege o altă vacanţă, există un conflict între sinele experimental şi sinele memoriei, şi trebuie să vă gândiţi cum să tranşaţi acest conflict, şi de fapt nu este deloc uşor pentru că, dacă luaţi timpul ca criteriu, veţi avea un răspuns. Şi dacă luaţi amintirile ca criteriu, s-ar putea să aveţi alt răspuns. De ce alegem vacanţele pe care le alegem? este o problemă în care ne confruntăm cu o alegere între sinele experimental şi cel al memoriei.

Sinele experimental şi sinele memoriei fac referire la două noţiuni diferite de fericire. Există de fapt două concepte de fericire pe care le putem aplica, una pentru fiecare sine. Aşa că puteţi intreba: Cât de fericit este sinele experimental? Şi, pe de altă parte: Cât de fericite sunt momentele din viaţa sinelui experimental? Şi sunt toate fericiri de moment. Este un proces destul de complicat. Care sunt emoţiile care pot fi măsurate? Şi, apropos, acum suntem în măsură să ne facem o idee destul de bine conturată despre fericirea sinelui experimental de-a lungul timpului. În schimb, fericirea sinelui memoriei, este un lucru complet diferit. Nu este vorba despre cât de fericit îşi trăieşte viaţa o persoană. Ci despre cât de satisfăcută ori încântată este această persoană când se gândeşte la viaţa sa. Este o noţiune foarte diferită. Cine nu face distincţia între aceste noţiuni, va compromite studiul fericirii, şi eu aparţin unui grup de cercetători ai bunăstării care au compromis studiul fericirii pentru multă vreme tocmai în acest fel.

Distincţia dintre fericirea sinelui experimental şi satisfacţia sinelui memoriei a fost recunoscută în ultimii ani, şi se fac acum eforturi de a le măsura pe ambele separat. Organizaţia Gallup face un sondaj de opinie la nivel mondial în care mai bine de jumătate de milion de oameni au fost intrebaţi ce cred despre viaţa lor si despre experienţele lor. Şi au mai fost făcute şi alte eforturi similare. Aşa că în ultimii ani am început să învăţăm unele lucruri despre cele două tipuri de fericire. Şi cred că lecţia principală pe care am învăţat-o, este faptul că sunt realmente diferite. Poţi să stii cat de satisfăcuţi sunt unii cu viaţa lor, si acest lucru de fapt nu indica mult despre cat de fericiţi sunt in viaţa lor, si vice versa. Doar ca sa va dau un exemplu de corelatie, corelatia este aproximativ 0.5 Asta inseamna ca daca intalnesti pe cineva si ti se spune, "Oh tatal lui este inalt de 1.80 metri" cit de mult ai sti despre inaltimea acestei persoane? Pai, ai sti ceva despre inaltima lui, dar exista foarte multa incertitudine Ai atat de multa incertitudine. Daca ti-as spune ca cineva si-a evaluat viata la opt pe o scala de zece ai avea multa incertitudine despre cit de fericiti sunt cu sinele experimental. Asadar corelatia este mica.

Stim ceva despre ce anume controleaza satisfactia sinelui fericirii. Stim ca banii sunt foarte importanti, scopurile sunt foarte importante. Stim ca fericirea inseamna mai degraba sa fim satisfacuti cu oamenii care ne plac, sa petrecem timp cu oamenii care ne plac. Exista alte placeri, insa acestea sunt dominante. Asa ca daca vreti sa maximizati fericirea celor doua sine, veti ajunge sa faceti lucruri diferite. Concluzia la ceea ce am zis aici este fatpul ca de fapt noi nu ar trebui sa gindim despre fericire ca un substitut pentru bunastare. Este o notiune complet diferita.

Acum, foarte rapid, alt motiv pentru care nu putem gindi in mod simplist despre fericire este faptul ca nu ne referim la aceleasi lucruri cind ne gandim la viata si cand traim efectiv. Asadar, daca pui o intrebare simpla despre cat de fericiti sunt oamenii din California nu vei ajunge la raspunsul corect. Cind pui aceasta intrebare, ai crede ca oamenii trebuie sa fie mai fericiti in California daca, de exemplu, tu traiesti in Ohio. (Audienta rade) Şi ceea ce se întâmplă este faptul că atunci când te gândeşti la traiul din California, te gândeşti la contrastul dintre California şi alte locuri, si la faptul ca acest contrast este, de exemplu, clima. Se pare însă că de fapt clima nu este foarte importantă pentru sinele experimantal si nu este foarte importantă pentru sinele reflectiv care decide cât de fericiţi sunt oamenii. Însă, datorită faptului ca sinele reflectiv este la conducere aţi putea ajunge — unii oameni ar putea ajunge sa se mute în California. Si este destul de interesant să urmărim ce se va întampla cu oamenii care se mută în California sperând că vor fi mai fericiti. Aşadar, sinele lor experimental nu va deveni mai fericit. Noi ştim asta. Însă un lucru se va intâmpla. Ei vor crede că sunt mai fericiţi. deoarece, când se gindesc la acest lucru, işi vor aminti cât de oribilă era vremea în Ohio Şi vor simţi ca au luat decizia bună.

Este foarte dificil sa gândim simplist despre bunăstare, şi sper ca v-am oferit o imagine despre cât de dificil este.

Va multumesc.

(Aplauze)

Chris Anderson: Vă multumesc. Am o întrebare pentru dumneavoastră. Vă mulţumesc mult. Acum câteva săptamâni, când am vorbit la telefon, aţi mentionat faptul ca aţi obţinut un rezultat interesant in urma sondajului de opinie Gallup. Credeţi ca puteţi împărtăşi acest lucru dat fiind că înca mai aveţi câteva minute?

Daniel Kahneman: Sigur. Cred că cel mai interesant rezultat al sondajului Gallup este un număr pe care nu ne-am aşteptat deloc să-l obţinem. Ceea ce am aflat se referă la fericirea sinelui experimental. Ne-am uitat la cum variază sentimentele in funcţie de venit. şi se pare ca sub un venit de 60,000 de dolari pe an, pentru Americani, si aceasta reprezintă un număr mare de Americani interogaţi, cam 600,000 ceea ce este un eşantion reprezentativ mare, sub un venit de 600,000 de dolari pe an...

CA: 60,000.

DK:60,000 (Râsete) 60,000 de dolari pe an, oamenii sunt nefericiţi, şi devin progresiv mai nefericiţi pe măsura ce devin mai săraci Peste acest nivel, obţinem o linie absolut plată. Vreau sa zic ca rareori am mai văzut o asemenea linie plată. E clar că banii nu aduc fericirea sinelui experimental dar lipsa lor aduce nefericire, si putem masura această nefericire foarte, foarte exact. În ceea ce priveşte celălalt sine, sinele memoriei, avem de-a face cu o altă situaţie. Cu cât ai mai mulţi bani cu atât eşti mai satisfacut. Acest lucru nu este adevărat în cazul emoţiilor.

CA: Dar Danny, tot visul American este despre viată, libertate, căutarea fericirii. Dacă lumea ar lua acestă descoperire în serios, Vreau sa zic, totul pare să fie pe dos tot ceea ce credem, de exemplu, politica fiscală şi aşa mai departe. Există vreo şansă ca oamenii politici, ca statul in general, să ia o asemenea constatare în mod serios si să elaboreze politici în domeniul public bazându-se pe ea?

DK: Stii, cred că există o recunoastere a rolului cercetării fericirii în politica publică. Recunoaşterea va fi lentă în US, neîndoielnic, dar în UK, se întâmplă, şi în alte ţări se întâmplă. Oamenii îşi dau seama de faptul că ar trebui să se gândeasca la fericire atunci când se gândesc la politica publică. Va dura ceva timp, si lumea va dezbate daca vor vrea să studieze fericirea experimentală, sau dacă vor vrea să studieze evaluarea vieţii, aşa că trebuie să avem această dezbatere destul de curând, Pentru ca să îmbunătăţim fericirea, există maniere diferite, în funcţie de cum gândim, si dacă ne gândim la sinele memoriei sau dacă ne gândim la sinele experimental. Acest lucru va influenţa politica, cred, în anii următori. În US, se fac eforturi în vederea măsurării fericirii experimentale a populaţiei Aceasta va constitui, cred, în următoarea sau următoarele două decade, o parte din statisticile naţionale

CA: Se pare că acest subiect va fi, sau cel putin ar trebui să fie, dezbatere politică cea mai interesantă de urmarit de-a lungul anilor care vin. Ma mulţumesc mult pentru că aţi inventat economia comportamentală. Mulţumesc Danny Kahneman.