Barry Schwartz
15,935,366 views • 19:37

Vă voi vorbi despre niște lucruri dintr-o carte de-a mea care sper că vor rezona cu alte lucruri pe care le-ați auzit deja și voi încerca să fac eu unele legături, în cazul în care le-ați ratat. Vreau să încep cu ceea ce numesc „doctrina oficială”. Doctrina oficială a ce? Doctrina oficială a tuturor societăților occidentale industrializate. Și această doctrină oficială sună cam așa: dacă suntem interesați să maximizăm bunăstarea cetățenilor noștri, calea de a o realiza este de a maximiza nivelul de libertate individuală. Motivul pentru aceasta e atât că libertatea e în mod intrinsec bună, valoroasă, meritorie, esențială pentru a fi om. Și pentru că dacă oamenii sunt liberi atunci fiecare dintre noi putem acționa individual și face lucruri care vor maximiza bunăstarea și nimeni nu trebuie să decidă în locul nostru. Calea de a maximiza libertatea e maximizarea alegerilor.

Cu cât au mai multe alegeri, cu atât oamenii au mai multă libertate, și cu cât au mai multă libertate, cu atât au un trai mai îmbelșugat.

Asta, cred, e atât de bine încastrată în sistemul nostru că nu i-ar trece nimănui prin cap s-o pună la îndoială. Și e adânc implementată în viețile noastre. Vă voi da câteva exemple despre ce a făcut posibil progresul în ultima vreme. Acesta e un supermarket. Nu unul foarte mare. Vreau să spun câte ceva despre sosurile pentru salate. 175 de sosuri pentru salate sunt în supermarketul meu, asta dacă nu socotim și cele 10 tipuri de uleiuri de măsline ultrarafinate și cele 12 oțeturi balsamice pe care le poți cumpăra ca să-ți faci propriile sosuri pentru salate într-un număr foarte mare, în cazul în care niciunul dintre cele 175 pe care le oferă magazinul nu te satisfac. Deci așa e la supermarket. Și apoi te duci la magazinul de componente electronice să-ți cumperi un sistem audio: boxe, CD player, casetofon, transformator, amplificator. Și în acest magazin de componente electronice există o grămadă de sisteme audio. Putem configura șase milioane și jumătate de sisteme stereo diferite din componentele care sunt în oferta unui singur magazin.

Trebuie să recunoașteți că sunt o grămadă de opțiuni. În alte domenii, în lumea comunicațiilor. A existat o epocă, atunci când eram copil, în care puteai să primești orice tip de serviciu telefonic voiai atâta timp cât era oferit de Ma Bell. Închiriai telefonul, nu îl cumpărai. Una dintre consecințele acestui fapt era că telefonul nu se strica niciodată. Și acele zile sunt demult apuse. Acum avem o diversitate aproape nelimitată de telefoane, mai ales în lumea telefoanelor mobile. Acestea sunt mobilele viitorului. Preferatul meu e cel din mijloc, cu MP3 player, aparat de tuns părul și aparat de făcut cremă de zahăr ars. (Râsete) Și dacă din întâmplare nu l-ați văzut încă în magazin puteți sta liniștiți pentru că în curând o să-l vedeți. Și rezultatul e că îi face pe oameni să întrebe asta: (Aveți un telefon care nu face prea multe?) Și știți care e răspunsul la întrebare? Răspunsul este „Nu.” Nu e posibil să cumperi un telefon care nu poate prea multe.

Și în alte domenii ale vieții care sunt mult mai importante decât cumpărăturile, există această creștere bruscă a numărului de opțiuni. Sistemul sanitar; în Statele Unite nu mai e cazul să te duci la doctor și acesta îți spună ce să faci. În schimb, te duci la doctor și acesta îți spune: avem varianta A și varianta B. A are aceste avantaje și aceste riscuri. B are aceste avantaje și aceste riscuri. Ce vrei să faci? Și tu zici „Doctore, ce să fac?” Și doctorul spune: A are aceste avantaje și aceste riscuri iar B avantajele și riscurile astea. Ce vrei să faci? Și tu spui „Dar dacă ai fi în locul meu, tu ce-ai face, doctore?” Și doctorul spune: „Dar nu sunt în locul tău.” Și rezultatul e „autonomia pacientului” ceea ce o face să pară un lucru benefic, dar de fapt e o pasare a responsabilității și deciziilor de la cineva care știe ceva — în cazul acesta doctorul — la cineva care nu știe nimic și e aproape sigur bolnav și astfel nu în cea mai bună formă pentru a lua decizii — în cazul acesta pacientul.

Există un nivel uriaș de publicitate pentru medicamentele cu rețetă adresat oamenilor ca noi, ceea ce nu are nicio logică, deoarece noi nu le putem cumpăra. De ce ni se adresează dacă nu le putem cumpăra? Răspunsul e că cei care fac asta ca noi să ne sunăm doctorii în dimineața următoare și să le cerem să ne schimbe rețetele. Ceva atât de important ca identitatea noastră a devenit acum o problemă de alegere, precum sugerează acest slide. Că nu moștenim o identitate, ci avem posibilitatea de a o inventa. Și că putem să ne reinventăm oricât de des vrem. Și asta înseamnă că în fiecare zi când te trezești trebuie să hotărăști ce fel de persoană vrei să fii. Cu tot respectul pentru căsătorie și familie a existat o epocă în care presupunerea de la care pornea aproape oricine era că trebuie să te căsătorești cât de devreme poți, și apoi să ai copii cât mai repede. Singura opțiune era cu cine, nu când anume și nici ce vei face după aceea.

În zilele noastre, totul ne e foarte la îndemână. Predau unor studenți incredibil de inteligenți și le dau de lucru cu 20% mai puțin decât făceam eu. Și asta nu pentru că ar fi mai puțin deștepți, și nu pentru că ar fi mai puțin harnici, ci pentru că sunt preocupați cu tot felul de întrebări: „Ar trebui să mă căsătoresc sau nu? Ar trebui s-o fac acum? Ar trebui să mă căsătoresc mai târziu? Să am întâi copii sau o carieră?” Toate acestea sunt întrebări care te consumă. Și ei vor răspunde la aceste întrebări, indiferent dacă asta înseamnă să nu-și facă toate temele și să nu ia o notă bună la cursurile mele. Și asta și trebuie să facă. Sunt întrebări importante la care trebuie să răspunzi. Munca. Suntem binecuvântați, așa cum sublinia și Carl cu tehnologia care ne permite să muncim în fiecare minut al fiecărei zile din orice loc de pe planetă, mai puțin de la Hotelul Randolph.

(Râsete)

Apropo, există o zonă într-un colț, pe care n-am s-o dezvălui nimănui, în care funcționează wireless-ul. N-o să vă-o spun pentru că vreau s-o folosesc eu. Asta înseamnă că această incredibilă libertate de a alege pe care o avem în legătură cu munca, e că trebuie să luăm o decizie, iar și iar și iar dacă ar trebui sau n-ar trebui să lucrăm. Putem merge să vedem cum joacă puștiul nostru fotbal și să avem mobilul într-un buzunar și Blackberry-ul în celălalt și laptop-ul, probabil că pe genunchi. Și chiar dacă toate sunt închise în fiecare minut în care urmărim cum puștiul mutilează un meci de fotbal, ne întrebăm: „Ar trebui să răspund la acest apel? Ar trebui să răspund la acest email?” Și chiar dacă răspunsul la întrebare e „nu” cu siguranță experiența meciului de fotbal jucat de puștiului dvs. va fi foarte diferită față de cum ar fi fost. Așadar, oriunde ne uităm, lucruri mari și mici, obiecte și lucruri care țin de stilul de viață, viața constă în alegerile făcute. Și lumea în care trăiam arăta cam așa. [Ei bine, sunt scrise în piatră] Ca să zicem așa, aveam unele alegeri de făcut, dar nu totul era o chestiune de opțiune. Și lumea în care trăim acum arată așa. [Kit-ul pentru cele zece porunci] Și întrebarea e, asta e bine sau rău? Și răspunsul e da.

(Râsete)

Cu toții știm ce-i bine la asta, așa că voi vorbi despre ce-i rău. Toate aceste alegeri au două efecte, două efecte negative asupra oamenilor. Unul dintre efecte, în mod paradoxal, e că produce paralizie, mai degrabă decât eliberare. Cu atât de multe opțiuni din care pot alege, oamenilor li se pare foarte dificil să opteze pentru ceva. Vă ofer un exemplu foarte semnificativ, un studiu despre investițiile în planurile de pensii private. Un coleg de-al meu a avut acces la datele de investiții de la Vanguard, uriașa companie de fonduri mutuale care are aproape un milion de angajați și aproape 2.000 de sedii. Și ce-a aflat e că pentru fiecare zece fonduri mutuale pe care le oferea angajatorul, rata de participare scădea cu două procente. Oferi 50 de fonduri mutuale, se înscriu cu 10% mai puțini angajați decât dacă ai oferi numai cinci. De ce? Deoarece cu 50 de fonduri mutuale dintre care să alegi, e al naibii de greu să te hotărăști ce fond să alegi așa că o lași pe mâine. Și apoi pe poimâine și apoi pe răspoimâine și iar pe răspoimâine, tot pe răspoimâine și acest răspoimâine nu mai vine niciodată. Înțelegeți că asta nu înseamnă doar că acei oameni vor consuma mâncare de câini la pensie deoarece nu au destui bani puși deoparte, asta înseamnă că luarea unei decizii e atât de greu de făcut că renunță la sume mari de bani oferite de angajator. Neparticipând, dau cu piciorul la sume de până la 5.000 de dolari pe an din partea angajatorului, care le-ar plăti fericit contribuțiile. Așadar, paralizia e o consecință atunci când ai prea multe opțiuni. Și cred că asta face ca lumea să arate cam așa. [Și, în final, pentru eternitate, brânză de vaci sau de oaie?]

(Râsete)

Chiar vrei să iei decizia bună dacă e pentru eternitate, nu-i așa? Nu vrei să alegi rău fondul de investiții nici chiar sosul pentru salată. Așadar, acesta e un efect. Al doilea e că și dacă reușim să depășim paralizia și să facem o alegere până la urmă vom fi mai puțin satisfăcuți cu rezultatul alegerii decât am fi fost dacă aveam mai puține opțiuni dintre care să alegem. Și sunt câteva motive pentru asta. Unul dintre ele e că având o multe sosuri pentru salată dintre care să aleg dacă cumpăr unul și nu e perfect, e ușor să-ți imaginezi că ai fi putut face o alegere diferită care ar fi fost mai bună. Și ce se întâmplă e că alternativa pe care ți-o imaginezi îți induce regrete față de alegerea pe care ai făcut-o și aceste regrete scad din satisfacția pe care o obții de pe urma alegerii făcute chiar dacă aceasta a fost o decizie bună. Cu cât ai mai multe opțiuni, cu atât e mai ușor să regreți ceva ce e dezamăgitor în legătură cu opțiunea pe care ai ales-o.

În al doilea rând, ceea ce economiștii numesc cost de oportunitate. Dan Gilber a demonstrat foarte clar în această dimineață vorbind despre cum modul în care evaluăm lucrurile depinde cu ce le comparăm. Ei bine, atunci când sunt o multitudine de alternative de luat în considerare e ușor să-ți imaginezi caracteristicile atrăgătoare ale alternativelor pe care le respingi și asta te face mai puțin satisfăcut de alternativa pe care ai ales-o. Iată un exemplu. [Nu pot să nu mă gândesc la acele locuri libere de parcare din oraș] Îmi cer scuze dacă nu sunteți din New York.

(Râsete)

Dar iată cum ar trebui să raționați. Avem aici acest cuplu din Hamptons. O proprietate foarte scumpă, plajă superbă, o zi minunată, au tot ce le trebuie. Ce și-ar putea dori mai mult? Dar acest tip se gândește: „E august. Toți din cartierul meu din Manhattan sunt plecați. Aș putea parca chiar în fața biroului.” Și petrece două săptămâni sâcâit de ideea că ratează șansa, zi de zi, de a avea un loc de parcare minunat. Costurile de oportunitate scad din satisfacția din urma alegerii chiar dacă ceea ce alegem e excepțional. Și cu cât sunt mai multe opțiuni de luat în seamă cu atât caracteristicile atrăgătoare ale acestor opțiuni vor fi percepute de noi ca fiind costuri de oportunitate. Iată un alt exemplu. (Râsete) Această caricatură sugerează multe lucruri. Ne spune că ar trebui să trăim clipa și probabil că ar trebui să facem lucrurile mai încet. Dar una dintre ideile pe care le ating e că oricând alegi un lucru alegi să nu faci alte lucruri. Și acele lucruri pot avea o mulțime de trăsături atrăgătoare și asta va face ceea ce faci tu mai puțin atractiv.

În al treilea rând: extinderea așteptărilor. Această idee mi-a venit atunci când am vrut să-mi înlocuiesc blugii. Port blugi aproape tot timpul. Și a existat o epocă în care blugii erau de un singur fel și îi cumpărai și stăteau pe tine ca dracu și erau incredibil de inconfortabili și dacă îi purtai și spălai de destule ori începeau să stea mai bine. M-am dus să-mi înlocuiesc blugii după ce i-am purtat ani buni pe cei vechi și am zis: „Vreau o pereche de blugi, asta-i mărimea mea.” Și vânzătorul a spus: „Vrei să fie strâmți, largi, potriviți? Vrei cu nasturi sau cu fermoar? Îi vrei prespălați sau înălbiți în acid? Vrei să fie gata uzați? Îi vrei evazați, îi vrei drepți...” Și nu mai termina. Mi-a picat fața și după ce mi-am revenit, am zis: „Vreau să fie de tipul celor care erau singurul tip”

(Râsete)

N-avea nicio idee care-s ăia așa că am petrecut o oră probând toate perechile alea blestemate de blugi și am plecat din magazin cu cei mai buni blugi pe care i-am avut vreodată. Am ales mai bine. Toate aceste opțiuni au făcut posibil să aleg mai bine. Dar mă simțeam mai rău. De ce? Am scris o carte în care am încercat să îmi explic asta. (Râsete) Motivul pentru care m-am simțit mai rău e că având toate aceste opțiuni disponibile așteptările mele despre cum ar trebui să fie o pereche de blugi buni au crescut. Aveam așteptări foarte scăzute. Nu aveam nicio așteptare deosebită atunci când erau de un singur fel. Acum când sunt 100 de sortimente, unul dintre ei trebuie să fie perfect. Și am obținut ceva bun, dar nu perfect. Așa că am comparat ceea ce am primit cu ceea ce așteptam și rezultatul e că am fost dezamăgit în comparație cu ceea ce speram. Adăugarea de opțiuni în viețile oamenilor nu poate face altceva decât să crească așteptările pe care oamenii le au despre cât de bune sunt acele opțiuni. Și drept urmare asta va duce la mai puțină satisfacție, chiar dacă se obțin rezultate bune. Nimeni din lumea marketingului nu știe asta. (Râsete) Pentru că dacă ar ști... [Arată atât de bine. Abia aștept să fiu dezamăgit.] voi n-ați avea idee despre ce vorbesc. Adevărul e mai mult cam așa. [Totul era mai bine atunci când totul mergea mai rău]

(Râsete)

Motivul pentru care totul era mai bun atunci când totul era mai rău e că atunci când totul era mai rău era de fapt posibil ca oamenii să experimenteze surprize plăcute. În ziua de azi, în lumea în care trăim, cetățenii industrializați și avuți care așteptăm perfecțiunea, cel mai bun lucru pe care-l poți spera e că lucrurile vor fi la fel de bune cât te aștepți să fie. Nu vei fi niciodată plăcut surprins deoarece așteptările tale și ale mele se înalță până la cer. Secretul fericirii — pentru asta ați venit cu toții — secretul fericirii e să ai așteptări reduse.

(Râsete) [Vrei]

(Aplauze)

Vreau să spun — doar un scurt moment autobiografic — că am de fapt o soție și e de-a dreptul minunată. N-aș fi putut găsi ceva mai bun. Dar să te așezi la casa ta nu-i neapărat un lucru atât de rău. În sfârșit, o consecință a cumpărării unei perechi de blugi care nu-ți vine bine când poți să cumperi un singur fel e ca atunci când nu ești mulțumit și te întrebi de ce anume și cine e de vină, răspunsul e clar. Lumea e de vină. Ce-ai fi putut să faci? Atunci când sunt sute de stiluri diferite de blugi disponibile și cumperi una care te dezamăgește și te întrebi de ce, cine-i de vină? E la fel de clar că răspunsul la întrebare e: tu. Ai fi putut să alegi mai bine. Cu o sută de feluri diferite de blugi la alegere nu ai nicio scuză pentru eșec. Așa că atunci când oamenii iau decizii, chiar dacă rezultatele alegerilor făcute sunt bune se simt dezamăgiți de ele, se învinovățesc.

Depresia a erupt în lumea industrializată în cadrul ultimei generații. Cred că o contribuție importantă — nu singura, dar importantă la această erupție a depresiilor și de asemenea a sinuciderilor, e că oamenii au experiențe care sunt dezamăgitoare deoarece standardele lor sunt prea ridicate. Și atunci când trebuie să-și explice aceste experiențe cred că ei sunt de vină. Așa că rezultatul general e că o ducem mai bine, obiectiv vorbind, și ne simțim mai rău. Așa că dați-mi voie să vă reamintesc. Aceasta e doctrina oficială, aceea pe care cu toții o credem adevărată și este în întregime falsă. Nu este adevărată. Fără discuție că e mai bine să ai câteva alegeri decât niciuna, dar de aici nu rezultă că multe alegeri sunt mai bune decât câteva. Există un număr magic. Nu știu care e. Dar sunt destul de sigur că am trecut de mult de acel punct în care alegerile ne îmbunătățesc calitatea vieții.

Acum, ideea — aproape am terminat — ideea de reținut, lucrul la care să vă gândiți e acesta. Ceea ce permite toate aceste alegeri în societățile industrializate e bunăstarea materială. Există o mulțime de locuri în lume și am auzit de câteva dintre ele unde problema lor nu e că au prea multe opțiuni, problema e că au prea puține. Așadar, eu vorbesc despre problema ciudată a societăților occidentale, moderne și bogate. Și ceea ce e frustrant și supărător e asta: Steve Levitt a vorbit ieri despre niște scaune scumpe și greu de instalat, pentru copii, ce nu sunt bune la nimic. Sunt bani aruncați pe geam. Ceea ce vă spun eu e că aceste opțiuni, scumpe și complicate nu numai că nu ajută, acestea chiar provoacă durere. Ne fac să ne simțim mai rău.

Dacă ceva din ceea ce ne permite să facem toate alegerile pe care le facem ar fi transferat în societățile în care oamenii au prea puține opțiuni, nu numai că viețile acelora se vor îmbunătăți, dar și viețile noastre. Asta e ceea ce economiștii numesc principiul Pareto. Redistribuirea veniturilor va face să ne fie mai bine tuturor — nu doar oamenilor săraci — datorită modului în care acest exces de alegeri ne îmbolnăvește. În concluzie. [Poți fi orice îți dorești — fără limite] Dacă citiți această caricatură și fiind o persoană sofisticată veți spune: „Ce știe peștele ăsta? Nu e nimic posibil în acest acvariu.” Imaginație scăzută, o vedere miopă asupra lumii — așa am interpretat-o prima oară. Însă, cu cât m-am gândit mai mult la ea cu atât am ajuns să cred că peștele știe ceva. Pentru că adevărul este că dacă spargi acvariul pentru ca totul să fie posibil, nu mai ai libertate, ai paralizie. Dacă spargi acvariul astfel încât totul să fie posibil, scazi nivelul satisfacției. Crești paralizia și scazi satisfacția. Oricine are nevoie de un acvariu. Acesta e aproape sigur prea limitat — probabil chiar și pentru un pește, însă cu siguranță pentru noi. Dar absența unui acvariu metaforic este o rețetă pentru nefericire și presupun eu, dezastru. Vă mulțumesc foarte mult.

(Aplauze)