Return to the talk Return to talk

Transcript

Select language

Translated by Delia Bogdan
Reviewed by Ariana Bleau Lugo

0:12 În nord-vestul Statelor Unite, chiar lângă graniţa cu Canada, se află un orăşel - Libby, Montana, înconjurat de pini şi lacuri, cu o faună şi floră uimitoare cu aceşti copaci enormi care strigă către cer. Acolo se află Libby, uşor singuratic, şi izolat.

0:47 În Libby, Montana e o femeie neobişnuită pe nume Gayla Benefield. Mereu s-a simţit stingheră, deşi a trăit acolo aproape toată viaţa, o femeie cu origini ruseşti. Mi-a povestit că la şcoală a fost singura fată care a ales să studieze desenul tehnic.

1:07 Mai târziu, a lucrat în domeniu, măsurând din casă în casă, lungimile ţevilor de gaz, de curent. Lucra în miezul zilei şi a observat ceva ciudat: în amiaza mare mulţi bărbaţi stăteau acasă, de vârstă mijlocie sau uşor trecuţi, şi mulţi respirau cu tuburi de oxigen I s-a părut ciudat. Câţiva ani mai târziu, tatăl ei a murit la 59 de ani, cu 5 zile mai devreme de încasarea pensiei. Fusese miner. S-a gândit că fusese epuizat de muncă.

1:52 Câţiva ani mai târziu a murit şi mama ei, iar asta era ciudat, pentru că mama ei provenea dintr-o familie extrem de longevivă. Unchiul Galyei trăieşte şi azi şi ia lecţii de vals. Nu părea logic ca mama ei să moară atât de devreme. Era anormal şi ea se întreba ce-i cu anomaliile astea. Şi-a mai amintit câteva. Şi-a amintit că mama ei, când şi-a rupt piciorul s-a dus la spital şi i-au făcut multe radiografii, două dintre ele la picioare, logic, dar şase la piept, şi asta nu mai era logic.

2:38 S-a tot gândit la toate întâmplările din viaţa ei şi a părinţilor, încercând să-şi dea seama ce reprezentau.

2:47 S-a gândit la oraşul ei. Era o mină de vermiculită în apropiere. Vermiculita se folosea pentru condiţionarea solului, ca plantele să crească mai repede şi mai mari. Se mai folosea în cantităţi mari la acoperişuri, pentru izolaţie, ca să menţină căldura în case în iernile lungi din Montana. Vermiculita se găsea pe terenurile de joacă. Pe terenul de fotbal. Pe patinoar. Ceea ce avea să afle era că vermiculita e o formă extrem de toxică de azbest.

3:25 Când şi-a dat seama despre ce era vorba, a început să spună tuturor ce se întâmplase, ce păţiseră ai ei şi cei pe care îi văzuse cu măşti de oxigen în case după-amiază. A fost uimită. S-a gândit că dacă vor afla, vor face ceva, când, de fapt, nimeni nu vroia să ştie. Devenise atât de agasantă cu insistenţele ei de a povesti vecinilor, prietenilor şi altora din comunitate, încât câţiva s-au adunat şi au făcut un abţibild, pe care şi l-au lipit mândri pe maşini, cu textul: „Da, sunt din Libby, Montana, şi nu am azbestoză."

4:07 Gayla nu a renunţat. A continuat să cerceteze. Apariţia Internetului a ajutat-o. A vorbit cu toţi care o ascultau. Şi-a susţinut cauza până când un cercetător a venit în oraş studiind istoria minelor din zonă. I-a spus şi lui povestea şi, ca toată lumea, nici el n-a crezut-o, dar, întors la Seattle a făcut propria cercetare şi şi-a dat seama că ea avea dreptate.

4:36 Galya avea un aliat. Cu toate astea oamenii încă nu vroiau să ştie. Spuneau: „Dacă ar fi fost atât de periculos ne-ar fi spus cineva." „Dacă din cauza asta mor toţi, doctorii ne-ar fi spus." Cei obişnuiţi cu munca grea spuneau: „Nu vreau să fiu o victimă. Nu se poate să fiu eu victima, şi fiecare meserie are riscurile ei."

5:11 Gayla a continuat şi până la urmă a reuşit să aducă agenţii federale în oraş să-i monitorizeze pe locuitori - 15.000 de oameni - şi au descoperit că rata mortalităţii era de 80 de ori mai mare decât oriunde in SUA. Asta se întâmpla în 2002 şi nici atunci nimeni nu s-a găsit să-i spună: „Gayla, caută şi pe locurile de joacă unde se zbenguie copii. E tapetat cu vermiculită."

5:53 Nu era vorba de ignoranţă. Era orbire intenţionată. Orbirea intenţionată e un concept legal definit ca: informaţia pe care ai putea-o cunoaşte şi pe care ar trebui s-o cunoşti dar reuşeşti cumva să n-o afli. Legea decide că te orbeşti intenţionat. Alegi să nu ştii. E foarte răspândită în zilele noastre. O observi la bănci, când mii de oameni au oferit credite celor care nu şi le permiteau. Se vede în bănci, când dobânzile au fost umflate toţi ştiau ce se întâmplă, dar toţi au ignorat studioşi. Vezi asta la Biserica Catolică, unde zeci de ani s-a ignorat abuzul copiilor. Poţi vedea orbire intenţionată în escaladarea războiului din Iraq. Există orbire intenţionată la scară impresionantă, dar şi la scară mai mică, în familii, în case şi în comunităţi, dar în special în organizaţii şi instituţii. Companii cercetate pentru orbire intenţionată pot fi întrebate: „Există probleme la muncă pe care oamenii se tem să le discute?" Când cercetători au efectuat asemenea studii în corporaţiile din SUA au văzut că 85% din oameni răspun „Da". 85% ştiu că e o problemă dar nu spun nimic. Când am refăcut studiul în Europa cu aceleaşi întrebări, am găsit acelaşi rezultat. 85%. E cam multă linişte. Multă orbire. Interesant e că dacă mă duc în companii din Elveţia ei zic că asta le e specific doar lor. În Germania - „O, da, asta e boală nemţească." În Anglia: „Da, englezii lasă de dorit aici." Adevărul e că ţine de natura umană. Cu toţii suntem orbi intenţionat în anumite situaţii.

8:18 Cercetările arată că unii orbesc intenţionat de frică. Le e teamă de urmări. Unii sunt orbi deoarece cred că e inutil să observi ceva. Oricum n-o să se schimbe nimic. Dacă protestăm împotriva războiului din Iraq nu se schimbă nimic. La ce bun? Mai bine mă fac că nu văd.

8:41 Problema peste care dau obișnuit e: „Ştii, cei care văd sunt cei care dau alarma, şi toţi ştim ce li se întâmplă." E o întreagă mitologie despre cei care trag alarma. În primul rând se spune că toţi sunt nebuni. Dar ce am descoperit mergând prin lume şi discutând cu ei, e că de fapt, ei sunt chiar loiali şi deseori conservatori. Sunt dedicaţi instituţiilor pentru care lucrează şi motivul pentru care sparg tăcerea, pentru care insistă asupra problemei e pentru că le pasă atât de mult de instituţie încât vor s-o menţină sănătoasă.

9:28 Despre aceşti avertizori oamenii spun ades „N-are nici un rost pentru că vezi ce li se întâmplă. Sunt zdrobiţi. Nimeni nu vrea să treacă prin asta." Avertizorii, în schimb, sunt mândri de ei.

9:49 Mă gândesc la Joe Darby. Toţi ne amintim fotografiile de la Abu Ghraib, care au şocat lumea şi care ne-au arătat ce fel de război se ducea în Iraq. Dar mă întreb cine îşi mai aminteşte de el, un soldat extrem de bun, obedient, care a găsit acele fotografii şi le-a predat. El spunea: „Nu sunt genul de om care să pârască, dar unele lucruri depăşesc orice limită. Se spune că ignoranţa e binecuvântare, dar nu ignori aşa ceva."

10:26 Am discutat cu Steve Bolsin, un doctor britanic, care 5 ani s-a zbătut să atragă atenţia asupra unui chirurg periculos care ucidea copii. L-am întrebat de ce a făcut-o. „Pentru că m-a îndemnat fiica mea." A venit într-o seară la mine şi mi-a spus: „Tati, nu poţi să-i laşi pe copii să moară."

10:51 Sau mă gândesc la Cynthia Thomas, un adevărat soldat şi soţie de soldat, care văzându-şi prietenii şi amicii reîntorcându-se din Iraq, a fost atât de şocată de starea lor mentală şi de refuzul armatei de a recunoaşte şi de a-şi însuşi sindromul de stres post-traumatic, încât a stabilit o cafenea în centrul unui oraş milităresc unde ei să primească legal asistenţă psihologică şi medicală. Mi-a spus: „Ştii Margaret, când eram mică mereu spuneam că nu ştiu ce vreau să mă fac când o să cresc. M-am descoperit pe mine în cauza asta şi asta m-a schimbat total."

11:43 Avem atâtea libertăţi, câştigate cu greu: libertatea de a scrie şi de a publica fără cenzură, o libertate inexistentă ultima oară când am vizitat Ungaria, libertatea votului, pentru care femeile au luptat atâta, libertatea celor din etnii, culturi şi orientări sexuale diferite să trăiască aşa cum doresc. Dar libertatea nu există dacă nu o foloseşti iar cei care avertizează şi oameni ca Gayla Benefield se folosesc de libertatea pe care o au. Ei sunt pregătiţi şi ştiu că va fi o dispută, şi ştiu că vor fi multe certuri cu vecinii, colegii şi prietenii, dar mă voi perfecţiona în acest conflict. Am să mă leg de sceptici pentru că ei îmi amplifică şi-mi întăresc cauza. Pot colabora cu adversarii ca să devin mai bună la ceea ce fac. Sunt oameni deosebit de încăpăţânaţi, cu o răbdare incredibilă şi o hotărâre absolută să nu fie orbi sau muţi.

13:06 Când am fost la Libby, Montana am vizitat clinica de azbestoză pe care a înfiinţat-o Gayla Benefield, un loc în care, la început, cei care aveau nevoie de ajutor şi tratament intrau pe uşa din spate pentru că nu vroiau să recunoască faptul că ea avusese dreptate. Stăteam într-un restaurant şi priveam cum camioanele mişunau pe autostradă cu pământ scos din grădini şi aducând pământ proaspăt, necontaminat.

13:49 Am luat-o cu mine pe fiica mea de 12 ani pentru că vroiam să o cunoască pe Gayla.

13:54 „De ce? Ce-i aşa mare lucru?"

13:57 I-am replicat: „Nu e un star de cinema, nu e o celebritate şi nici un expert şi ea ar fi prima să-ţi spună că nu e o sfântă. Cea mai importantă trăsătură a Gaylei e că e obişnuită. E ca tine, ca mine. A avut libertate şi a fost pregătită s-o folosească."

14:26 Vă mulţumesc din suflet.

14:28 (Aplauze)