Sir Ken Robinson: Să începem revoluția educației!

Am fost aici acum patru ani, și îmi amintesc că atunci discursurile nu se puneau pe Internet. cred că erau date participanților într-o cutie, un set de DVD-uri pe care să le pună pe rafturi, unde au şi rămas.

(râsete)

Și, de fapt, Chris m-a sunat la o săptămână după ce am ținut speech-ul și mi-a zis: „Vom începe să le punem online. Putem să-l punem și pe-al tău?” Și eu am zis ”Sigur!”

Și patru ani mai târziu, cum spuneam, a fost văzut de patru... De fapt, a fost descărcat de 4 milioane de ori. Deci presupun că dacă înmulțim asta cu 20 obținem numărul oamenilor care l-au văzut. Și cum spunea Chris, există o poftă de videoclipuri cu mine.

(râsete)

(aplauze)

... nu sunteți de acord?

(râsete)

Așadar, tot acel eveniment a fost un pretext elaborat ca să vă țin alt speech, așa că iată-l.

(râsete)

Al Gore a vorbit la conferința TED la care am vorbit și eu acum patru ani despre criza climatică. Și pomeneam acest lucru la sfârșitul ultimului meu speech. Așa că vreau să continui de unde am rămas pentru că nu mi-au dat atunci decât 18 minute. Deci, cum spuneam...

(râsete)

Vedeți, are dreptate. Adică există o criză climatică majoră, evident. Și cred că oamenii care nu cred asta ar trebui să iasă mai mult pe-afară. (râsete) Dar cred că există şi un alt fel de criză climatică, care este la fel de gravă, care are aceleași origini, și cu care trebuie să ne confruntăm cu aceeași stringență. Vreau să spun prin asta — și ați putea spune, apropo, „Ştii ce? Îmi ajunge. Am deja o criză climatică; nu simt nevoia de încă una.” Dar aceasta este o criză nu a resurselor naturale, deși eu așa le-aș numi, ci o criză a resurselor umane.

Cred că, în esență, după cum mulți vorbitori au spus în decursul ultimelor zile, ne folosim foarte puțin talentele. Foarte mulți oameni trec prin întreaga lor viață neavând nicio idee despre care ar putea să fie talentele lor, sau dacă au cu adevărat așa ceva. Am cunoscut tot felul de oameni care nu cred că-s cu adevărat buni la nimic.

De fapt, împart lumea în două grupuri acum. Jeremy Bentham, marele filozof utilitar, a spus odată o vorbă. A zis „Sunt două tipuri de oameni pe lumea asta: cei care împart lumea în două tipuri și cei care nu fac asta.” (râsete) Ei bine, eu fac asta. (râsete)

Am cunoscut tot felul de oameni cărora nu le place ce fac. Pur și simplu trec prin viață din inerţie. Nu le place în mod deosebit ceea ce fac. Mai degrabă rabdă viaţa decât se bucură de ea, și așteaptă week-end-ul. Dar am întâlnit și oameni care-și iubesc meseria și nu se pot imagina făcând altceva. Dacă le spui „Renunţă la asta”, s-ar întreba ce vrei să spui. Pentru că nu e doar un lucru pe care îl fac, e un lucru care îi definește. Ei îţi vor spune: "face parte din fiinţa mea". Ar fi prostesc să abandonez ceea ce fac, pentru că rezonează cu eul meu cel mai autentic.” Și asta nu se întâmplă cu destui oameni. Ba chiar aş spune că aceşti oameni reprezintă cu siguranţă o minoritate. Și cred că sunt multe

explicații posibile pentru asta. Și în topul acestora este educația, pentru că educația, într-un fel, dizlocă foarte mulți oameni din talentele lor naturale. Iar resursele umane sunt ca resursele naturale: sunt adesea îngropate adânc. Trebuie să le cauți. Nu zac la suprafață. Trebuie să creezi circumstanțele în care se pot arăta. Și poate vă imaginați că educația este cea care face acest lucru. Dar, prea adesea, nu se întâmplă aşa. Toate sistemele educaționale din lume sunt „reformate” în acest moment. Și nu e de ajuns. Reforma nu mai e de folos, pentru că înseamnă doar îmbunătățirea unui model stricat. Avem nevoie — și cuvântul a fost arhifolosit în decursul ultimelor zile — nu de evoluție, ci de revoluție în educație. Aceasta trebuie transformată în cu totul altceva.

(aplauze)

Una dintre adevăratele provocări este să inovezi în mod fundamental în educație. Inovația e grea pentru că înseamnă să faci ceva care, în cea mai mare parte, nu e perceput ca fiind un lucru ușor. Înseamnă să conteşti lucruri care sunt acceptate în mod axiomatic, lucruri pe care le credem evidente. Marea problemă a reformei sau a transformării este tirania bunului simț, lucrurile despre care se crede: „Nu se poate face altfel, pentru că așa se face.”

Am găsit un citat grozav din Abraham Lincoln de curând, pe care cred că ați fi încântați să-l citez acum. (râsete) E ceva ce a spus în decembrie 1862 la a doua întâlnire anuală a Congresului. Ar trebui să vă spun că n-am nicio idee despre ce se întâmpla atunci. La noi în Anglia, istoria Americii nu se predă, (râsete) O suprimăm. Știți, asta ne este politica. (râsete) Așadar, fără îndoială, ceva fascinant se întâmpla în decembrie 1862, ceva care pentru americanii care se află printre noi cu siguranţă e un lucru cunoscut.

Lincoln a spus aşa: „Dogmele trecutului liniștit sunt inadecvate prezentului furtunos. Vremurile sunt împovărate de dificultăţi, și noi trebuie să ne ridicăm cu vremurile.” Formularea mi se pare admirabilă. Nu să ne ridicăm la înălţimea vremurilor, ci să ne ridicăm cu vremurile. „Ne confruntăm cu o situaţie nouă, şi trebuie să ne înnoim gândirea şi acţiunea. Trebuie să ne dezglodăm şi astfel ne vom salva țara.”

Îmi place mult cuvântul „a dezgloda”. Înţelegeţi ce vrea să spună? Vrea să spună că există idei în care suntem cu toţii înglodaţi, pe care le luăm ca atare, le percepem ca fiind ordinea naturală a lucrurilor. Și multe dintre ideile noastre au fost dezvoltate nu pentru a face față circumstanțelor acestui secol, ci pentru a face faţă circumstanțele secolelor trecute. Însă mintea noastră e încâ hipnotizată de ele. Și trebuie să ne scuturăm de câteva dintre ele. Desigur, e ușor de zis și greu de făcut. Este foarte greu să știi, de pildă, care sunt ideile pe care le iei ca atare. Și motivul e, tocmai, că... le iei ca atare.

Așa că vreau să vă întreb ceva despre un lucru pe care poate îl luaţi ca atare. Câți din voi au peste 25 de ani? Nu asta cred că luați ca atare. Sunt convins că nu aveţi multe dubii. Avem aici şi oameni sub 25 de ani? Perfect. Acum, cei de peste 25 de ani, vă rog să ridicaţi mâna dacă purtați un ceas de mână. Chiar suntem mulți, nu-i aşa? Încercaţi să puneţi aceeaşi întrebare unui grup la fel de mare de adolescenți. Adolescenții nu poartă ceasuri de mână. Nu vreau să spun că nu pot sau nu au voie, pur și simplu aleg să nu facă asta. Și, vedeţi dumneavoastră, motivul este că noi cei de peste 25 de ani am crescut într-o cultură predigitală. Și pentru noi, dacă vroiai să știi cât e ceasul, trebuia să porți ceva care îți spunea asta. Copiii de acum trăiesc într-o lume digitalizată, iar ora, pentru ei, este peste tot. Ei nu văd un motiv pentru a purta ceas. Și, apropo, nici voi nu aveţi nevoie de ceas. Însă îl purtaţi din obişnuinţă. Fiica mea de 20 de ani, Kate, nu poartă niciodată ceas. Nu-i vede rostul. Zice că e un dispozitiv cu o singură funcție. (râsete) „Ce jalnic!” Și eu îi zic: „ba nu, îţi arată și data!” (râsete) „E multifuncţional.”

Dar vedeți , există în educaţie lucruri în care suntem înglodaţi. Să vă dau câteva exemple. Unul din ele este idea de linearitate, adică ideea că educația are un punct de plecare, un parcurs, și că dacă faci totul aşa cum scrie la carte, ajungi un om împlinit pentru tot restul vieții. Toți cei care au vorbit la TED ne-au spus în mod implicit, și uneori în mod explicit, că lucrurile nu stau aşa, că viața nu e liniară, ci organică. Ne creăm viața simbiotic pe măsură ce ne explorăm talentele, în relație cu circumstanțele pe care ele ni le creează. Dar știți, am devenit obsedați de această teorie a linearităţii. Și probabil apogeul educației este admiterea la facultate. Cred că ne obsedează ideea de a-i trimite pe tineri la facultate, la o anumită categorie de facultăţi. Nu vreau să spun că n-ar trebui să facem o facultate, dar nu toată lumea trebuie să facă asta, și nu toată lumea trebuie să facă asta acum. Poate unii se duc mai târziu, nu chiar acum.

Acum ceva vreme eram la San Francisco şi dădeam autografe pe cărţi. Un tip de 30-şi-ceva de ani cumpărase o carte. L-am întrebat: „Cu ce te ocupi?” Și mi-a răspuns: „Sunt pompier.” L-am întrebat: „De cât timp ești pompier?” Mi-a răspuns: „Dintotdeauna. Întotdeauna am fost pompier.” Și l-am întrebat: „Şi când te-ai hotărât să te faci pompier?” A răspuns: „Când eram copil. Era chiar o problemă la școală, pentru că toţi copii vroiau să fie pompieri.” „Dar eu chiar vroiam să fiu pompier.” „Când am ajuns în ultimul an de școală, profesorii nu m-au luat în serios. Unul din ei mai ales nu m-a luat în serios. A zis că-mi arunc viața pe geam dacă asta era tot ce vroiam să fac cu ea, că ar trebui să mă duc la facultate, să devin un profesionist, că aveam potențial mare, și îmi iroseam talentul făcând asta.” Și mi-a zis: "A fost umilitor pentru că a spus-o în fața întregii clase, și m-am simțit groaznic. Dar asta-mi doream, și imediat ce-am terminat școala, am făcut cerere să fiu admis în corpul de pompieri și am fost acceptat.” Și a mai zis „Știți, chiar mă gândeam la profesorul ăla de curând, chiar acum câteva minute, în timp ce vorbeați, mi-am amintit de profesor, pentru că, acum șase luni, i-am salvat viața.” (râsete) „A avut un accident de mașină, și l-am scos din maşină, i-am dat primul ajutor, și i-am salvat viaţa şi soţiei lui. Cred că are o părere mai bună despre mine acum.”

(râsete)

(aplauze)

Știți, pentru mine, comunitățile umane depind de o diversitate a talentului, nu de o singură concepție asupra abilității. Și în centrul provocărilor noastre — (aplauze) În centrul provocării este regândirea felului cum percepem abilitatea și inteligența. Linearitatea asta e o problemă.

Când am ajuns în Los Angeles acum nouă ani, am văzut o declarație de politică, foarte bine intenționată, care spunea: „Facultatea începe la grădiniță”. Nu, nu e așa. (râsete) Nu e așa! Dacă am avea timp, aș intra în detalii, dar n-avem. (râsete) Grădinița începe la grădiniță. (râsete) Un prieten de-al meu spunea „Un copil de trei ani nu e jumătate dintr-unul de șase.” (râsete) (aplauze) Are trei ani.

Dar, după cum am auzit în ultimul discurs de azi, S-a creat acum o concurenţă atât de mare pentru admiterea la grădiniță, pentru a intra la grădinița care trebuie, încât copiii dau examen oral pentru asta la TREI ANI. Vă imaginaţi copii puşi în fața unor comisii care nu se lasă impresionate, de CV-urile lor... (râsete) şi care le frunzăresc zicând: „Asta e tot?” (râsete) (aplauze) „În 36 de luni numai atât ai realizat?” (râsete) „N-ai realizat nimic, ce explicaţie ai? Ți-ai petrecut primele 6 luni sugând la sân, din câte văd.” (râsete) Vedeți, este scandalos ca mentalitate, dar îi atrage pe oameni.

Cealaltă mare problemă este conformitatea. Ne-am construit sistemele educaționale după modelul fast food. Despre asta a vorbit și Jamie Oliver zilele trecute. Există două modele de asigurare a calității în catering. Unul este fast food-ul, unde totul este standardizat. Alternativa sunt restaurantele ca Zagat sau Michelin, unde totul este nestandardizat, totul este personalizat circumstanțelor locale. Și ne-am vândut unui model de educație de tip fast-food. Și ne sărăceşte spiritul și energiile așa cum fast food-ul ne deteriorează corpul.

(aplauze)

Cred că trebuie să recunoaștem câteva lucruri aici. În primul rând, că talentul uman este extraordinar de variat. Oamenii au aptitudini foarte diferite. Mi-am dat seama recent... când eram mic, am primit cadou o chitară cam tot atunci când a primit și Eric Clapton prima lui chitară. Știți cum s-a descurcat Eric, atât vă zic. (râsete) Cine ştie de ce, mie nu mi-a mers. N-a ieşit nimic bun din chitară, oricât de mult suflam în ea. Pur și simplu n-a mers.

Dar nu e numai asta. E vorba şi de pasiune. Deseori, oamenii sunt buni la lucruri de care nu le pasă. Dar e vorba despre pasiune și despre ce ne stimulează spiritul și energia. Și dacă faci ceva ce-ţi place şi la care ești bun, timpul se scurge cu totul altfel. Soția mea tocmai a terminat de scris un roman, și cred că e o carte excelentă, dar dispărea ore în șir scriind-o. Știți și voi, dacă faci ceva ce-ți place, şi se pare că o oră durează cinci minute. Dacă faci ceva ce nu rezonează cu spiritul tău, cinci minute ţi se par o oră. Și motivul pentru care atât de mulţi oameni ies din sistemul educațional este că nu le hrănește spiritul, nu le alimentează energia și pasiunea.

Deci cred că trebuie să ne schimbăm metaforele. Trebuie să trecem de la un model educaţional care este esenţialmente industrial, manufacturier, bazat pe linearitate și conformitate și etalonarea oamenilor, la un model care se bazează mai degrabă pe principiile agriculturii. Trebuie să recunoaștem că dezvoltarea umană nu este un proces mecanic, ci un proces organic. Și nu poți prevedea rezultatele dezvoltării umane. Poţi numai, asemenea unui fermier, să creezi condițiile în care oamenii vor începe să se dezvolte.

Deci când vorbim de reformarea și transformarea educației, nu trebuie să o înţelegem ca un proces de clonare a unui sistem Există sisteme foarte bune, cum e KIPP. Există multe modele foarte bune. Dar problema e adaptarea la circumstanţe, și personalizarea educației în funcţie de cei cărora le predai. Şi, după părerea mea, aceasta este calea pentru viitor pentru că nu este vorba de elaborarea unei noi soluţii, ci de crearea unui curent în educație în cadrul căruia oamenii să își dezvolte propriile soluții, dar cu sprijin extern bazat pe o programă personalizată.

În această sală, se află oameni care reprezintă resurse extraordinare în afaceri, multimedia și Internet. Aceste tehnologii, combinate cu talentele extraordinare ale profesorilor, oferă oportunitatea revoluţionării educației. Și fac un apel pentru implicarea voastră pentru că este vital, nu doar pentru noi, ci pentru viitorul copiilor noștri. Trebuie să renunțăm la modelul industrial și să trecem la unul agricol, în care fiecare școală poate înflori în viitor. Acolo experimentează copiii viața. Sau acasă, dacă acolo aleg să fie educați, împreună cu familiile sau prietenii.

S-a vorbit mult despre vise în decursul acestor zile. Și vroiam să spun foarte rapid, că am fost impresionat de cântecele Nataliei Merchant aseară, care revalorizează poeme vechi. Vroiam să vă citesc o poezie foarte scurtă a lui W.B. Yeats, pe care poate îl cunoaşteţi. I-a scris iubitei sale, Maud Gonne, lamentându-se că nu putea să-i ofere ce credea el că ea așteaptă de la el. Și spune aşa: „Am altceva, dar poate nu vrei asta.”

Iată ce spune: „Dac-aș avea pânzele brodate ale Cerului, cusute cu fir de aur și argintie lumină, Pânzele albastre și stinse și negre ale nopții și luminii și amurgului, Aș răspândi pânzele sub picioarele tale; Dar eu, fiind sărac, am doar visurile mele; Am răspândit visurile mele sub picioarele tale; Calcă domol fiindcă tu calci pe visurile mele.” În fiecare zi, pretutindeni, copiii noștri își aştern visele la picioarele noastre. Și trebuie să călcăm domol.

Mulțumesc!

(aplauze)

Mulțumesc foarte mult!