Paola Antonelli tratează design-ul ca pe o artă

Aceia din noi care cred în Rai au o oarecare idee despre cum ar trebui să arate. În mintea mea raiul înseamnă curiozitate satisfăcută. Mă gândesc la rai ca la un nor foarte confortabil, unde mă pot întinde pe burtă cum făceam când mă uitam la TV când eram copil, și pot privi oriunde și orice doresc — pot vedea toate filmele pe care am dorit întotdeauna să le văd. În același fel de transă pe care o simți uneori în metroul din New York când citești; e un sentiment foarte reconfortant și liniștitor.

Ei bine, partea amuzantă e că am deja o asemenea viață, cumva. Pentru că am descoperit — mi-a luat o vreme să înțeleg asta — dar când am descoperit, pe la 24 de ani, că mă simțeam mult mai confortabil cu obiecte decât cu oameni, m-am decis să îmbrățișez această pasiune. Și îmi trăiesc viața într-un fel de transă. Mă uit în jurul meu și tot ceea ce văd este începutul unei lungi povești.

Să vă dau un exemplu: aceasta este expoziția „Capodopere Modeste” de la MoMA în 2004. Eram în Queens. Construiam clădirea mare, mare, mare de tot din centru și eram într-o zonă aproape rurală, mică, mică de tot. A fost printre cele mai amuzante momente ale carierei mele.

Dar nu numai asta... Corpul de literă... este Helvetica. Anul acesta este a 50-a aniversare a acestuia. Așa că am început să mă gândesc la Max Miedinger și toți acei designeri elvețieni, care au încercat să depășească Akzidenz Grotesk, și au obținut noul tip de literă: sans-serif. Și deja filmul începe să mi se deruleze în minte. Și vă imaginați, bineînțeles, că expoziția „Capodopere Modeste” era cam același lucru multiplicat de o sută de ori. Și sper, apropo, că adevăratul scop al expoziției va avea același efect asupra dumneavoastră.

Scopul expoziției a fost să determine copiii să se gândească să facă — știți cum își fac ei temele acasă? În loc să aibă o tavă cu două boabe de mazăre, speram să se aventureze în dulapul din bucătărie sau în sacoșa mamei, și să-și facă colecția de design de calitate exponabilă pe tavă.

Așa că toată lumea sugerează noi „Capodopere Modeste”. La MoMA, am pus niște caiete special pentru ca vizitatorii să sugereze propriile „Capodopere Modeste”. De obicei, când faci așa ceva, primești 80% porn și 20% sugestii adevărate. Noi, însă, am primit aproape numai sugestii bune.

A intervenit un grad mare de naționalism. De exemplu, nu știam că spaniolii au inventat mopul — dar ei erau foarte mândri de asta. Așa că toți spaniolii au spuns „la frego”, iar italienii au făcut „pizza”. Și vroiam să vă arăt, deasemenea, că sugestiile din Kentucky au fost destul de bune: băutura moonshine, detergentul de rufe și unghiile lichide.

Și am continuat cu ideea, și am obținut — (Râsete) -- iată, această sugestie din Milan: separatorul nostru de trafic, pe care-l numim „panettone”, care este pictat — știți, sunt obiectele acelea din beton folosite prin Milan pentru a defini benzile în trafic. Așa că gândiți-vă la unul propriu. Trimite-ți-le, dacă doriți — sunt întotdeauna binevenite.

O expoziție ca aceasta m-a făcut să înțeleg și mai bine ce dorisem să fac în ultimii 13 ani, de când am ajuns la MoMA. Sunt italiancă. În Italia, design-ul este firesc. Știți că diferite părți ale lumii au talente locale pentru diferite lucruri. Am fost recent în Argentina și Uruguay, iar felul standard de construcție a caselor de la țară e un modernism superb pe care nu-l vezi în altă parte, dar arta contemporană era groaznică.

În Italia — în Milan, în mod special — Arta contemporană nu prea-și are locul. Dar design-ul — o, Doamne. Ce găsiți la magazinașul din colț, fără să mergeți la vreun magazin stil, este genul de design rafinat care-i face pe toți să creadă că suntem sofisticați. Sunt doar lucruri pe care le găsești la magazin.

Iar New York-ul are un alt fel de talent pentru arta contemporană. Sunt în permanență uluită — copii de 3 ani care știu cine e Richard Serra și te duc la galerii. Dar design-ul, dintr-un motiv sau altul, este înțeles greșit ca decorație. E cu adevărat ciudat . Mulți oameni, când se gândesc la cuvântul „design” se gândesc la lucruri exagerate --în cazul de față sunt intenționat exagerate-- decorații, decorații interioare. Se gândesc la cineva care asortează materialele.

Design-ul poate fi asta, bineînțeles, dar mai poate însemna și asta. Design-ul poate fi o școală din Ierusalim care încearcă să găsească o modalitate mai bună de a proiecta măști de gaze pentru oameni. Pentru că, după cum știți, Israelul distribuie o mască de gaze pe cap de locuitor, inclusiv copii. Așa că acești designeri încearcă să găsească un mod de a coborî linia gâtului, astfel încât în loc să fie complet strangulat, un adolescent poate să soarbă o Cola.

Au încercat să proiecteze masca de gaze a bebelușilor în așa fel încât ei să poată fi ținuți în brațe de părinți — pentru că proximitatea trupească e foarte importantă — și au gândit un mic cort pentru copii. Oricât pare de crud sau de inuman, acesta este un exemplu de design grozav. Și e la mare distanță de mobila extravagantă, dar totuși e cuprins în același câmp al pasiunii mele.

Și ceea ce-am făcut la MoMA încă de la început este să valorific puterea Muzeului. Pentru că e grozav să lucrezi aici — chiar ai putere, fiindcă oamenii tind să știe despre expozițiile tale, sau chiar să le vadă. Și asta înseamnă putere fiindcă într-un muzeu de design nu intră așa mulți vizitatori. Sunt foarte conștientă că 80% din publicul meu e aici să vadă opere de Picasso și Matisse. Și apoi dau de expoziția mea și îi captez acolo.

Și am încercat să fac ceea ce-au făcut custozii de la MoMA din departamentul meu încă de la înființarea muzeului în 1929, și anume să încerc să observ ce se întâmplă în lume și să încerc să folosesc această autoritate pentru a îmbunătăți lucrurile. Au fost multe episoade — De fapt, Eames Demetrius poate că este aici în auditoriu. Dar în două rânduri, străbunicul sau bunicul său — sunt puțin confuză în privința relației de rudenie exactă. Dar Charles Eames inițial și ulterior Charles și Ray Eames au fost implicați în două competiții. Prima, din 1940 — despre mobilă organică — și a doua, din 1948, despre mobilă ieftină pentru soldații care veneau din război care apoi a inspirat o întreagă linie de mobilă. Acela era design bun la preț foarte scăzut. Existau multe programe în arhitectură și design care direcționau spre un design mai bun pentru o viață mai bună.

Așa că am început în 1995 cu această expoziție numită „Materiale Mutant în Design-ul Contemporan”. Era o nouă fază, în opinia mea, în lumea design-ului în care materialele să poată fi personalizate chiar de designeri. Și asta m-a pus în legătură cu diverse exemple de design ca de exemplu aerogelurile din laboratorul Lawrence Livermore din California. La momentul respectiv produsele începeau să fie aduse pe piața civilă. Totodată lucrările superbe ale lui Takeshi Ishiguro, care a creat aceste solnițe pentru sare și piper făcute din aluat de orez. Așadar, vedeți, diversitatea e destul de mare.

Și apoi, spre exemplu, altă expoziție denumită „Sfere de lucru” în 2001, când am rugat diverși designeri să vină cu idei pentru noile stiluri de lucru care apăruseră în lume în acel moment. Și vedeți un Ideo aici. A fost frumos — denumit „Bolți Cerești Personale”. Ideea era că, dacă aveai o nișă, puteai proiecta un cer deasupra capului și să ai propriul „Cielo in Una Stanza” — un cer într-o încăpere. E un faimos cântec italian.

Și alte exemple. Acesta a fost Marti Guixe, despre lucrul pe fugă. Și Hella Jogerius, favorita mea, despre cum să lucrezi acasă. Acest lucru îmi permite să vă prezint o idee foarte importantă despre design. Designerii sunt cei mai mari sintetizatori din lume. Ce fac ei cel mai bine e o sinteză a nevoilor umane, a condițiilor curente din economie, materiale, probleme de sustenanță. Și apoi, la sfârșit, dacă sunt buni, creează un ansamblu mult mai bun decât suma părților.

Hella Jongerius este o persoană capabilă să facă o sinteză surprinzătoare și foarte amuzantă. Ideea din spatele lucrării sale era că — știți, la momentul acela toată lumea zicea că trebuie să-ți fragmentezi viața. În schimb, ea a zis „nu, nu” — munca și relaxarea pot fi concomitente. Da, o lucrare realmente superbă — cina la TV în 2001.

Au fost multe alte expoziții între timp, dar nu vreau să pun accent pe expunerile mele. În schimb, aș vrea să vorbesc despre cât de extraordinari sunt unii designeri. Am avut întotdeauna o problemă cu cuvântul „maverick” (rebel). Știți, am ajuns în Statele Unite acum 13 ani, și până în ziua de azi sunt nevoită să întreb dacă știe cineva ce înseamnă cuvântul. Așa că în această dimineață l-am căutat în dicționar și acolo spunea că a existat un domn care nu-și însemna vacile. Așadar, nu urma exemplul tuturor din jur — și prin urmare era un „maverick” (rebel). Știți, desingerii chiar trebuie să fie rebeli. Pentru că metoda cea mai bună de a face design-ul unui obiect de succes — și în același timp al unui obiect care ne lipsea înainte — este să te prefaci fie că n-a existat niciodată fie că oamenii vor putea să-și modifice comportamentul utilizându-l.

Așadar „Safe” este ultima expoziție pe care am făcut-o la MoMA. S-a încheiat la începutul anului trecut, și a adresat design-ul care tratează siguranța și protecția. E o poveste lungă pentru că a început înainte de 2001, și se numea „Urgență”. Și apoi, după 11 septembrie, am avut un șoc și am anulat expoziția. Până când, încet dar sigur, a revenit — ca un pahar pe jumătate plin, nu pe jumătate gol — și a devenit despre protecție și siguranță.

Dar varia de la echipamente cum ar fi complete de de-minare a terenului până la paie de sterilizare a apei. Deci era destul de variată. A avut și — știți, eu și Cameron am lucrat puțin împreună. Unele din elementele pe care le vedeți în site-ul lui au fost în expoziție. Dar ce e interesant e că nu mai trebuie să vorbim despre design și artă. Design-ul folosește orice fel de unelte disponibile ca să rezolve o problemă. Are un simț al economiei — și totodată, al umorului.

Acesta este un proiect frumos al lui Ralph Borland, din Africa de Sud. Este un costum pentru nesupunere civilă. Ideea e că dacă participi la o revoltă sau protest și poliția vine spre tine, tu purtând chestia asta... E ca o inimă mare, și are un megafon pus peste inimă ca să amplifice bătăile inimii. Și poliției i se aduce aminte — e ca și cum ai pune o floare în fața puștii. Vă mai puteți imagina un întreg grup de oameni cu același costum va avea ritmuri cardiace colective din ce în ce mai zgomotoase și va speria poliția.

Știți, designerii uneori nu creează lucruri care au funcționalitate imediată dar sunt funcționale în înțelegerea problemelor noastre. Dunne și Raby — Tony Dunne și Fiona Raby — au creat o serie de obiecte care adresează paranoia și frica noastră. Ca această mobilă-ascunziș care e făcută din același lemn ca podeaua, deci dispare complet și te poți ascunde acolo. Sau, și mai bine, o ciupercă atomică de luat în brațe — care mi-a adus un articol în Buletinul Savanților Atomici ai Statelor Unite. Nu cred că se mai întâmplase până atunci la MoMA. Sau acest scaun Faraday, care se presupune că te protejează de radiații.

Lucrul cel mai interesant din expoziție a fost descoperirea că adăpostul absolut e sentimentul de identitate — și sunt mulți designeri care lucrează în acest sens. Aceasta este Cindy van der Bremen, designer olandez care a făcut această serie de capișoane. Sunt articole sportive pentru femei musulmane care le permite să skieze, să joace tenis — să facă orice vor — fără să-și dea jos glugile.

Uneori, cercetând astfel de lucruri te întâlnești cu idei atât de frumoase de design. Twan Verdonck e foarte tânăr — cred că are 27 de ani — și, lucrând cu un psiholog, a creat o serie de jucării pentru stimularea senzorială a copiilor care au handicapuri psihologice. Sunt foarte frumoase. Variază de la această jucările pufoasă care te îmbrățisează — copiilor autiști le place să fie strânși tare în brațe, deci are un arc înăuntru — până la această păpușă cu oglindă, să se poată vedea copilul în ea și să-și redobândească sentimentul de identitate.

Design-ul păstrează o perspectiva a întregii lumi, și o estimează în toate aspectele sale diferite. Am fost de curând la o conferință despre lux, organizată de Herald Tribune în Istanbul. Și a fost foarte interesantă, pentru că eu am avut ultimul discurs, iar înaintea mea fuseseră oameni care vorbiseră efectiv despre lux. Și nu vroiam să le stric petrecerea, dar în același timp am simțit că trebuie să readuc discuția la realitate.

Și adevărul este că există foarte multe feluri de lux. Iar luxul e relativ pentru persoanele care nu au atât de multe. Vreau să-mi dovedesc punctul de vedere arătându-vă două exemple de design care vine dintr-un simț al economiei — limite foarte, foarte clare. Suntem în Cuba, iar aceasta este reciclarea unei jucării de cauciuc într-un claxon de bicicletă. Aceasta este o pelerină de ploaie făcută din saci de orez. Sunt chiar frumoase, dar frumoase pentru că sunt atât de ingenioase și economice.

Apoi, iată munca a doi frați din Sao Paulo, Fernando și Humberto Campana, care s-au inspirat din sărăcia și ingeniozitatea observată în jurul lor pentru a crea mobilă care acum se vinde pentru sume enorme de bani. Dar asta e datorită ciudățeniei pieței însăși.

Deci până la urmă desgin-ul ia totul în considerare. Și partea interesantă este că, pe măsură ce tehnologia avansează, pe măsură ce devenim din ce în ce mai wireless și nepalpabili, designerii încearcă să ne facă să participăm direct. Uneori exagerat. Aceasta este o serie de articole de mobilă care vor să te antreneze fizic. Chiar acest scaun, pe care trebuie să-l deschizi ca apoi să te așezi pe el și să-ți rețină forma imprimată, până la această serie frumoasă de obiecte care sunt considerate design de Ana Mir din Barcelona. De la aceste bijuterii făcute cu păr uman, până la aceste suzete de ciocolată sau la aceste bomboane plasabile între degete pe care jumătatea să le sugă. (Râsete)

Sunt frumoase, fiindcă într-un fel, reprezintă un moment superb al design-ului. Acum mulți ani, am auzit un matematician vienez numit Marchetti explicând cum inovația din industria militară — prin urmare, una secretă — și inovația în societatea civilă sunt două funcții sinusoidale care au perioade opuse. Și e logic. În momente de război au loc inovații tehnologice masive. Și în lume trebuia să te descurci fără... ei bine, în al doilea Război Mondial, trebuia să te descurci fără oțel, sau fără aluminiu. Și apoi, când se instaurează pacea, toate aceste tehnologii sunt instantaneu disponibile pieței civile. Mulți dintre voi cred că știu că scaunul Potato Chip de Charles și Ray Eames se încadrează exact intr-o astfel de consecință cronologică. Fibra de sticlă a fost dintr-o dată disponibilă pentru uz civil.

Acela a fost un moment de răscruce. Ritmul sinusoidelor s-a schimbat radical, ca și ritmul vieților noastre în ultimii 25 de ani. Așa încât nu mai sunt sigură care e lungimea de undă. Dar cu siguranță e un moment extraordinar pentru design. Datorită nu numai tehnologiei care avansează — sau tehnicii de calcul care face eforturile „open-source” posibile și în lumea design-ului — dar și ideii de sustenabilitate — care nu reprezintă doar sustenabilitatea privind emisiile de CO2 și poluarea, ci reprezintă și durabilitatea interrelaționărilor umane — este o parte componentă importantă a atâtor designeri. Și de aceea designerii, din ce în ce mai mult, lucrează pe comportamente nu neapărat pe obiecte. Mai ales cei mai buni, nu chiar toți.

Vroiam să vă arăt, spre exemplu, munca lui Mathieu Lehanneur, care e fantastică. E un alt designer tânăr din Franța care lucrează — la acest moment lucrează și cu companii farmaceutice — la noi metode de a antrena pacienții, în special copiii, pentru a-și lua medicamentele cu continuitate și certitudine.

De exemplu, acesta este un container fantastic pentru medicament anti-astm care se umflă singur când e momentul să-ți iei doza. Deci copilul trebuie să facă „puf” pentru a degaja și elibera containerul însuși. Iar acest medicament poate fi desenat pe piele. Transferul intradermal îți permite să te implici entuziast în a-ți lua medicamentul. Similar, iată lucrarea oamenilor ca Marti Guixe, care încearcă să te implice într-un fel în care totul trebuie să treacă prin gură. Deci înveți din greșeli, sau din gust, oral.

Următoarea expoziție la care voi lucra — și v-am cicălit pe mulți din voi despre asta — captează relația dintre design și știință. Nu încerc să găsesc metaforele, ci mai degrabă punctele comune: parâmele asemănătoare , aspectele înrudite, preocupările similare . Cred că ne va permite să mergem puțin mai departe în această idee de design ca instrucție: mai mult ca direcție decât ca prescriere a formei.

Și sper că mulți dintre voi vor răspunde acestei provocări. Am trimis deja un email multora dintre voi, despre design și știință, și posibilitatea de a vizualiza scale diferite, și deci a lucra de fapt la scala celor foarte mici pentru a crea lucruri foarte mari și semnificative. Vă mulțumesc!