Clay Shirky: De ce SOPA nu este o idee bună

O să încep de aici. Acesta este un afiş scris de mână care a apărut într-o patiserie de familie în vechiul meu cartier din Brooklin, acum câţiva ani. Magazinul avea una dintre acele aparate care pot imprima imagini pe plăci de zahăr. Iar copiii puteau aduce desene pe care patiseria să le imprime pe o placă de zahăr pe tortul de ziua lor.

Dar, din nefericire, unul dintre lucrurile pe care copiii preferau să le deseneze erau personajele din desene animate. Le plăcea să deseneze Mica Sirenă, le plăcea să deseneze ştrumfi, le plăcea să-l deseneze pe Micky Mouse. Dar s-a dovedit a fi ilegal să tipareşti desenul cu Micky Mouse al copilului pe o placă de zahăr. Şi este o violare a dreptului de autor. Şi supravegherea încălcărilor drepturilor de autor pe torturile de ziua copiilor era atât de chinuitoare încât College Bakery a spus, "Ştiţi ceva, noi ne retragem din această afacere. Dacă eşti un amator, nu mai ai dreptul să te foloseşti de aparatul nostru. Dacă vrei de ziua ta un tort imprimat, va trebui să foloseşti una dintre imaginile noastre prefabricate -- numai pentru profesionişti."

Aşadar în momentul de faţă sunt două proiecte de lege în Congres. Una se numeşte SOPA, cealaltă PIPA. SOPA înseamnă Stop Actelor de Piraterie Online. Este a Senatului. PIPA este prescurtare de la PROTECT IP, care s-ar traduce prin Prevenirea Ameninţărilor Reale Online adresate Creativităţii Economice şi Furtului Proprietăţii Intelectuale -- deoarece consilierii care denumesc aceste lucruri au timp berechet pentru asta. Iar ceea ce vor să facă SOPA şi PIPA, ei vor să facă asta: Vor să mărească costul conformităţii faţă de drepturile de autor într-atât încât oamenii să renunţe la afacerea prin care ofereau aceasta ca pe o facilitate amatorilor.

Ei propun să se facă asta prin identificarea site-urilor care violează substanţial drepturile de autor -- deşi felul în care vor fi identificate acele site-uri nu este nicăieri specificat în detaliu în proiectele respective -- şi vor să le scoată afară din sistemul de domenii ale numelor (DNS). Vor să le extragă din sistemul DNS. Acuma, sistemul DNS este ceea transformă numele pe care le pot citi oamenii, cum ar fi Google.com în adrese cu care lucrează computerele: 74.125.226.212.

Problema cu acest model de cenzură, prin identificarea unui site cu intenţia de a îl scoate din DNS este că nu va funcţiona. Şi aţi crede că asta e o problemă mare pentru o lege, dar Congresul nu pare să se fi lăsat deranjat prea tare de ea. Motivul pentru care nu va funcţiona este acela că tu totuşi poţi să tastezi 74.125.226.212 în browser-ul tău sau poţi transforma adresa într-un link pe care să dai click şi să ajungi totuşi la Google. Aşadar modul de cenzurare/administrare care se află în jurul acestei probleme devine adevărata ameninţare pe care o reprezintă această iniţiativă.

Acuma ca să înţelegem cum de a ajuns Congresul să înainteze un proiect de lege care nu-şi va atinge ţelurile propuse, dar va produce în schimb o grămadă de efecte adverse distructive, trebuie să înţelegeţi un pic din culisele acestei poveşti. Iar începutul acestei poveşti este: SOPA şi PIPA, ca şi legislaţie, au fost elaborate în mare de către companiile de media care au fost fondate în secolul XX. În secolul XX era minunat să fii o companie de media, pentru că ceea ce era într-adevăr de partea ta era raritatea. Dacă făceai un spectacol televizat, nu trebuia să fie mai bun decât toate celelalte spectacole de televiziune făcute vreodată; trebuia doar să fie mai bun decât celelalte două spectacole care rulau în paralel -- ceea ce era o ştachetă foarte joasă de referinţă pentru dificultatea competiţiei. Ceea ce însemna că dacă acopereai un subiect de interes comun, aveai gratuit o treime din publicul Statelor Unite -- zeci de milioane de utilizatori pur şi simplu pentru că făceai ceva care nu era prea de grozav. Asta este ca şi cum a-i avea o licenţă pentru tipărit bani şi un butoi gratuit de cerneală.

Dar tehnologia a avansat, aşa cum e de aşteptat din partea ei. Şi încet, încet, la sfârşitul secolului XX, raritatea a început să se erodeze -- şi nu mă refer la tehnologia digitală; mă refer la tehnologia analogică. Casete audio, video-recordere, până şi umilul copiator Xerox a creat oportunităţi pentru ca noi să ne comportăm în moduri care a uimit afacerea media. Pentru că s-a dovedit că nu suntem doar telespectatori înrăiţi. Nu ne place doar să consumăm. Ne place într-adevăr să consumăm, dar de câte ori a apărut unul dintre aceste instrumente noi, s-a dovedit că ne plăcea şi să producem şi să împărtăşim. Iar asta a speriat industria media -- i-a speriat de fiecare dată. Jack Valenti, care a fost principalul activist pentru Motion Picture Association of America, (filme artistice de lung metraj) a asemănat odată ferocele video-recorder cu Jack Spintecătorul iar pe săracul, neajutoratul Hollywood cu o femeie stând singură acasă. Acela era nivelul retoricii.

Aşa încât industriile media au implorat, insistat, cerut ca Congresul să facă ceva. Şi Congresul a făcut ceva. La începutul anilor 90, Congresul a adoptat o lege care a schimbat totul. Iar acea lege s-a numit Actul de Înregistrare Audio Acasă(AHRA) din 1992. Ce spunea AHRA din 1992 era că: iată, dacă oamenii îşi înregistrează chestii de la radio iar apoi îşi mixează benzi pentru prieteni, asta nu este o crimă. Este în regulă. Să înregistrezi şi să remixezi şi să împarţi cu prietenii este OK. Dacă faci foarte, foarte multe copii de înaltă calitate iar apoi le vinzi, asta nu este în regulă. Dar această afacere de înregistrări, e în ordine, s-o lăsăm în pace. Şi au crezut că au clarificat problema, pentru că stabiliseră o distincţie clară între copierea legală şi cea ilegală.

Dar nu asta îşi doreau cei din media. Ei ar fi vrut ca Congresul să pună copierea cu totul în afara legii. Aşa că atunci când AHRA din 1992 a fost adoptată, media renunţase la idea distincţiei dintre legal şi ilegal pentru copiere pentru că era clar că dacă Congresul ar fi acţionat în baza ei ar fi crescut de fapt drepturile cetăţenilor de a participa în propria lor industrie media. Aşa că au trecut la planul B. Le-a luat ceva timp să formuleze planul B.

Dar planul B a apărut în plină floare pentru prima oară în 1998 -- ceva numit Digital Millennium Copyright Act (DMCA). Era o lege complicată, cu multe părţi flexibile. Dar lovitura esenţială a DMCA consta în aceea că era legal să ţi se vândă materiale digitale care nu puteau fi copiate -- doar că nu există ceva digital care să nu poată fi copiat. Ar fi ca şi cum, Ed Felten e faimos pentru că a spus asta, "ca şi cum ai înmâna cuiva apă care nu e udă." Biţii sunt copiabili. Cu asta se ocupă computerele. Acesta este un efect advers al operaţiilor obişnuite pe care le efectuează.

Aşadar pentru a simula capacitatea de a vinde biţi necopiabili DMCA a făcut să fie legal ca tu să fi obligat să foloseşti sisteme care întrerupeau funcţiile de copiere ale aparatelor tale. Fiecare DVD sau player pentru jocuri sau televizor, sau computer pe care îl aduceai acasă, indiferent ce credeai că primeşti atunci când îl cumpărai, putea fi stricat de către industriile de conţinut dacă doreau să pună asta ca o condiţie a vânzării conţinutului către tine. Şi ca să se asigure că nu îţi dai seama, sau că nu se punea în aplicare capacităţile de uz general al computerelor, au făcut să fie ilegal ca tu să încerci să resetezi capacitatea de copiere a acelui conţinut. DMCA marchează momentul în care industriile media au renunţat la sistemul legal de a distinge între copierea legală şi ilegală şi pur şi simplu au încercat să împiedice copierea prin mijloace tehnice.

Acum DMCA avea, şi are în continuare, o grămadă de efecte complicate, dar în acest domeniu în special, limitarea distribuirii, nu a avut efect în mare parte. Iar principalul motiv pentru care nu a avut efect este acela că Internetul s-a dovedit a fi mult mai popular şi mai puternic decât şi-a imaginat vreodată cineva. Benzile mixate, revistele pentru fani, erau nimic comparativ cu ceea ce vedem acum cu Internetul. Suntem într-o lume unde marea majoritate a cetăţenilor americani de peste 12 ani îşi împărtăşesc online lucruri între ei. Împărtăşim lucruri scrise, imagini, împărtăşim materiale audio, împărtăşim materiale video. Unele dintre cele pe care le împărtăşim sunt făcute de noi. Altele sunt materiale pe care le-am găsit. Câteva dintre chestiile pe care le împărtăşim le-am facut noi din chestii pe care le-am găsit, iar toate acestea îngrozesc acele industrii.

Aşa că PIPA şi SOPA sunt runda a doua. Dar dacă DMCA a acţionat chirurgical - vrem să ne băgăm în computerului tău, vrem să ne băgăm în televizorul tău, în aparatul de joc, şi să nu-l lăsăm să facă ceea ce ţi-au spus că face la magazin - PIPA şi SOPA sunt nucleare şi ele spun, "vrem să mergem oriunde în lume şi să cenzurăm conţinutul.'' Acuma, mecanismul, după cum vă spuneam, pentru a face asta, este că trebuie să-i elimini pe toţi cei care se îndreaptă către acele adrese de IP. Trebuie să-i scoţi din motoarele de căutare, trebuie să-i scoţi din directorii online, trebuie să-i scoţi din listele de utilizatori. Şi pentru că cei mai mari producători de conţinut pe Internet nu sunt Google şi Yahoo, ci chiar noi, noi suntem oamenii care vor fi supravegheaţi. Pentru că într-un final, adevărata ameninţare pe care o implică decretarea SOPA şi PIPA este capacitatea noastră de a împărtăşi lucruri unii cu alţii.

Deci ceea ce PIPA şi SOPA riscă să facă este să ia un concept legal vechi de secole, nevinovat până ce i se dovedeşte vinovăţia şi să-l inverseze în vinovat până se dovedeşte nevinovat. Nu poţi împărtăşi până ce nu ne arăţi că nu împărtăşeşti ceva ce nouă nu ne place. Deodată, povara dovezii de legalitate versus celei de ilegalitate cade categoric pe noi şi pe serviciile care ne-ar putea oferi orice facilitate nouă. Şi chiar dacă ar costa o centimă să supraveghezi un utilizator, asta va strivi un serviciu cu o sută de milioane de utilizatori.

Deci acesta este Internetul pe care şi-l doresc. Imaginaţi-vă acest semn peste tot -- cu deosebirea că acolo nu scrie "Patiseria College", ci YouTube şi Facebook şi Twitter. Imaginaţi-vă că scrie TED, pentru că comentariile nu pot fi controlete la un cost acceptabil. Efectul real al SOPA şi PIPA va fi diferit de efectele pe care şi le propune. Ameninţarea, de fapt, constă în această inversare a poverii doveditoare, unde noi deodată suntem toţi trataţi ca nişte hoţi în fiecare moment în care ne permitem libertatea de a crea, de a produce sau de a împărtăşi. Iar oamenii care ne oferă aceste facilităţi -- YouTube, Facebook, Twitter şi TED -- se află în postura de a fi nevoiţi să ne supravegheze sau să răspundă pentru contribuţia la încălcarea legii.

Puteţi face două lucruri ca să opriţi aceasta -- unul simplu şi unul complicat, unul uşor şi unul greu. Lucrul simplu, cel uşor, este: dacă eşti cetăţean american, sună-ţi reprezentantul, sună-ţi senatorul. Când te uiţi la cine sunt oamenii care au semnat pentru proiectul SOPA, cei care au semnat pentru PIPA, veţi vedea că ei au primit cumulat milioane şi milioane de dolari de la industriile media tradiţionale. Voi nu aveţi milioane şi milioane de dolari, dar vă puteţi suna reprezentanţii, şi le puteţi reaminti ca sunteţi votant, şi le puteţi cere să nu fiţi trataţi ca un hoţ, le puteţi sugera că aţi prefera ca Internetul să nu fie stricat.

Iar dacă nu sunteţi cetăţean american, şi puteţi contacta cetăţeni americani pe care îi cunoaşteţi încurajaţi-i să facă la fel. Pentru că pare a fi o problemă naţională, dar nu este. Aceste industrii nu pot fi mulţumite dacă ne strică Internetul. Dacă îl strică, îl strică pentru toată lumea. Acesta este lucrul uşor de făcut. Acesta este lucrul simplu.

Lucrul mai greu de făcut este: să vă pregătiţi, pentru că mai urmează şi altele. SOPA este versiunea simplă a lui COICA, care a fost propus anul trecut şi care nu a trecut. Şi totul începe de la eşecul legii DMCA de a nu permite împărtăşirea ca şi mijloc tehnic. Iar DMCA se trage din AHRA, care îngrozeşte acele industri. Pentru că întreaga idee de a sugera în fapt că cineva încalcă legea şi adunarea de probe ca să dovedească asta se dovedeşte a fi chiar neplăcută. "Am prefera să nu facem asta," spun industriile de conţinut. Iar ceea ce vor ele este să nu fie nevoite să facă asta. Nu vor distincţii legale între împărtăşirea legală şi cea ilegală. Ei vor doar ca împărtăşirea să dispară.

PIPA şi SOPA nu sunt ciudăţenii, nu sunt anomalii, nu sunt evenimente. Ele reprezintă încă o tură de strâns a acestui şurub, un şurub care se strânge de 20 de ani. Iar dacă înfrângem asta, precum sper să reuşim, mai vine ceva. Pentru că până ce convingem Congresul că modul de abordare a violării dreptului de autor este modul în care violarea dreptului de autor a fost tratată în cazul Napster, cu YouTube, şi anume printr-un proces cu toate dovezile prezentate şi cu cercetarea amănunţită a faptelor şi cu evaluarea despăgubirilor aşa cum se întâmplă în societăţile democratice. În acest fel trebuie tratată problema.

În acest timp, lucrul cel mai greu de făcut este să fii pregătit. Pentru că acesta este mesajul real al PIPA şi SOPA. Time Warner a sunat şi ne vor înapoi pe canapea, doar consumând, nu producând, nu împărtăşind, iar noi ar trebui să spunem "Nu."

Vă mulţumesc.

(Aplauze)