Becky Blanton: Anul în care am fost fără adăpost

Sunt scriitoare și jurnalistă și de asemenea sunt o persoană extrem de curioasă. Astfel, în 22 de ani de jurnalistică am învățat cum sa fac o mulțime de lucruri noi. Acum 3 ani unul din lucrurile pe care l-am învățat a fost să devin invizibilă. Am ajuns o persoană fără adăpost, însă angajată. Am renunțat la munca mea ca editor la un ziar după ce tatăl meu a murit în luna februarie a acelui an și m-am hotarât să călătoresc. Moartea tatalui meu m-a afectat profund. Existau o mulțime de lucuri pe care doream să le experimentez și cu care a trebuit să mă confrunt în acel timp.

Am trăit în aer liber toată viața și am decis că, poate dacă aș locui într-o furgonetă pentru un an de zile, ar fi ca si cum aș pleca într-o drumeție îndelungată. Deci, mi-am luat pisica, rottweilerul și echipamentul de drumeție într-un Chevy 1975 și am condus în necunoscut, fară să realizez trei lucruri esențiale. Unu: că societatea echivalează a locui într-o structură permanentă, chiar și un bordei cu a avea valoare ca personă. Doi: am realizat cât de rapid percepțiile negative ale persoanelor din jurul nostru pot să influențeze realitatea noastă dacă le permitem. Trei: Am realizat că a fi fară adăpost reprezintă o atitudine, nu un stil de viață.

La început, a fost fantastic să trăiesc în furgonetă. Făceam dușuri în campinguri. Mâncam regulat prin restaurante. Am avut timp să mă relaxez și să țin doliu. Dar după aceea și-a făcut apariția furia și supărarea legate de moartea tatălui meu. Serviciul meu de liber profesionist a luat sfărșit. Și a trebuit să îmi iau un serviciu cu normă întreagă pentru a plăti facturile. Ceea ce fusese o primăvară suavă, s-a transformat într-o vară groaznic de fierbinte. Și a devenit imposibil să parchez în orice loc -- (Răsete) -- fară sa fie foarte vizibil că aveam o pisică si un câine cu mine. Era într-adevar foarte cald. Pisica intra și iesea printr-o fereastră deschisă a furgonetei. Câinele l-am dat la un centru de îngrijire canină. Și transpiram. De fiecare data cand puteam, foloseam dușurile pentru angajați din diverse birouri și din parcările de tiruri. Sau mă spălam în băi publice.

Noaptea, temperatura în furgonetă scadea foarte rar sub 27 grade Celsius făcând aproape imposibil să pot închide ochii. Mâncarea se strica din cauza căldurii. Gheața din micul frigider se topea în numai câteva ore și întreaga situație era jalnică. Nu-mi puteam permite să găsesc un apartament. sau să găsesc un apartament în care să am voie să-mi duc rottweilerul și pisica cu mine. N-am vrut să renunț la ei. Deci am rămas în furgonetă. Și când caldura mă facea incapabilă să merg 15 metri pană la WC-ul public, am folosit o găleată și o pungă de gunoi ca toaletă, pe timpul nopții, în spatele furgonetei.

Când s-a instalat iarna temperatura a scăzut sub zero grade și așa a ramas tot timpul. Și atunci am înfruntat alte obstacole. Am parcat în locuri diferite în fiecare seară pentru e evita să fiu observată și incomodată de poliție. Nu mi-a reușit însă tot timpul.

Însă simțeam că pierd controlul asupra vieții mele. Și nu știam cand și cum s-a întâmplat. Dar viteza cu care m-am transformat de la o scriitoare și jurnalistă talentată într-o femeie fară adăpost, trăind într-o furgonetă, m-a lăsat fară răsuflare. Eu nu mă schimbasem. Coeficientul meu de inteligență nu scăzuse. Talentul, integritatea, valorile mele, tot ce mă definea a ramas la fel. Însă, mă schimbasem într-un fel. Mă afundam din ce în ce mai mult în abisul depresiei.

Între timp cineva m-a recomandat unui centru public de sănătate. Și m-am dus acolo. Nu mă spălasem de trei zile. Miroseam și eram la fel de depresivă ca toți cei care stăteau la coadă. Exceptând că nu eram beată sau sub influența drogurilor. Și când cei prezenți și-au dat seama de asta, incusiv un fost profesor universitar, am fost intrebată: "Tu nu ești fără adăpost. De ce te afli aici de fapt?" Ceilalți oameni fără adopost nu m-au vazut ca una de-a lor însă eu mă văzusem. Atunci profesorul mi-a ascultat povestea și mi-a spus: "Tu ai o slujbă. Ai o speranță. Adevarații oameni fără adăpst, nu au nici o speranță." Un efect secundar al medicamentelor care mi-au fost date pentru depresia mea, m-au făcut să mă gândesc la sinucidere. Și mi-aduc aminte că mă gândeam: "Dacă mă omor, nimeni nu va observa."

La scurt timp după aceea o prietenă mi-a spus că auzise că Tim Russert, un jurnalist recunoscut la nivel național, a vorbit despre mine la televizor. Un eseu pe care-l scrisesem despre tatăl meu, cu un an înainte să moară, apărea în noua carte a lui Tim. El, în timp ce își promova cartea vorbea despre stilul meu de a scrie. Și când am realizat că Tim Russert, fost prezentator al emisiunii "Întâlnire cu Presa", vorbea despre mine, în timp ce eu locuiam într-o furgonetă în parcarea unui Wal-Mart, m-a apucat râsul. Și voi ar trebui să faceți la fel. (Râsete)

Am început să râd pentru că ajunsesem într-un punct unde mă întrebam sunt o scriitoare sau o femeie fără adăpost? Aunci am mers la librărie. Am găsit cartea lui Tim. Stăteam acolo și-mi reciteam eseul. Și plângeam. Pentru că eram scriitoare. Eram o scriitoare. La scurt timp m-am mutat înapoi în Tennessee. Alternam între a trăi în furgonetă și a dormi pe la prieteni. Și am început să scriu din nou. Începând cu vara anului următor lucram ca jurnalistă. Câștigasem premii și locuiam în propriul meu apartament. Nu mai eram o ființa fără casă. Nu mai eram invizibilă deloc.

Mii de oameni lucrează cu normă întreagă sau jumătate de normă si totuși trăiesc în mașinile lor. Însă societatea continuă să stigmatizeze și să marginalizeze pe cei care traiesc în mașini sau care locuiesc pe stradă. Deci, cei fără adăpost, cu servici dar fără locuință, rămân invizibili. Dacă întâlniți unul dintre acestia, vorbiți cu el, încurajați-l și dați-i speranță. Spiritul uman poate învinge orice obstacol dacă are speranță. Nu sunt aici să reprezint pe cei care n-au adăpost. Nu sunt aici să vă încurajez să dați bani primului cerșetor întălnit în drum. Sunt aici să vă spun, bazată pe propria mea experiență, că pe om nu îl face locul unde trăiește, unde doarme sau oricare altă situație temporară pe care o înfruntă. Acum trei ani locuiam într-o furgonetă, în parcarea unui Wal-Mart. Și astăzi vorbesc la TED. Speranța, totdeauna, totdeauna găsește calea. Vă mulțumesc. (Aplauze)