You either have JavaScript turned off or have an old version of the Adobe Flash Player. To view this video you
need to get the latest Flash player.
If your browser allows only "trusted sites" to execute Javascript, you should add the "googleapis.com" domain to your whitelist to allow our Flash detection to work properly.
Share on Facebook
Share on digg
Share on Delicious
Share on Reddit
Share on StumbleUpon
Share on YAHOO Buzz
Share on MySpace
Email This
Favorite
Download
Audio
- Audio downloads are not yet available
Video
- Download video to desktop (MP4)
- This link downloads a video file directly to your computer or iPhone. Right-click (or option-click on a Mac) to ensure download.
- Download video to iTunes (MP4)
- This link launches iTunes on your computer, and adds a video file into your iTunes library.
- Watch high-res video (MP4)
- This link lets you watch a higher-quality version of this video. Right-click (or option-click on a Mac) to ensure download.
Discuss this Talk
Loading Comments... 
About this talk
Designerul american Chris Bangle explică filozofia lui conform căreia designul auto este o formă de artă în toată regula, cu o distractivă -- şi în ultimă instanţă mişcătoare -- cronică a proiectului Deep Blue al grupului BMW, menit să creeze SUV-ul viitorului.
Translated into Romanian by Stefan Liute
Reviewed by Victor D.
Comments? Please email the translators above.
About Chris Bangle
Car design is a ubiquitous but often overlooked art form. As chief of design for the BMW Group, Chris Bangle has overseen cars that have been seen the world over, including BMW 7 Series and… Full bio and more links
Interactive Transcript
Click on any phrase to play the video from that point.
Lucrul despre care vreau să vorbesc, în fond, e ideea că automobilele sunt artă. Acest lucru înseamnă mult pentru mine, fiindcă designerii auto tind să nu prea iasă în față: noi nu facem cărți ușoare despre un singur corp de iluminat, iar mașinile sunt văzute atât de mult ca produse încât e cam greu să expui partea lor estetică cu același gen de terminologie cu care s-ar discuta despre artă. Și astfel automobilele, ca și arta, ne duc într-un plan emoțional -- dacă acceptați -- unde trebuie sa ne punem ca și în cazul artei cu A mare.
Acum veți vedea o pictură de Michelangelo. E cu totul altceva decât automobilele. Automobilele sunt lucruri care se mișcă singure, nu? Lifturile sunt automobile. Și nu sunt foarte emoționale, servesc unui scop și, sigur, există de 100 de ani și ne-au făcut viețile cu mult mai bune din punct de vedere funcțional în multe feluri, dar au fost de asemenea și o adevărată bătaie de cap. Fiindcă automobilele sunt în realitate problema pe care trebuie să o rezolvăm. Trebuie să rezolvăm poluarea, trebuie să rezolvăm aglomerația, dar nu asta mă interesează în această prezentare.
Ce mă interesează aici sunt mașinile. Automobilele ar putea fi ceea ce folosiți, dar mașinile sunt ceea ce suntem noi în multe feluri. Și atâta vreme cât putem rezolva problemele automobilelor, iar eu cred că putem, cu celule de combustibil sau cu hidrogen, de care BMW e foarte entuziasmat, și cu multe alte lucruri, cred că putem privi dincolo de ele și putem încerca să înțelegem de ce această patimă există în mulți dintre noi -- această "mașinitate" -- și ce înseamnă ea, ce putem învăța de la ea. Aici vreau să ajung. Mașinile nu sunt un rând de haine, mașinile sunt un avatar, mașinile sunt o expansiune a voastră, ele vă preiau gândurile, ideile, emoțiile și le multiplică -- furia voastră, orice. E un avatar. E un super-waldo în care se întâmplă să fiți și dacă vă simțiți sexy, mașina e sexy. Iar dacă sunteți plini de furia drumului, aveți un "Chevy: Like a Rock," corect?
Mașinile sunt sculpturi, știați asta? Că orice mașină pe care o vedeți e sculptată de mână. Mulți se gândesc: "Bine, există computere și e făcută de mașinării și alte din astea. Ei bine, ele o reproduc, dar originalele sunt toate făcute de mână. E făcută de bărbați și femei care cred foarte mult în meșteșugul lor. Și pun aceeași tensiune în sculptatul unei mașini ca și într-o mare sculptură pe care te-ai duce să o vezi la muzeu. Tensiunea dintre nevoia de expresie, nevoia de descoperire, apoi tu adaugi ceva nou în și în același timp te confrunți cu limitele meșteșugului. Reguli care spun cum să aliniezi suprafețele, ce înseamnă controlul, cum arăți că ești un maestru în meseria ta. Și această tensiune, această descoperire, acest efort pentru ceva nou -- și în același timp acest simț al obligației față de cerințele meșteșugului -- sunt la fel de puternice pentru mașini ca și orice altceva. Lucrăm în lut, și asta nu s-a prea schimbat de când Michelangelo a început să se prostească cu el și există o analogie foarte interesantă vizavi de asta. Repede de tot -- Michelangelo a spus odată că treaba lui este să "descopere figura dinăuntru," OK? Iată, automobilul. Sunt 100 de ani aici, v-ați prins? Între una și cealaltă s-a schimbat mult, nu-i așa? OK, asta nu e marketing, avem aici un concept de mașină foarte interesant, dar nu despre partea de marketing vreau să vă vorbesc aici. Ci despre asta vreau să vă vorbesc. De ce asta înseamnă că trebuie să speli mașina, ce-i asta, acea senzualitate pe care trebuie să o atingi? Aceasta e sculptura care intră în ea. Această senzualitate. Și e făcută de bărbați și femei care lucrează chiar așa, făcând mașini.
Iată un mic citat despre sculptură din Henry Moore, Cred că "presiunea interioară" de care vorbește Moore -- cel puțin când vine vorba de mașini -- revine exact la această idee a mijlocului. E acea dorință de a trăi, acea nevoie de supraviețuire, de autoexprimare, care e parte dintr-o mașină și care îi domină pe cei ca mine. Iar noi le spunem altora "Fă asta, fă asta, fă asta," până când obiectul prinde viață. Suntem complet infectați. Iar frumusețea poate fi rezultatul acestei contagiozități și e minunat. Această sculptură este, bineînțeles, în inima întregii povești, și ea e cea care toarnă meșteșugul în mașinile noastre. Și nu e cu mult diferită, de fapt, atunci când ei lucrează așa, sau când cineva lucrează așa. E același fel de angajament, același fel de frumusețe.
Acum, acum ajung la subiect. Vreau să vorbesc despre mașini ca artă. Arta, în sens platonic, e adevăr, e frumusețe și dragoste. Aceasta e cu adevărat unde designerii auto sunt diferiți de ingineri. N-avem probleme să vorbim despre dragoste. N-avem probleme să vorbim despre adevăr sau frumusețe în acest sens. Asta este ceea ce căutăm -- atunci când ne facem meseria, încercăm de fapt să găsim adevărul. Nu încercăm să găsim vanitate și frumusețe. Încercăm să găsim frumusețea în adevăr. Totuși, inginerii tind să privească lucrurile un pic mai newtonian, în locul acestei abordări cuantice. Avem de-a face cu iraționalități și ne confruntăm cu paradoxuri despre care admitem că există, iar inginerii tind să privească lucrurile un pic mai mult în stilul doi și cu doi fac patru, iar dacă obții 4,0 e mai bine și 4,0000 e și mai bine. Aceasta produce uneori o mică divergență cu privire la motivele pentru care facem ceea ce facem. Însă practic am acceptat faptul că noi suntem femeile din organizația BMW -- BMW e o afacere foarte bărbătească, -- bărbații, bărbați, bărbați sunt inginerii. Iar noi suntem un fel de parte feminină a acesteia. E OK, e cool, fiți voi bărbați, iar noi vom fi puțin mai feminini. Pentru că ceea ce ne interesează e să găsim forma care e mai mult decât o funcție.
Ne interesează să găsim frumusețea care e mai mult decât estetică, e de fapt adevăr. Și cred că această idee de suflet, ca inima automobilelor remarcabile, e foarte aplicabilă. O știți cu toții. Recunoașteți o mașină când o vedeți, una cu suflet. Știți cât de puternic e acest lucru. Această experiență a dragostei și experiența designului, pentru mine sunt interșanjabile. Și acum ajung la povestirea mea.
Am descoperit ceva despre dragoste și design în cadrul proiectului numit Deep Blue. Dar întâi trebuie să îmi mai dați o secundă și să vedeți că ați putea scoate cuvântul "dragoste" dintr-o mulțime de lucruri din societatea noastră punând în loc cuvântul "design" și totul continuă să fie ok, ca în acest citat. Merge binișor, știți? Puteți înțelege asta. Merge cu truismele. "Totu-i cinstit în design și-n război." Trăim cu siguranță într-o societate concurențială. Cred că acesta este un cântec pop care mie mi-l descrie bine pe Philippe Starck, știți, e ca, e ca dragostea pentru căței, e cool, nu? Perie de dinți, cool. Devine serios doar când te uiți la așa ceva. OK?
Asta e o substituție despre care cred că noi, toți cei din managementul designului, suntem vinovați. Și idee că dragostea e mai mult decât dragoste, designul e mai mult decât design când vine vorba de vecinul tău, de aproapele tău, poate fi fizic, așa ca aici și poate că în viitor așa și va fi. Dar acum ea rezidă în felul în care colaborăm între noi, cu propriile noastre echipe care crează. Așa că, la povestirea mea. Idea de lucru cu oamenii e la ce noi lucrăm, și trebuie să stabilesc o relație cu designerii mei când creăm BMW-uri. Trebuie să avem o intimitate, o viziune comune. Înseamnă că trebuie să muncim ca o familie, trebuie să ne înțelegem unii pe alții în acest mod. Există vremuri bune, există vremuri interesante și mai există și vremuri stresante. Vrei să faci mașini, trebuie să ieși afară. Trebuie să faci mașini în ploaie, trebuie să faci mașini în zăpadă. Apropo, asta e o prezentare pe care am făcut-o consiliului nostru director. Le scoatem și lor fundurile afară în zăpadă. Vreți să cunoașteți mașinile afară? Ei bine, trebuie să ieșiți afară pentru asta. Și pentru că aceștia sunt artiști, au temperamente foarte artistice. Bine? O chestie despre artă e că arta e descoperire iar arta înseamnă să-ți descoperi sinele prin arta ta. Așa? Și o chestie despre mașini e că toți semănăm puțin cu Pygmalion, suntem complet îndrăgostiți de propriile noastre creații. Aceasta e una dintre picturile mele favorite, descrie relația noastră cu mașinile. E incredibil de grețos.
Dar din această cauză, intimitatea în care lucrăm împreună ca echipă capătă o nouă dimensiune, o nouă semnificație. Avem un centru comun, avem un țel comun, mașina aceea e în centrul tuturor relațiilor noastre. Și este treaba mea, în procesul concurențial, să o definesc cât mai clar. Am auzit azi de genele Joseph ale morții care intervin și opresc reproducerea celulară. Știți, asta e ceea ce trebuie să fac eu uneori. Începem cu 10 mașini, apoi reducem la cinci mașini, la trei mașini, la două mașini, la o mașină iar eu sunt practic în mijlocul acelui măcel. Dragostea cuiva, copilul cuiva. E foarte greu și trebuie să ai un legământ cu echipa care să-ți permită să faci acest lucru, fiindcă viața lor e și ea împletită acolo. Și ei au acea genă care i-a infectat și vor ca ea să trăiască, mai mult decât orice.
Ei bine, acest proiect Deep Blue m-a pus în contact cu echipa mea într-un fel la care nu m-am așteptat niciodată și pe care vreau să vi-l transmit, fiindcă vreau să reflectați asupra subiectului, poate în propriile voastre relații. Am vrut să facem o mașină care să fie o ruptură completă cu trecutul pentru BMW. Am vrut să facem o echipă atât de distantă de felul în care lucrasem până atunci, încât n-am avut decât un număr de telefon prin care să comunic cu ei. Așa că, în loc să avem doar un grup de artiști care sunt doar mâna ta, am decis să formăm o echipă de designeri creativi și ingineri și să aflăm cine va fi urmașul fenomenului SUV în America. Am făcut acest proiect în 1996. Și i-am pus la lucru cu acest nume de echipă, Deep Blue. Mulți au auzit de Deep Blue de la IBM, iar noi l-am furat de fapt de la ei pentru că ne-am gândit că dacă cineva ne citește faxurile va crede că vorbim despre computere. S-a dovedit un nume destul de inteligent, fiindcă Deep Blue, într-o companie ca BMW, are priză -- Deep Blue, uau, nume cool. Așa că oamenii și l-au însușit. Și am luat o echipă de designeri și i-am trimis în America. Și le-am dat un buget, ce am crezut noi că era un set de livrabile, un orar și nimic altceva. Cum ziceam, n-aveam decât un număr de telefon care mă conecta cu ei.
Și un grup de ingineri lucra în Germania, iar ideea era ca ei să lucreze separat la această problemă despre cine va fi urmașul SUV-ului, să se întâlnească și să compare notițele. Apoi urmau să lucreze separat, să se reîntâlnească și să producă împreună un set monumental de opinii diverse care să nu polueze ideile celorlalți -- dar care în același timp să se îmbine și să rezolve problemele. În mod ideal, să înțeleagă profund clientul acolo unde este el, să trăiască cu ei în America. Așa că am trimis echipa și s-a întâmplat ceva diferit. Au mers în alte locuri.
Cinstit vorbind, au dispărut și tot ce-am primit au fost niște cărți poștale. Am primit cărți poștale cu acești tipi în Las Vegas, și cărți poștale cu ei în Marele Canion, și aceste cărți poștale de la Cascada Niagara, și curând după aceea erau în New York și nu mai știu pe unde. Iar eu îmi spuneam: "Va fi o mașină genială, cercetează așa că nici nu m-am gândit v-odată." Așa? Iar ei s-au hotărât că, în loc să ia un studio și șase sau șapte apartamente, e mai ieftin să închirieze fosta casă a lui Elisabeth Taylor din Malibu. Și -- cel puțin mi-au spus că a fost casa ei, cred că a fost la un moment dat, a dat o petrecere acolo sau așa ceva. Dar oricum, asta era casa și au stat toți acolo. Asta înseamnă locuiau 24/7, jumătate de duzină de oameni care își lăsaseră --- unii dintre ei își lăsaseră soțiile și familiile acasă și au locuit literalmente în această casă toate cele șase luni în care proiectul a fost în America dar primele trei luni au fost cele mai intense. Și una dintre femeile tinere din proiect, era o doamnă fantastică, și-a aranjat camera în baie. Baia era atât de mare, încât și-a construit patul deasupra căzii -- e fascinant.
Pe de altă parte, eu n-am știut nimic despre asta. OK? Nimic. Se petrec toate astea iar eu nu primesc decât vederi cu acești tipi în Las Vegas, sau mai știu eu ce, zicând: "Nu-ți fă griji, Chris, va fi foarte bine." OK? Astfel că ideea mea despre ceea ce e un studio de design a fost probabil -- Nu eram la curent cu locul în care se aflau tipii aceștia.
Oricum, inginerii de acasă din München se apucase-ră de această soluție cam newtoniană și încercau să afle câte suporturi de căni pot dansa pe vârful unui ac și știți, toate aceste întrebări cu adevărat serioase cu care se confruntă consumatorul modern. Și se spera că aceste două echipe se vor reuni și această ciocnire de incredibilă creativitate în aceste împrejurimi incredibile și acești ingineri incredibil de stresați vor crea niște soluții incredibile. Ei bine, ceea ce nu știam și am aflat apoi era că -- acești tipi nici măcar nu pot vorbi unii cu alții în aceste condiții. Ai o divergență între gândirea newtoniană și cea cuantică în acel punct, ai o ruptură în dialog care e atât de adâncă și de largă încât ei nu se pot aduna deloc împreună.
Și astfel am avut prima noastră întâlnire după trei luni, în Tiburon, care e un pic mai sus de aici -- știți Tiburonul? Și ideea era ca după primele trei luni de cercetare independentă ei să-i prezinte totul doctorului Goschel -- care acum e șeful meu și în acea vreme era co-mentor al proiectului -- și să-i prezinte rezultatele lor. Urma să vedem în ce direcție ne îndreptam, să vedem primele semne a ceea ce ar putea fi fenomenul care să urmeze SUV-ului în America. Și-aveam această idee în minte, că va fi minunat. Adică, aveam să văd atât de multă muncă, atât de intensă -- Știu că probabil Las Vegasul a însemnat mult în context, și nu sunt foarte sigur nici care era aportul Marelui Canion -- dar toate acestea se vor pune cap la cap cumva și voi vedea un produs cu adevărat măreț. Așa că ne-am dus la Tiburon după trei luni iar echipa se reuni-se cu o săptămână înainte, cu multe zile înainte de program. Inginerii veniseră cu avionul, iar designerii li s-au alăturat și și-au aranjat prezentarea împreună.
Ei bine, s-a dovedit că inginerii nu făcuseră nimic. Și nu făcuseră nimic fiindcă -- în industria auto, inginerii există pentru a rezolva probleme, iar noi le ceream să creeze o problemă. Și inginerii așteptau ca designerii să le zică: "Asta e problema pe care am creat-o, acum ajutați-ne s-o rezolvăm." Și nu puteau vorbi despre asta. Ce s-a întâmplat a fost că inginerii n-au venit cu nimic. Iar ingineri le-au spus designerilor: "Dacă voi veniți cu toate lucrurile voastre, noi plecăm, plecăm imediat din proiect."
Iar eu nu știam nimic din toate acestea și am primit o prezentare care avea o agendă ce arăta așa. Era o mulțime de dialog. Am petrecut patru ore povestindu-ni-se totul despre vocabularul care trebuie să fie construit între ingineri și designeri. Iar eu mă aștept în orice clipă: "OK, vor da pagina și am să văd mașinile, am să văd schițele, poate am să văd vreo idee despre încotro se îndreaptă." Dialogul a continuat, cu hărți mentale ale cuvintelor și destul de curând a devenit evident că în loc să fiu uimit de strălucire, mi se servea o cantitate serioasă de prostii. Și dacă vă puteți imagina cum este să ai toate aceste luni de vederi cu indicii despre cât de bine lucrează această echipă, cum stau acolo cheltuind toți acești bani și învață și fac toate aceste chestii. Mi-am ieșit din pepeni, nu? Am înnebunit. Vă aduceți aminte de Tiburon, așa arăta.
După patru ore de așa ceva, m-am ridicat și am dat cu echipa de pământ. Am țipat la ei, am urlat la ei: "Ce dracu' faceți? Mă dezamăgiți, sunteți designerii mei, voi trebuie să fiți cei creativi, ce naiba se întâmplă aici?" A fost probabil una dintre tiradele mele cele mai bine. Am unele bune, dar asta a fost probabil una dintre cele mai bune. Și am intrat tare în acești oameni: cum au putut ei să ia banii BMW, cum au putut ei să aibă o vacanță de trei luni și să nu producă nimic, nimic? Fiindcă bineînțeles că nu ne-au spus că aveau trei mașini întregi pline de desene, concepte, fotografii -- tot ce-mi doream eu, au ascuns totul în mașini, că s-au solidarizat cu inginerii -- și hotărâseră să nu-mi arate nimic pentru a da rezolvatului de probleme o șansă să înceapă, fiindcă bineînțeles nu-și dăduseră seama că nu pot să facă creație de probleme. Așa că am mers să luăm prânzul --
Și trebuie să vă spun că a fost un prânz foarte tăcut. Inginerii stăteau toți la un capăt al mesei, designerii și cu mine stăteam la celălalt capăt, foarte tăcuți. Iar eu eram nemaipomenit de furios, furios. OK? Probabil fiindcă ei avuseseră parte de toată distracția și eu nu, vă dați seama. Ăsta e un motiv de furie, așa? Și cineva m-a întrebat despre Catherine, soția mea, dacă a venit cu mine sau așa ceva. Am zis: "Nu," și asta mi-a declanșat un șir de gânduri despre soția mea. Și mi-am adus aminte că atunci când eu și Catherine ne-am căsătorit preotul a ținut o slujbă foarte drăguță și a spus ceva foarte important. A zis: "Dragostea nu e egoistă," a spus: "Dragostea nu înseamnă să numeri de câte ori spun 'te iubesc.' Nu înseamnă că ai făcut sex de atâtea ori luna asta și că e cu două ori mai puțin decât luna trecută, așa că înseamnă că nu mă mai iubești la fel de mult. Dragostea nu e egoistă." Și m-am gândit la asta și mi-am zis: "Știți, nu dau dovadă de dragoste aici. Clar nu dau dovadă de dragoste. Sunt în aer, sunt în aer fără încredere. Asta nu se poate. Nu e posibil ca eu să aștept un anume număr de schițe și pentru mine asta să fie metoda de cuantificare pentru calificarea unei echipe. Asta nu se poate."
Așa că le-am spus această istorie. Le-am zis: "Băieți, mă gândesc la ceva asta nu e corect. Nu pot avea o relație cu voi bazată pe o premisă cuantificabilă. Bazată pe o premisă-dictat care spune: 'Eu sunt șef, voi faceți ce spun eu, fără încredere.'" Le-am spus: "Asta nu se poate." De fapt, am izbucnit cu toții în lacrimi, ca să fiu cinstit, fiindcă ei încă nu îmi puteau spune câtă frustrare acumulaseră în interior, neputând să-mi arate ce voiam, și trebuind doar să îmi ceară să am încredere în ei că acele lucruri vor veni. Și cred că ne-am simțit mult mai apropiați în acea zi, am dat la o parte o mulțime de lucruri care nu trebuia să existe între noi și am făurit conceptul despre ceea ce înseamnă creativitatea și echipa adevărată. Am pus mașina înapoi în miezul gândurilor noastre și am pus dragostea, cred, într-adevăr înapoi în centrul procesului.
Apropo, acea echipă a ajuns să creeze șase concepte diferite pentru următorul model al ceea ce urma să fie propunerea de generație care să urmeze SUV-urilor în America. Unul dintre ele era ideea unui coupe crossover -- îl vedeți jos, coupe-ul X -- s-au distrat de minune cu el. Era reprezentarea motocicletei noastre, GS-ul, după cum spune Carl Magnusson, "muș-cântător," ca idee despre ce ar putea fi motocicleta dacă i-ai pune încă două roți. Și astfel, în concluzie, lecția pe care am vrut să v-o transmit e cea de aici. Voi fura de asemenea un mic citat din "Micul prinț." Sunt multe de spus despre încredere și dragoste, dacă știți că aceste două cuvinte sunt sinonime pentru design. Am avut o relație de foarte mare însemnătate cu echipa mea în acea zi, și ea a rămas așa de atunci încoace. Și sper că și voi veți afla că designul înseamnă mai mult, mai mult în sensul artei decât în sensul de a-l face tu însuți. Adevărul e că încrederea și dragostea îl fac să merite.
What to watch next
-

-
TED2006
Burt Rutan sees the future of space19:37 Posted: Oct 2006
Rated:
Inspiring Informative Fascinati...
Other talks from "Tales of Invention"
-
-
Ross Lovegrove shares organic designs
19:30 Posted: Aug 2006
-
-
Stefan Sagmeister: The power of time off
17:40 Posted: Oct 2009
-
-
Chris Anderson shares his vision for TED
12:55 Posted: Jan 2008
-
-
Amy Smith shares simple, lifesaving design
15:06 Posted: Aug 2006
-
-
Niels Diffrient rethinks the way we sit down
17:20 Posted: Apr 2009
-
-
Bill Gates on mosquitos, malaria ...
20:16 Posted: Feb 2009
Subscribe to TED
New talks are released daily. Be the first to know!
- Video RSS:
-
Additional RSS Options
Related themes
Related tags
We want to share our Talks! Just follow the guidelines outlined under our Creative Commons license.


