Willie Smits restaureaza o padure tropicala

Intr-o zi m-am dus la piata cu sotia mea si cineva a ridicat o cusca chiar in fata mea, iar printre zabrele am zarit cei mai tristi ochi care i-am vazut vreodata. In cusca era un pui de urangutan foarte bolnav -- prima noastra intalnire. In seara aceea m-am intors la piata pe intuneric si am auzit "ahh, ahh," si asa cum ma asteptam am gasit puiul de urangutan muribund pe o gramada de gunoi. Bineinteles, cusca fusese recuperată. Am luat mica vietate in brate, am masat-o, am fortat-o sa bea apa, pana cand in sfarsit a inceput sa respire normal.

Asta e Uce. Traieste acum in jugla Sungai Wain si acela e Matahari, al doilea ei pui, care, apropo, e puiul celui de-al doilea urangutan pe care l-am salvat, Dodoy. Imtamplarea mi-a schimbat viata radical, in prezent am aproape 1,000 de pui de urangutan in cele doua centre pe care le am.

(Aplauze)

Nu. Nu. Nu. Gresit. E oribil. E dovada faptului ca nu i-am putut salva in mediul lor natural. Nu e bine. E doar dovada ca nu facem ce e drept sa facem. Avand mai multi decat toti urangutanii din toate gradinile zoologice din lume la un loc, observam victime: la fiecare pui salvat sase urangutani dispar din padure.

Defrisarea, în special pentru palmierii de ulei, folositi in productia de biocombustibil in tarile occidentale, e cauza aceastei probleme. Aceste paduri tropicale umede stau pe 20 m de turba, cea mai mare acumulare de material organic din lume. Cand defrisezi terenuri pentru plantarea palmierilor de ulei creezi vulcani de CO2 care emit atat de mult CO2 incat tara mea acum e a 3-a tara in emiterea gazelor de sera din lume, dupa China si Statele Unite, si noi nu avem nici un fel de industrie. Numai din cauza defrisarii.

Astea sunt imagini oribile. Nu voi vorbi prea mult despre asta, dar sunt multi din familia lui Uce care nu au sansa sa traiasca in acea padure, care inca trebuie sa parcurga acel proces si eu nu mai stiu unde să-i plasez. Asa ca am decis sa gasesc o solutie pentru ea dar o solutie de care sa beneficieze si oamenii care incearca sa expoateze aceste paduri, pentru ultimul lemn disponibil si care cauzeaza in consecinta disparitia habitatului natural si toate acese victime.

Asa ca am creat un loc numit Samboja Lestari si idea a fost: daca pot sa fac asta in cel mai nenorocit loc posibil, unde cu adevarat nu e nimic ramas, nimeni n-o sa aiba o scuza zicand "Da, dar ..." Nu. Toata lumea ar trebui sa poata urma.

Suntem acum in East Borneo. De aici am pornit. Dupa cum vedeti tot pamantul e galben, nu e nimic ramas, numai putina iarba acolo. In 2002 jumatate din oamenii de aici nu aveau de lucru. Criminalitatea era foarte ridicata. Oamenii cheltuiau mare parte din bani pentru sanatate si apa de baut. Nu mai exista nici un fel de productivitate agricola. Era cel mai sarac district a provinciei si animalele salbatice erau complet extincte. Era ca un desert biologic. Acolo, in iarba fierbinte, nu auzeai nici bazait de insecte. numai iarba facand valuri.

Cu toate astea, 4 ani mai tarziu am creat joburi pentru 3.000 de oameni. Climatul s-a schimbat. O sa va arat: nu mai exista inundatii si nici incendii. Nu mai e cel mai sarac district, si avem o mare crestere in biodiversitate. Avem peste 1.000 de specii, 137 specii de pasari. Avem 30 de specii de reptile.

Deci, ce s-a intamplat aici? Am creat un mare esec economic in aceasta padure. Simplu, intregul proces de distrugere a incetinit ce se intampla acum cu palmierul de ulei. Dar noi am observat acelasi lucru -- am avut agricultura pe pamant defrisat. Oamenii nu au bani sa cumpere ingrasaminte asa ca ard copacii ca sa aiba ceva minerale in pamant. Focurile au devenit tot mai frecvente si dupa un timp tot ce ramane e o arie de pamant unde nimic nu mai e fertil. Nu e nici un copac ramas. Cu toate astea, in acest tarâm de iarba unde vedeti primul nostru centru acolo pe deal, patru ani mai tarziu apare un punct verde pe suprafata pamantului.

(Aplauze)

Si toate animalele si toti oamenii sunt fericiti, si exista valoare economica.

Cum este posibil? A fost destul de simplu, daca te uiti la pasii pe care i-am facut: am cumparat pamantul, am eliminat focurile, si numai dupa aceea am inceput reimpadurirea imbinand agricultura cu silvicultura. Numai apoi am demarat infrastructura, administrarea si fondurile. Dar ne-am asigurat ca la fiecare pas localnicii se implicau in totalitate astfel ca nimeni din afara sa nu poata sa interfereze. Am vrut ca oamenii sa devina aparatorii padurii. Noi urmam principiile "oameni, profit, planeta" si adugam legalitate, pentru ca daca padurea e a statului oamenii spun ca padurea apartine fiecaruia, apartine tuturor. Dupa aceea aplicam alte principii: transparenta, administrare profesionala, resultate masurabile, scalabilitate, replicabilitate, etc.

Ce am facut am creat retete de-a porni de la situatii in care n-ai nimic pana la atingerea tintei. Formulezi o reteta bazata pe factori pe care ii poti controla, fie calificare, fie ingrasaminte sau plantele pe care le alegi. Apoi urmaresti resultatele si incepi sa masori recolta. In aceasta reteta trebuie sa consideri si costul. De asemenea stii cata munca e necesara. Daca pui aceasta reteta pe o harta, pe un pamant nisipos sau pamant argilos, pe o panta abrupta sau pe un camp intins -- alcatuiesti toate aceste retete diferite; daca le combini obti un plan the afaceri, un plan de lucru și il poti optimiza pentru volumul de munca sau pentru volumul de ingrasamant disponibil, Se poate realiza.

Asa arata in practica. Avem aceasta iarba de care vrem sa scapam. Exuda compusi toxici de cianura, KCN, de la radacini. Copacii de salcam Acacia sunt putin valorosi, dar avem nevoie de ei sa restauram micro-climatul, sa protejam solul si sa eliminam iarba toxica. Dupa 8 ani acesti copaci ar putea produce ceva cherestea dar numai daca mediul e corect prezervat, ceea ce se poate face cu coji de bambus. E o technica veche folosita la construirea templelor din Japonia. Dar bambusul e foarte susceptibil la foc. deci daca am planta bambus de la inceput am risca sa pierdem totul din nou. Asa ca-l plantam mai tarziu, pe langa cursurile de apa ca sa filtreze apa si sa furnizeze materialul brut pentru momentul cand copacii sunt taiati pentru cherestea.

Intrebarea e cum sa integram aceste procese in spatiu, in timp, si cu resursele limitate pe care le avem. Plantam copacii, plantam ananasii, si fasole si ghimbir printre copaci, ca sa reducem competitia, adugam ingrasaminte -- material organic e folositor pentru recolte si pentru oameni, dar ajuta si copacii. Fermierii au pamant gratis, systemul produce venit, urangutanii au mancare sanatoasa, si putem grabi regenerarea ecosistemului, economisind ceva bani in acelasi timp.

Suna frumos. In teorie.

Dar e intr-adevar asa usor? Nu chiar, daca ne uitam la ce s-a imtamplat in 1998. Incendiul s-a declansat. E o arie de 50 de milione de hectare. Ianuarie. Februarie. Martie. Aprilie. Mai. Am pierdut 5.5 milione hectare in doar cateva luni. Asta pentru ca avem 10,000 focuri subterane care exista si aici in Pennsylvania, Statele Unite. Odata ce pamantul se usuca, in anotimp uscat se formeaza crapaturi. Oxigenul patrunde in subteran, flacarile ies la suprafata si tot dezastrul incepe iar.

Deci cum impiedicam acest ciclu? Focul e cea mai mare problema. Asa a aratat timp de 3 luni. 3 luni luminile automate de-afara nu s-au stins. Asa de intuneric a fost. Am pierdul toate recoltele, nici un copil n-a crescut in greutate timp de un an. Copiii au pierdul 12 puncte IQ. Un dezastru pentru toti, urangutani si oameni. Aceste focuri sunt cu adevarat primul lucru care trebuie adresat. Motiv pentru care am listat-o ca singura problema. E nevoie de localnici pentru ca aceste terenuri cu iarba, odata ce incep sa arda, focul se imprastie ca o vijelie, si se pierd din nou putina cenusa si nutrienti cu prima ploaie care le cara in ocean, unde omoara reciful de corali.

Deci trebuie sa te bazezi pe localnici. Asta e solutia imediata, dar ai nevoie si de o solutie cu bataie lunga. Asa ca am creat un cerc de palmieri de zahar in jurul ariei. Acesti palmieri de zahar sunt rezistenti la foc si, apropo, si la inundatii. Plus furnizeaza un venit bun pentru localnici.

Merge cam asa: Oamenii trebuie sa decupeze o fanta de doua ori pe zi, doar de 1 mm, si singurul lucru recoltat e apa de zahar, dioxid de carbon, apa de ploaie si un pic de soare. In principiu, transformi acesti copaci in celule biologice fotovoltaice. Poti crea atata energie, acesti palmieri produc de 3 ori mai multa energie pe hectar anual, daca ii creztezi in fiecare zi. Nu trebuie sa recoltezi partea organica sau alte recolte.

Avem tot acest potential genetic la tropice inca neexploatat. Trebuie combinat cu technologia, dar totul trebuie de asemenea sa fie legal. Deci am cumparat acest teren si aici am inceput proiectul nostru, în acest loc departe de civilizatie. Daca privesti mai de-aproape vezi ca toata aceasta arie e impartita in fâsii compuse din tipuri diferite de sol, pe care le monitorizam, masurand fiecare copac pe aceste 2.000 hectare, 5.000 acri. Aceasta padure este insa diferita.

Am urmat exemplul naturii, si natura nu stie de monocultura. O padure naturala are multe nivele. Asta inseamna ca și in pamant si deasupra pamantului se foloseste mai eficient lumina disponibila, se poate stoca mai mult carbon in system, se pot indeplini mai multe functii, dar e mai complicat, nu e simplu, trebuie lucrat cu oamenii.

Asadar imitam natura. Plantam copaci tropicali care cresc rapid si sub ei pe cei care cresc mai greu, de o mare diversitate care pot optimiza lumina filtrata, iar apoi la fel de important introducem ciupercile potrivite, care vor creste printre frunze si vor returna nutrientii la radacinile copacilor care si-au pierdut frunzele in ultimele 24 de ore. Ele actioneaza ca pompe de nutrienti, sunt necesare bacteriile ca sa fixeze azotul, fara aceste microorganisme nu vor fi nici un fel de resultate.

Am inceput sa plantam -- numai 1.0000 de copaci pe zi. Am fi putut sa plantam mult mai multi, dar nu am vrut pentru ca am vrut sa pastram numarul de joburi constant. N-am vrut sa pierdem oamenii care urmau sa lucreze pe plantatie. E multa munca aici. Folosim plante indicator pentru a stabili tipurile de sol, și ce vegetale sau copaci pot creste in acel sol. Am monitorizat fiecare copac din spatiu.

Asa arata in realitate, exista acest inel neregulat in jur, cu fâsii late de 100 m cu palmieri de zahar care pot produce venit pentru 648 de familii. E doar o mica parte din intreaga arie.

Pepiniera de aici e foarte diferita. Daca te uiti la numarul de specii de copaci pe care-i avem in Europa, de ex., de la Urali pana in Anglia, stiti cate sunt? 165. In aceasta pepiniera vom creste de 10 ori mai multe specii. Va imaginati? Trebuie intr-adevar sa stii cu ce lucrezi, dar e acea diversitate care face totul sa mearga. Poti porni de la aceasta situatie zero, plantand vegetalele si copacii, ori numai copacii, pe liniile din iarba, creand o zona tampon, producandu-ti ingrasamintele, apoi asigurandu-te ca la fiecare stagiu al padurii in crestere exista recolte care pot fi folosite. La inceput, poate ananas, fasole si porumb. In a doua faza, vor fi babane si papaya. Mai tarziu, ciocolata si ardei iute. Apoi incet, copacii incep sa domine, producand fructe, cherestea, lemn pentru combustibil. In final, padurea de palmieri de zahar pune stapanire și furnizeaza oamenilor venit permanent.

In partea de sus stanga, sub acele fâsii verzi, vedeti niste puncte albe -- sunt palmieri de ananas care pot fi vazuti din spatiu. In zona aceea am inceput sa crestem salcami Acacia pe care ia-ti vazut mai devreme. Asa arata dupa un an. Si asa arata dupa doi ani. E verde. Daca privesti din turn, acesta-i momentul cand am inceput sa atacam iarba. Am plantat puieții amestecati cu bananieri, papaya și toate culturile pentru localnici, dar și copacii cresc repede. Iar 3 ani mai tarziu am avut 137 de specii de pasari.

(Aplauze)

Am redus temperatura aerului cu 3-5 grade Celsius. Umiditatea aerului a crescut cu 10%. Acoperirea cu nori -- o sa va arat -- a crescut. Volumul de ploaie a crescut. Plus toate aceste specii, si venit.

Aceasta cabana ecoturistica, ecolodge, pe care am construit-o, era acum trei ani intr-un camp gol și galben. Acest transponder pe care-l operam cu European Space Agency are avantajul ca fiecare satelit care orbiteaza deasupra lui pentru calibrare face o poza. Folosim aceste poze sa analizam nivelul de carbon, evolutia padurii, si putem monitoriza fiecare copac folosind aceste imagini prin cooperare. Putem folosi toate aceste informatii ca sa furnizam altor regiuni retete si technologii similare. De fapt, deja avem la dispozitie Google Earth. Daca am instala pe camione dispozitive de urmarire GPS si in acelasi timp am folosi Google Earth am putea determina direct care ulei de palmier a fost produs sustenabil, care companie fura cherestea, si am putea reduce mai mult carbonul decat cu orice alta masura de economisire a energiei.

Asta este zona Samboja Lestari. Masuram cat de repede se regenereaza copacii, dar si biodiversitatea care se reface. Biodiversitatea e un indicator pt. cat de multa apa poate fi echilibrata, si cate remedii pot fi aplicate aici. In final am transformat-o intr-o masina de ploaie pentru ca acum aceasta padure isi creeaza singura ploaia. Orasul invecinat Balikpapan are mari probleme cu apa. E inconjurat 80% cu apa de mare, si noi avem acum un mare impact acolo. Am monitorizat norii deasupra acestei paduri, zona reimpadurita, zona semi-impadurita si zona defrisata.

Priviti aceste imagini. Le voi rula insa foarte repede. La tropice, picaturile de ploaie nu se formeaza din cristale de gheata ca in zonele temperate. Aici e nevoie de copaci cu fermenți microscopici, chimicalele produse de frunze care initiaza picaturile de ploaie. Creezi o zona racoroasa unde norii se pot acumula si ai copacii care initiaza ploaia. Priviti, avem acum 11.2% mai multi nori fata de acum 3 ani. Nivelul ploii a crescut cu 20%. Pentru anul urmator vedem ca aceeasi tendinta continua. Unde am avut un plafon de ploi mai abundente acel plafon acum se largeste si se ridica la inaltimi mai mari. Daca ne uitam la peridiocitatea ploilor deasupra Samboja Lestari, care era cea mai uscata zona, acum se vede sistematic un maxim de ploaie formandu-se acolo. Prin urmare putem efectiv schimba clima. In perioada vanturilor tropicale, evident acest efect dispare, dar de indata ce vanturile se stabilizeaza vedem iar un maximum de precipitatii deasupra acestei arii.

Deci afirmand ca e fara speranta nu e corect, pentru ca de fapt putem schimba mediul daca integram diverse technologii. Stiinta ne ajuta, dar totusi depinde in principal de oameni, de instruirea lor. Avem scoli de fermieri. Dar cel mai mare sucess consta in legatura dintre noi. Cand apare un nou nascut toti contribuim pt. ca toti suntem o familie si nu dorim probleme in familie.

Iata cum arata: Avem acest drum in jurul ariei, care duce oamenilor electricitate si apa din regiunea noastra. Avem zona cu palmieri de zahar si apoi avem acest gard de palmieri cu ghimpi ca sa tinem urangutanii -- intr-un habitat in mijloc -- separati de oameni. In interior avem aceasta arie de reimpadurire, o banca de gene pentru a perpetua toate aceste specii. In ultimii 12 ani nu a crescut niciun rasad de copac cu lemn de esenta tare pentru ca disparuse circuitul climatic. Toate semintele ajungeau sa fie mancate.

Acum monitorizam ce se intampla inauntru, din turnuri, sateliti, avioane usoare. Fiecare familie care ne-a vandut pamant primeste o parcela de teren inapoi. inconjurata de un gard dublu de copaci tropicali din esenta tare. Copacii de umbra sunt plantati in primul an, apoi sunt plantati dedesupt palmieri de zahar si in final e plantat acest gard spinos. Dupa cativa ani, parte din copacii de umbra se pot indeparta, astfel oamenii obtin cheresteaua de salcam prezervata cu coji de bambus, isi construiasc o casa sau au lemn de foc pentru gatit. Si incep sa produca din copaci atata cat doresc. Au destul venit cat pentru 3 familii. Dar orice se face in acest program trebuie sprijinit de localnici, insemnand ca trebuie sa te adaptezi la valorile culturale locale. Nu exista o reteta simpla pentru un loc.

De asemenea trebuie sa te asiguri ca e dificil de corupt, ca e transparent. De ex. aici, in Samboja Lestari, impartim acel cerc in grupuri de 20 de familii. Daca un membru nu respecta intelegerea si taie copaci, ceilalti 19 membri trebuie sa decida ce se imtampla cu el. Daca grupul nu ia nici o masura celelalte 33 grupuri trebuie sa decida ce sa se intample cu grupul care nu se conformeaza acestor intelegeri avantajoase pe care le oferim.

In Sulawesi de Nord exista exista un sistem de cooperare democratic, asa ca acolo putem face uz de sistemul local de justitie sa protejam sistemul. Pe scurt, in primul an oamenii isi pot vinde pamantul sa aiba venit, dar castiga un job in constructii, reimpadurire ori lucrand cu urangutanii. Pot folosi deseurile de lemn sa faca obiecte artizanale. De asemenea primesc teren gratuit printre copaci, unde pot creste recolte. Pot vinde parte din fructe pentru proiectul cu urangutani. Obtin material de constructie pentru case, un contract pentru vanzarea zaharului, ca noi sa putem produce local mari cantitati de etanol si energie. Obtin toate aceste beneficii de mediu, bani, educatie. E un acord avantajos.

Si totul se bazeaza pe acel aspect esential -- sa se asigure ca padurea ramane acolo. Deci, daca vrem sa ajutam urangutanii -- care mi-a fost scopul primordial -- trebuie sa ne asiguram ca localnicii sunt cei care beneficiaza. Cred ca ingredientul cheie, ca raspuns concis, este integrarea. Asta e ce sper -- si daca vreti sa stiti mai mult, puteti citi mai mult.

(Aplauze)