Wade Davis despre rețeaua mondială de credințe și ritualuri

Cultura s-a născut din imaginație și imaginația - imaginația așa cum o știm noi a luat naștere când specia noastră a descins din strămoșul nostru Homo Erectus și, îmbinată cu conștiința, a început o călătorie care o va purta în fiecare colț al lumii locuibile. Pentru o vreme am împărțit scena cu verii noștri îndepărtați, Neanderthalii, care în mod sigur aveau o scânteie de conștiință dar fie că a fost mărirea în volum a creierului sau dezvoltarea limbajului sau vreun alt catalizator evolutiv i-am lăsat repede pe Neanderthali zbătându-se pentru supraviețuire. În momentul în care ultimul Neanderthal dispărea în Europa acum 27 000 de ani strămoșii noștri deja -- de peste 5 000 de ani -- se târau prin măruntaiele pâmantului unde la lumina tremurândă a lumânărilor din seu au creat marea artă a Paleoliticului Superior.

Eu am petrecut două luni în peșterile din sud-vestul Franței împreună cu poetul Clayton Eshleman, care a scris o carte minunată numită ”Fitilul de ienupăr”. Te puteai uita la aceasă artă și puteai vedea desigur organizarea socială complexă a oamenilor care au creat-o. Dar, mai important, vorbea despre o năzuință mai adâncă, ceva mult mai sofisticat decât magia vânătorii. Și Clayton a exprimat-o așa: ”Evident, la un moment dat aveam cu toții o natură animalică, dar la un moment ulterior n-o mai aveam.” Iar el vedea proto-șamanismul ca un fel de încercare primară, de a reface prin ritual o legătura care s-a pierdut iremediabil. Deci el interpreta această artă nu ca pe o magie a vânătorii ci ca pe niște cărți poștale nostalgice. Și văzută în această lumină capătă o cu totul altă rezonanță.

Cel mai uimitor la arta Paleoliticului Superior este că ea, ca expresie estetică a durat aproape 20 000 de ani Dacă acestea erau cărți poștale nostalgice a fost într-adevăr un lung rămas bun. Și a fost și începutul nemulțumirii noastre, pentru că, dacă am vrea să examinăm toată experiența noastră din Paleolitic până acum, s-ar rezuma la două întrebări: cum și de ce. Acestea sunt fragmentele de revelație pe care se forjează culturile. Toți oamenii sunt la fel: supuși imperativelor brute de adaptare. Toți avem copii. Toți trebuie să ne împăcăm cu misterul morții, cu lumea care ne așteaptă dincolo de moarte, cu bătrânii care înaintează în vârstă. Toate acestea sunt parte a experienței noastre comune, și nu trebuie să fie o surpriză, pentru că, la urma urmei biologii au reușit în cele din urmă să dovedească -- ceea ce filozofii au intuit întotdeauna c-ar fi adevărat: și anume faptul că suntem cu toții frați și surori. Suntem croiți din același material genetic. Toată umanitatea probabil s-a tras dintr-o mie de oameni care au părăsit Africa cu cca 70 000 de ani în urmă.

Consecința acestui fapt, dacă suntem cu toții frați și surori și împărtășim același material genetic, atunci toată populația umană împarte același geniu uman de bază, aceeași acuitate intelectuală. Și astfel dacă geniul e plasat în inovații tehnologice așa cum a fost marea realizare a Vestului -- sau, prin contrast, în deslușirea ițelor complexe ale memoriei țesute într-un mit, e o simplă chestiune de alegere și orientare culturală. Nu există o evoluție a lucrurilor în experiența umană. Nu există o traiectorie a progresului. Nu există o piramidă care să pună Anglia Victoriană în vârf și să coboare în trepte către așa numitele lumi primitive. Toate popoarele sunt pur și simplu opțiuni culturale, viziuni diferite ale vieții însăși. Ce vreau să spun prin viziuni diferite ale vieții care creează posibilitați complet diferite de existență?

Să mergem pentru un moment în cea mai măreață sferă culturală care a fost vreodată creată de imaginație -- aceea a Polineziei. 10 000 de Km pătrați, zeci de mii de insule zvârlite ca niște giuvaiere în mările sudice. Recent am navigat spre Hokulea, numită după steaua sfântă a Hawaii-lor, prin Pacificul de Sud, pentru a face un film despre navigatori. Acești bărbați și femei chiar și astăzi pot numi 250 de stele pe cerul nopții. Aceștia sunt bărbați și femei care pot să simtă prezența atolilor îndepărtați dincolo de orizontul vizibil, pur și simplu urmărind reverberația valurilor pe coca navei, știind foarte bine că fiecare insulă din Pacific are un mod unic de refracție care poate fi citită cu aceeași perspicacitate pe care o are un criminalist în citirea amprentelor. Aceștia sunt marinari care în beznă pot distinge, pe coca bărcii lor, 32 de feluri de valuri care trec pe lângă canoea lor în orice moment, distingând fluctuațiile valurilor locale de marii curenți care pulsează în ocean, care pot fi urmăriți cu aceeași ușurință cu care un explorator terestru urmărește un râu spre mare. Într-adevăr dacă luăm tot geniul care ne-a permis să zburăm un om pe Lună și-l aplicăm la descifrarea oceanului, ce obținem e Polinezia.

Și dacă ne desprindem de lumea mării și trecem în cea a spiritului imaginației, intrăm în tărâmul budismului tibetan. Recent am făcut un film numit ”Știința budistă a minții.” De ce am folosit cuvântul ”știință”? Ce altceva e știința dacă nu căutarea empirică a adevărului? Ce este budismul dacă nu 2 500 de ani de observație empirică asupra naturii minții? Am călătorit o lună în Nepal cu bunul nostru prieten, Matthieu Ricard. Vă amintiți un lucru grozav spus de Matthieu aici, la TED: ”Știința vestică e un răspuns major la nevoi minore.” Ne cheltuim toată viața încercând să ajungem la 100 de ani fără să ne pierdem dinții. Budiștii își petrec toată viața încercând să înțeleagă natura existenței.

Panourile noastre de pe străzi înfățișează copii în chiloți. Panourile lor sunt ghiduri, rugăciuni pentru bunăstarea tuturor creaturilor simțitoare. Și cu binecuvântarea lui Trulshik Rinpoche am început un pelerinaj către o destinație stranie, însoțiți de un mare doctor. Destinația era o singură cameră dintr-o mănăstire unde se restrăsese pentru totdeauna o femeie, acum 55 de ani. Și pe drum am avut o viziune cu Rinpoche, care a stat cu noi și ne-a spus despre cele 4 adevăruri nobile, esența căii budiste. Toată viața e suferință. Asta nu înseamnă că toată viața e negativă. Înseamnă că sunt lucruri care se întâmplă. Cauza suferinței e ignoranța. Prin asta Buddha nu se referă la prostie, ci se referă la stăruința în iluzia că viața e statică și previzibilă. Al 3-lea adevăr nobil spune că ignoranța poate fi depășită. Iar al 4-lea și cel mai important, desigur, era obținera practicii contemplative care nu numai că oferă posibilitaea de a transforma inima umană, dar oferă și 2 500 de ani de dovadă empirică că această transformare e o certitudine.

Și când ușa s-a deschis și a apărut fața unei femei care nu ieșise din acea cameră de 55 de ani, nu am văzut o nebună. Am văzut o femeie cu o minte mai limpede decât un izvor de munte. Și desigur asta-i ce ne spuneau călugării tibetani, ne spuneau că: Până la un moment nu prea vă credeam că ați fost pe Lună, însă voi ați fost. Poate că voi nu credeți că noi atingem iluminarea într-o viață, dar noi reușim. Și dacă trecem de la tărâmul spiritului la cel fizic, la geografia sacră din Peru, am fost întotdeauna interesat în relațiile băștinașilor care cred efectiv că pământul este viu, că răspunde tuturor aspirațiilor, tuturor nevoilor lor. Și desigur oamenii au și ei obligații la rândul lor.

Mi-am petrecut 30 de ani trăind printre oamenii din Chincherro și auzeam mereu despre un eveniment la care mi-am dorit dintotdeauna să particip. O dată pe an, celui mai gras baiat din fiecare sătuc i se dădea onoarea de a deveni femeie. Și pentru o zi poartă hainele surorii lui și devine un travestit, un ”waylaka”. Și în acea zi el îi conduce pe toți bărbații în putere într-o o alergare, care nu este o alergare obișnuită. Începi sus la 3 500 de m. Cobori alergând la poalele muntelui sacru Antkilka. Urci alergând până la 5000 de m, cobori la 900 de m, urci din nou în decursul celor 24 de ore. Și desigur, Waylakamaspin, traseul acestui parcurs, e marcat de coline sfinte ale Pământului unde se oferă Pământului frunze de coca, iar vântului ofrande de alcool, iar vortexul feminin e adus în vârful muntelui. Metafora e clară: mergi pe munte ca individ, dar prin epuizare, prin sacrificiu, reapari ca o comunitate care încă o dată și-a reafirmat sensul locului său în lume. La 48 de ani, am fost singurul străin care a participat vreodată, singurul care a terminat cursa. Am reușit asta doar mestecând mai multe frunze coca într-o zi decât oricine în cei 4000 de ani de istorie ai plantei.

Dar aceste ritualuri locale s-au răspândit în toată zona Anzilor. Aceste festivaluri extraordinare cum e cel din Qoyllur Rit`i, au loc când Pleiadele reapar pe cerul iernii. E un fel de Woodstock al Anzilor: 60 000 de indieni în pelerinaj la capătul unui drum bătătorit care duce la valea sacră numită Sinakara, străjuită de 3 limbi ale unui ghețar uriaș. Metafora e atât de clară. Aduci crucile din comunitatea ta, în această minunată fuziune de creștinism și idei pre-columbiene. Pui crucea pe gheață, la umbra lui Ausangate, cel mai sacru dintre toți munții Apus ai incașilor. Urmează dansurile rituale care dau puteri crucilor.

Aceste idei și aceste evenimente ne permit chiar să interpretăm locuri idilce cum e Machu Picchu, în care mulți dintre voi ați fost. Machu Picchu nu a fost niciodată un oraș pierdut. Dimpotrivă, a fost complet conectat la cei 14 000 de km de drumuri regale pe care incașii le-au făcut în mai puțin de un secol. Dar și mai important, a fost legat de noțiunile andine de geografie sacră. Intiwatana, stâlpul soarelui e de fapt un obelisc ce reflectă constant lumina care cade pe piscul sacru de la Machu Picchu, Muntele Căpățânii de Zahăr, numit Huayna Picchu. Dacă mergi la sud de Intiwatana, găsești un altar. Dacă urci la Huayna Picchu, găsești un alt altar. Dacă tragi o axă nord-sud, o să descoperi cu surpindere că intersectează piatra Intiwatana, merge spre orizont, trece prin inima lui Salcantay - cel de-al doilea munte ca importanță al imperiului Incaș, și apoi dincolo de Salcantay, desigur, când Crucea Sudului atinge cel mai sudic punct de pe cer, exact în aceeași aliniere e Calea Lactee deasupra capului. Dar ce învăluie Machu Picchu de dedesubt: râul sacru Urubamba sau Vilcanota, care el însuși e echivalentul terestru al Căii Lactee, dar și traseul pe care a mers Viracocha în zorii timpului când a creat universul. De unde izvorăște acest râu? Chiar de pe pantele lui Koiariti.

Astfel la 500 de ani după Columb, aceste ritmuri ale peisajului sunt reflectate în ritual. Când am fost aici la primul TED, am arătat această fotografie -- doi bărbați dintre Frații mai în vârstă descendenții, supraviețuitorii lui Eldorado. Aceștia sunt desigur descendenții vechii civilizații Tairona. Poate unii dintre voi vă amintiți că am spus că ei au rămas supuși unui ritual preoțesc, iar pregătirea pentru preoție este extraordinară. Sunt luați de la familiile lor, retrași într-o lume a întunericului timp de 18 ani -- două perioade de 9 ani deliberat alease pentru a evoca cele 9 luni pe care le-au petrecut în pântecul mamei. În tot acest timp, lumea există doar ca o abstracție, pe măsură ce sunt învățați care sunt valorile sociețății lor. Valori care spun că rugăciunile lor și doar rugăciunile lor, păstrează echilibrul cosmic. Măsura unei societăți nu e dată doar de ceea ce face, dar și de calitatea aspirațiilor ei.

Am vrut totdeauna să mă întorc în acești munți pentru a vedea dacă asta ar putea fi adevărat așa cum a menționat marele antropolog Reichel-Dolmatoff. Deci acum exact două săptămâni m-am întors după ce am petrecut 6 săptămâni cu Frații Vârstnici în ceea ce a fost cu siguranță cea mai grozavă călătorie din viața mea. Aceștia sunt într-adevăr oameni care trăiesc și respiră tărâmul sacru, de o religiozitate stranie care e pur si simplu copleșitoare. Consumă mai multe frunze de coca decât orice altă populație umană, peste 220g de om/ zi. Căpățâna pe care o vedeți aici -- totul în viața lor e simbolic. Metafora lor centrală e un război de țesut. Ei spun: La acest război îmi țes viața. Valorificând nișele ecologice în schimbare vorbesc despre mișcări ca fiind niște ”ițe”. Când se roagă pentru morți, fac aceste gesturi cu mâinile, răsucindu-și gândurile către cer.

Se poate vedea acumularea de calciu de pe căpățâna Poporo Căpățâna e un aspect feminin, bățul unul masculin. Pui bățul în pământ pentru a lua cenușa sfântă -- de fapt nu e cenușă, e calcar ars -- pentru a face ca frunza de coca să transforme PH-ul gurii și să faciliteze asimilarea hidroclorurii de cocaină. Dar dacă sfărâmi o căpățână nu poți pur și simplu să o arunci, pentru că fiecare lovitură de băț care a dus la acumularea de calciu, măsura vieții unui om, are un gând în spate. Câmpurile sunt plantate într-un mod uimitor, o parte a câmpului e plantată așa de către femei. Cealaltă parte e plantată așa de bărbați, astfel încât metaforic, când pui parte peste parte, ai o țesătură. Și aceștia sunt descendenții vechii civilizații Tairona cei mai mari aurari ai Americii de Sud, care în urma cotropirii s-au retras pe acest masiv vulcanic izolat care se ridică la 6 000 de m deasupra mării Caraibilor.

Există 4 societăți: Kogi, Wiwa, Kankuamo și Arhuacos. Am călătorit împreună cu Arhuacos, iar lucrul grozav din această poveste a fost că acest bărbat, Danilo Viathanya -- -- dar să ne întoarcem pentru un moment. Când l-am întâlnit prima dată pe Danilo, la ambasada Columbiei din Washington, n-am putut să mă abțin să-i spun, semănați foarte mult cu un vechi prieten de-al meu. Ei bine, s-a dovedit că era fiul prietenului meu, Aroberto, din 1974, care fusese ucis de FARC (Fortele Armate Revoluționare din Columbia), și i-am spus, Danilo, tu nu îți amintești, dar când erai copil, te-am dus în spate în sus și în jos pe munți. Și datorită acestui lucru Danilo ne-a invitat să mergem chiar în inima lumii, acolo unde nu i s-a permis niciodată vreunui jurnalist. Nu doar la poalele munților, ci pe crestele înghețate, ținta pelerinilor.

Pe acest bărbat stând cu picioarele încrucișate Yuhenio, care-i acum adult, îl știu din 1974. Acesta este unul dintre inițiați. Nu, nu-i adevărat că sunt ținuți în întuneric timp de 18 ani, dar sunt ținuți în limitele cercului ceremonial al bărbaților timp de 18 ani. Acest băiețaș nu va ieși niciodată dincolo de câmpurile sacre care împrejmuiesc coliba bărbaților până când își începe călătoria de inițiere. În tot acest timp, lumea nu există decât ca o abstracție, pe măsură ce învață valorile societății, inclusiv această noțiune că doar rugăciunile lor păstrează echilibrul lumii. Înainte de a putea să ne începem călătoria, a trebuit să fim purificați la poarta Pământului. Și a fost extraordinar să fii luat de un preot -- și vedeți că preotul nu poartă niciodată încălțări pentru că picioarele sfinte -- nu trebuie să fie nimic între tălpile unui Mamo și pământ. Și aici e chiar locul unde Marea Mamă a pus axul lumii care a ridicat munții și a creat ținutul lor pe care ei îl numesc inima lumii.

Am călătorit sus spre Potomo, și pe măsură ce urcam pe creste, ne-am dat seama că oamenii explicau fiecare ridicătură de teren în temenii religiozității lor fervente. Și desigur, când am ajuns la destinația noastră finală, un loc numit Mananakana, am avut o surpriză pentru că FARC ne aștepta acolo să ne răpească. Și astfel am fost luați deoparte în aceste colibe, ascunși până la căderea întunericului. Și apoi, după ce ne-am abandonat tot echipamentul, am fost siliți să călătorim la miezul nopții, într-o scenă destul de dramatică. O să arate ca un western de John Ford. Iar în zori am dat peste o patrulă FARC, așa că am fost la mare ananghie. Va fi un film foarte interesant. Fascinant era că în momentul în care se simțea un pericol, Mamos-ii intrau într-un cerc de divinație.

Și desigur aceasta e o fotografie luată exact în noaptea în care ne ascundeam, în timp ce ei preziceau divin ruta care trebuia să ne scoată afară din munți. Pentru că i-am învățat pe oameni să filmeze, am reușit să ne continuăm munca și să trimitem pe regizorii noștri Wiwa și Arhuaco la lacurile sacre pentru a obține ultimele cadre pentru film, iar noi am urmat pe restul Arhuaco-silor înapoi la mare, înfruntând totul de la înălțimi până la mare. Și aici vedeți cum pământul lor sacru a fost acoperit de bordeluri, hoteluri și cazionuri și totuși ei se mai roagă. Și e un lucru uimitor când te gândești că așa de aproape de Miami, la două ore de Miami există o întreagă civilizație care se roagă în fiecare zi pentru bunăstarea voastră. Ei își spun Frații Vârstnici. Ne resping pe noi, toți ceilalți care am distrus lumea și ne spun Frații Tineri. Nu pot să înțeleagă de ce facem ceea ce facem cu Pământul.

Acum sărim la celălalt capăt al lumii. M-am dus sus în zona arctică de nord să spun o poveste despre încălzirea globală, inspirat în parte de minunata carte a fostului vice-presedinte. M-a impresionat extraordinar de mult să fiu din nou cu inuiții -- un popor care nu se teme de frig, ci îl folosesc în avantajul lor. Un popor care a găsit o cale, folosindu-și imaginația, să-și cioplească viața chiar din acel îngheț. Un popor pentru care sângele pe gheață nu e un semn de moarte, ci o afirmare a vieții. Și totuși în mod tragic, când mergi acum în aceste comunități nordice, descoperi cu surprindere că acolo unde înghețul mării venea în septembrie stătea până în iulie, într-un loc precum Kanak din nordul Groenlandei, acum vine doar în noiembrie și rămâne până în martie. Deci tot anul lor a fost redus la jumătate.

Vreau să subliniez că niciunul dintre aceste popoare despre care am vorbit în treacăt aici nu sunt civilizații pe cale de dispariție. Acestea nu sunt popoare muribunde. Dimpotrivă, dacă ați avea inimă să simțiți și ochi să vedeți, ați descoperi că lumea nu e unidimensională. Lumea rămâne o valoroasă broderie. Rămâne o bogată topografie a spiritului. Această multitudine de voci ale umanității nu sunt încercări eșuate de a se înoi, nu sunt încercări eșuate de a se moderniza. Sunt fațete unice ale imaginației umane. Sunt răspunsuri unice la o întrebare fundamentală: Ce înseamnă să fii om și să trăiești? Și când sunt întrebați ei răspund cu 6 000 de voci diferite. Colectiv, aceste voci devin repertoriul nostru uman pentru a face față schimbărilor care ne vor asalta în mileniile viitoare.

Societatea noastră industrială are abia 300 de ani vechime. Această istorie scurtă n-ar trebui să ne dea falsa impresie că avem toate răspunsurile la toate întrebările cu care ne vom confrunta în mileniile viitoare. Mulțimile de voci ale umanității nu sunt încercări eșuate de-a fi ca noi. Sunt răspunsuri unice la o întrebare fundamentală: Ce înseamnă să fii om și să trăiești? Într-adevăr există un foc aprins pe tot Pământul, care distruge nu numai plante și animale, ci și moștenirea strălucirii umane.

Chiar acum, în timp ce noi stăm în această sală, din cele 6 000 de limbi care se vorbeau în ziua în care ne-am născut, jumătate nu mai sunt transmise copiilor. Deci trăim într-o epocă în care unei jumătăți din intelectul umanității, din moștenrirea socială și spirituală i se permite să dispară. Asta nu trebuie să se întâmple. Acești oameni nu sunt încercări eșuate de a fi moderni -- bizari și pitorești și predestinați să dispară ca după o lege naturală.

În toate cazurile, acestea sunt popoare dinamice, vii exterminați de forțe externe identificabile. Asta-i de fapt o observație optimistă pentru că sugerează că, dacă oamenii sunt agenții distrugerii culturale, putem de asemenea să fim și trebuie să fim și cei care vor înlesni supraviețuirea culturală.

Mulțumesc foarte mult.