Tristram Stuart: Risipirea scandaloasă a hranei pe plan global

Activitatea mea de a dezvălui irosirea scandaloasă a hranei a început când aveam 15 ani. Am cumpărat niște porci. Trăiam în Sussex. La început, îi hrăneam în cel mai tradițional și ecologic mod. Am mers în bucătăria de la școală și am zis: „Dați-mi resturile de mâncare pe care le-au lăsat colegii mei mofturoși.” Apoi am mers la brutarul din cartier să iau pâine veche. Am mers la aprozar și apoi la un fermier pentru cartofii aruncați deoarece nu erau de forma sau mărimea bună pentru supermarket-uri. Era minunat. Porcii mei au transformat mâncarea aruncată într-o carne delicioasă. Am vândut carnea aceea părinților colegilor mei și m-am ales cu un supliment de bani de buzunar semnificativ.

Mi-am dat seama că mare parte din mâncarea dată porcilor era potrivită pentru consumul uman și că nu atinsesem fondul problemei și că în lanțul de aprovizionare cu hrană, în supermarket-uri, aprozare, brutării și case, în fabrici și ferme, exista o hemoragie alimentară. Supermarket-urile nici nu voiau să discute despre câtă mâncare aruncau. M-am furișat prin spate. Am văzut containere pline cu mâncare încuiate și trimise, în camioane, la groapa de gunoi. Mă gândeam că trebuie să fie ceva mai util de făcut cu mâncarea decât s-o arunci.

Într-o zi, când dădeam mâncare porcilor, o felie ademenitoare de pâine cu roşii uscate tot mi-apărea în fața ochilor. Am luat-o, m-am așezat și mi-am luat micul dejun cu porcii. (Râsete) A fost primul act a ceea ce am numit mai târziu „freeganism”, adică o expunere a injustiției aruncării alimentelor și ceva necesar soluției acestei probleme: să stai, pur și simplu, jos și să mănânci mâncarea mai degrabă decât s-o arunci. A devenit un mod de a confrunta mari companii din industria irosirii alimentelor și, mai important, un mod de a expune public că, dacă vorbim de mâncare aruncată, nu vorbim despre mâncare stricată sau mâncare complet necomestibilă. E vorba despre mâncare bună, proaspătă, irosită la o scară uriașă.

În cele din urmă, am început să scriu o carte, pentru a demonstra într-adevăr mărimea acestei probleme la scară globală. Ea arată o descompunere pe națiuni a probabilității de-a irosi mâncarea în fiecare ţară de pe glob. Din nefericire, nu există date empirice sau statistici bune, grăitoare. Pentru a-mi ilustra argumentele, a trebuit să găsesc un mod indirect de a dezvălui câtă mâncare este irosită. Așa că am luat proviziile alimentare ale tuturor țărilor și le-am comparat cu consumul alimentar probabil din acea țară. M-am bazat pe sondaje despre regimuri alimentare, niveluri de obezitate, m-am bazat pe o gamă de factori ce oferă o indicație aproximativă a cantității de alimente care ajunge în gura oamenilor. Acea linie neagră din mijlocul tabelului este nivelul probabil de consum cu o toleranță pentru anumite niveluri de risipă inevitabilă. Mereu vom arunca mâncare. Nu sunt chiar așa de irealist să cred că putem trăi într-o lume fără mâncare irosită. Dar acea linie neagră arată mărimea proviziilor alimentare potrivită unei țări, dacă permite un regim alimentar corect, stabil și sigur pentru fiecare persoană din acea țară. Orice punct peste acea linie, veți vedea imediat că se aplică aproape tuturor țărilor din lume, reprezintă un surplus inutil și reflectă probabil nivelul de irosire din fiecare țară.

Pe măsură ce țara prosperă, investește din ce în ce mai mult în aprovizionarea în surplus a magazinelor și restaurantelor. Iată, cele mai multe țări europene și nord-americane se aprovizionează cu 150% - 200% față de cerințele nutritive ale populației lor. O țară precum S.U.A are de două ori mai multă mâncare pe rafturile magazinelor și în restaurante decât ar avea nevoie pentru a hrăni poporul american.

Însă ceea ce m-a uluit când am făcut graficele, și au fost multe date, a fost că se aplatizează. Țările se îndreaptă rapid către pragul de 150%, după care devin constante, nu mai cresc așa cum te-ai aștepta. Așa că am hotărât să disec și mai mult datele acelea ca să văd dacă e adevărat. Iată ce am descoperit. Dacă incluzi, pe lângă mâncarea care ajunge în magazine și restaurante, furajele necesare animalelor, porumbul, soia, grâul, pe care oamenii le-ar putea consuma, dar aleg să le dea animalelor pentru a produce mai multe produse din carne și lactate, vezi că cele mai bogate țări au de 3-4 ori mai multe provizii decât necesarul alimentar oamenilor. America are de 4 ori cantitatea de mâncare de care are nevoie.

Când se vorbește despre nevoia de creștere globală a producției alimentare pentru a-i hrăni pe cei 9 miliarde de locuitori presupuși ai planetei în 2050, mi-amintesc mereu de graficele astea. De fapt, avem o rezervă enormă, în țările bogate, între noi și foame. N-am avut niciodată asemenea surplus demn de Gargantua. De altfel, e o poveste de mare succes a civilizației umane, dacă ne uităm la surplusul agricol avut ca țintă acum 12.000 de ani. Este o poveste de succes. A fost un succes, dar trebuie să recunoaștem că am început să atingem limitele ecologice ale planetei noastre. Când tăiem pădurile, cum facem zilnic, pentru a cultiva din ce în ce mai mult, când extragem apa din rezervele vlăguite, când permitem emisiile de combustibili fosili pentru a produce mai multe alimente, ca să le aruncăm apoi în asemenea cantități, trebuie să ne gândim la ce putem să economisim.

Ieri, am mers la unul dintre supermarket-urile din cartier, la care mă duc des, ca să văd ce aruncă la gunoi. Am găsit câteva pachete de biscuiți printre toate legumele, fructele și tot ce mai era acolo. M-am gândit că asta ar servi ca simbol pentru discursul de azi.

Aș vrea să vă închipuiți că acești nouă biscuiți, pe care i-am găsit la gunoi, reprezintă proviziile alimentare globale Începem cu 9. Asta se găsește pe câmpuri, în întreaga lume, în fiecare an. Primul biscuit va fi pierdut chiar înainte de a pleca din fermă. E o problemă cauzată în primul rând de munca agricolă în dezvoltare, fie absenţa infrastructurii, congelării, pasteurizării, a hambarelor de grâne, chiar și a coșurilor de fructe, alimentele deteriorându-se chiar înainte de a părăsi câmpul. Următorii 3 biscuiți sunt alimentele pe care le dăm animalelor din ferme: porumbul, grâul și soia. Din nefericire, lighioanele noastre sunt ineficiente, transformă 2/3 din furaje în căldură și fecale, așa c-am pierdut doi biscuiți, și ne-a rămas unul pentru carne și lactate. Pe următorii 2 biscuiți îi vom arunca direct la gunoi. La aceștia se gândesc cei mai mulți când vorbesc despre mâncarea aruncată: la ce ajunge la gunoi, ori în tomberoanele supermarket-urilor sau ale restaurantelor. Am mai pierdut doi și am rămas cu 4 biscuiți ca să ne hrănim noi înșine. Asta nu e cea mai bună utilizare a resurselor globale, mai ales având în vedere miliardul de oameni subnutriți care există în lume.

Trecând prin datele astea, a trebuit apoi să demonstrez unde ajunge mâncarea, în final. Unde? Suntem obișnuiți să vedem mâncarea pe farfuriile noastre, dar ce se întâmplă cu cea care nici n-ajunge acolo?

Să începem cu supermarket-urile. Ăsta e rezultatul hobby-ului meu, inspecția neoficială a tomberoanelor. (Râsete) Poate părea ciudat, dar dacă ne-am baza pe corporații să ne spună ce fac în magaziile lor, n-ar trebui să ne furișăm prin spate, deschizând cutii și uitându-ne înăuntru. Iată ce puteți vedea, cât de cât, la orice colț de stradă din Anglia, Europa sau America de Nord. E o risipă alimentară colosală, dar am descoperit, în timp ce-mi scriam cartea, că risipa asta cu o amploare atât de evidentă era numai cireașa de pe tort. Mergând în sus pe lanțul de aprovizionare, vei vedea unde are loc adevărata pierdere, la o scară colosală.

Ridicați mâna cei care aveți o pâine feliată acasă. Câți dintre voi locuiți într-o casă în care pâinea aceea se mănâncă de la un capăt la celălalt, cu tot cu coajă? OK, majoritatea, nu toți, dar majoritatea. Mă bucur să spun că asta am văzut și în restul lumii, dar a cumpărat cineva vreodată un sandwich, oriunde în lume, care să includă bucățile de coajă de la capătul pâinii? (Râsete) Eu, nu. Așa că m-am întrebat unde merg acele coji? (Râsete) Există un răspuns, din nefericire: 13.000 de felii de pâine proaspătă sunt produse în fiecare zi în această fabrică. În același an în care am vizitat fabrica asta, am mers și în Pakistan, unde, în 2008, foametea se agrava ca rezultat al contracției nivelului global de aprovizionare. Contribuim la acea contracție depozitând alimente în tomberoanele din Anglia și din toată lumea. Luăm de pe rafturile magazinelor și piețelor alimente de care oamenii depind.

Facem un pas mai departe, în ograda fermierilor, care aruncă, uneori, mai mult de 1/3 din recoltă din cauza neîncadrării în standardele cosmetice. Acest agricultor, de exemplu, a investit 16.000 de lire în cultivarea spanacului din care n-a recoltat nicio frunză căci crescuseră niște buruieni prin el. Cartofii imperfecți din punct de vedere estetic sunt toți daţi la porci. Păstârnacul prea mic pentru standardele supermarket-urilor, roșiile din Tenerife, portocalele din Florida, bananele din Ecuador, unde am fost anul trecut, toate aruncate. Iată ce se aruncă într-o zi dintr-o plantație de banane din Ecuador. Se aruncă toate, perfect comestibile, pentru că n-au forma sau mărimea corectă.

Dacă facem asta cu fructele și cu legumele, putem paria că o facem și cu animalele. Ficat, plămâni, capete, cozi, rinichi, testicule, deși sunt părți tradiționale, delicioase și nutritive ale gastronomiei noastre, se risipesc. Consumul de măruntaie s-a înjumătățit în Anglia și în America, în ultimii 30 de ani. În consecință, ele ajung mâncare pentru câini, în cel mai bun caz, ori sunt incinerate. Acest om din Kashgar, provincia Xinjiang, din vestul Chinei, mănâncă felul tradițional de mâncare. Se numește organe de oaie. E delicios, e hrănitor, iar după câte am învățat în Kashgar, e modul lor de ripostă împotriva risipei alimentare. Eram într-o cafenea de la marginea unui drum. Un bucătar a venit să-mi vorbească, mi-am terminat supa, și, pe la mijlocul conversației, s-a oprit din vorbit și mi-a privit încruntat farfuria. M-am gândit, „Doamne, ce tabu am încălcat? Oare cum mi-am insultat gazda?” A arătat spre boabele de orez de pe fundul farfuriei, și a zis: „Curat.” Mi-am spus, „Eu merg în jurul lumii, le spun oamenilor să nu mai arunce mâncarea, iar acest tip m-a bătut cu propriile arme.” (Râsete)

Dar mi-a dat încredere că noi, oamenii, avem puterea de a pune capăt tragicei risipe de resurse, dacă ni se pare inacceptabil social vorbind să prăpădim mâncarea la o scară uriașă, dacă milităm pentru asta, dacă le spunem corporațiilor și guvernelor că vrem să vedem finalul risipei alimentare, avem puterea să facem schimbarea posibilă.

40% - 60% din peștele european se aruncă în mare, nici n-ajunge pe uscat. În casele noastre, am pierdut contactul cu mâncarea. Iată un experiment al meu cu trei lăptuci. Cine ține lăptucile-n frigider? Majoritatea. Cea din stânga a fost ținută-n frigider 10 zile. Cea din mijloc, pe masa din bucătărie. Nu-i mare diferența. Pe cea din dreapta am tăiat-o ca pe florile din vază. E un organism viu, tai o bucată din ea, o pui într-un vas cu apă și va fi în regulă pentru încă două săptămâni.

Va fi și mâncare aruncată, după cum am spus, în mod inevitabil, așa că întrebarea e ce e mai bine să faci cu ea? Am răspuns la întrebarea asta la 15 ani. De fapt, omenirea a răspuns la asta acum 6.000 de ani: am domesticit porci ca să transformăm deșeurile alimentare în noi alimente. Cu toate astea, în Europa, e ilegal, din 2001, când a izbucnit febra aftoasă. Nu e științific, nu e necesar. Dacă gătești pentru porci așa cum gătești pentru oameni, e o hrană sigură. Înseamnă și o economie masivă de resurse. În prezent, Europa depinde de importul a milioane de tone de soia din America de Sud, unde cultivarea ei contribuie la încălzirea globală, la despădurire și pierderi ale biodiversității, pentru a hrăni animalele din fermele europene. În același timp, aruncăm milioane de tone de deșeuri alimentare cu care am putea să le hrănim. Dacă am face-o, am economisi această cantitate de dioxid de carbon. Deșeurile alimentare, în prezent, după metoda preferată a guvernului de a scăpa de ele, ajung la digestia anaerobă care le transformă în gaz pentru a produce electricitate, economisind 448 kg de CO2 per tonă de deșeuri. E mult mai bine să le dăm porcilor. Știam asta în timpul războiului. (Râsete)

Să fim optimiști: încercarea de a rezolva problema deșeurilor alimentare a luat amploare mondial. „Hrană pentru 5.000” e un eveniment pe care l-am organizat prima oară în 2009. Am hrănit 5.000 de oameni cu mâncare care ar fi fost aruncată, altfel. De atunci, a mai avut loc o dată în Londra. Are loc la nivel internațional și național. Într-un fel, organizațiile se alătură ca să sărbătorească mâncarea și să spună că cel mai bun lucru de făcut cu ea e s-o mănânci și să te bucuri de ea, să n-o mai arunci. De dragul planetei pe care trăim, pentru copiii noștri, de dragul tuturor organismelor cu care împărțim planeta. Suntem animale terestre și depindem de pământ pentru mâncare. Momentan, ne batjocorim pământul producând mâncare pe care n-o mănâncă nimeni. Nu mai aruncați mâncarea! Vă mulțumesc! (Aplauze)