Tom Shannon: pictorul și pendulul

John Hockenberry: Este minunat să fim aici cu tine, Tom. Vreau să încep cu o întrebare care mă tot macină de cînd m-am familiarizat cu lucrările tale. În lucrările tale există mereu un fel de aspect hibrid: al unei forțe naturale într-un fel de interacțiune cu forța creativă. Sînt ele vreodată în echilibru în opera ta așa cum o vezi tu?

Tom Shannon: Subiectele pe care le caut răspund de obicei unor întrebări. De exemplu, mi-a venit o întrebare în minte: „Cum arată oare conul care leagă Soarele și Pămîntul, dacă am putea conecta cele două sfere? Și care ar fi mărimea proporțională a sferelor și lungimea, și care ar fi unghiul conului la Pămînt?” Așa că m-am apucat să fac sculptura aceea la strung, din bronz masiv. Am făcut una care era lungă de vreo 10 m. Capătul cu Soarele avea cam 10 cm în diametru și conul se îngusta pe distanța de 10 m cam pînă la 1 mm la capătul cu Pămîntul. Pe mine m-a încîntat foarte mult să văd cum ar arăta dacă ne-am putea îndepărta și vedea dintr-un context larg, ca și cum am fi astronauți, să vedem aceste două lucruri ca pe un obiect, pentru că sînt legate atît de intim, unul fără celalalt nu are rost.

JH: Ai sentimentul de eliberare cînd te joci cu aceste forțe? Apoi sînt curios în ce măsură ai sentimentul descoperirii cînd te joci cu aceste forțe.

TS: Da, e cazul obiectelor magnetice plutitoare ca acela argintiu de acolo. Acesta a fost rezultatul a sute de experimente cu magneți, în încercarea de a face ceva să plutească, cu sprijinul minim posibil. Am redus legăturile la una singură ca să îl pot susține.

JH: Este electromagnetic sau static?

Sînt magneți permanenți, da.

Pentru că dacă s-ar opri curentul ar fi un zgomot groaznic.

TS: Da. De fapt e nesatisfăcătoare arta în priză.

JH: De acord.

TS: Lucrările magnetice sînt o combinație între gravitație și magnetism, un amestec al acestor două forțe ambientale care influențează totul. Soarele are un cîmp extraordinar care se întinde pînă dincolo de planete. Iar cîmpul magnetic al Pămîntului ne protejează de Soare. Astfel că există uriașe structuri invizibile, pe care le ia magnetismul în univers. Dar pendulul îmi permite să evidențiez aceste forțe invizibile care fac magneții să plutească. Sculpturile mele sînt de obicei foarte simplificate. Încerc să le rafinez pînă la forme foarte simple. Dar picturile devin foarte complexe, cred eu, deoarece cîmpurile care le sprijină se umflă, se întrepătrund și apar figuri de interferență.

JH: Și sînt nedeterministe. Adică la început nu știi cu precizie încotro te îndrepți chiar dacă forțele pot fi calculate. Deci, evoluția acestui... presupun că nu este primul tău pendul.

TS: Nu. (JH: Nu.)

Primul pendul l-am făcut spre sfîrșitul anilor '70. Era doar un con simplu cu un cep la bază. Îl puneam pe o orbită și aveam doar o culoare. Iar cînd ajungea în centru culoarea continua să curgă, încît trebuia să intervin, nu puteam comanda cepul de la distanță. Asta mi-a arătat că am nevoie de un dispozitiv de telecomandă. Apoi am început să visez să am șase culori. Mi-l imaginez ca pe un fel de ADN. Aceste culori, roșu, albastru, galben, culorile primare, apoi alb și negru. Dacă le pui împreună în diferite combinații, ca tiparul, într-un fel, așa cum sînt tipărite culorile dintr-o revistă, și le supui anumitor forțe, care le mișcă circular sau le împinge înainte și înapoi, sau desenează cu ele, începe să apară ceva uimitor.

JH: Văd că sîntem gata de luptă.

TS: Da, hai să punem două pînze. O să-i rog pe cîțiva din fiii mei să potrivească pînzele. Pe scurt... Ei sînt Jack, Nick și Louie.

JH: Mulțumesc, băieți.

TS: Astea sînt...

JH: Bine, eu mă dau la o parte.

TS: O să lansez asta pe o traiectorie să văd dacă pot să vopsesc pantofii celor din față.

(Rîsete)

JH: Ho ho. Este nemai... Ooo, frumos!

TS: Deci cam așa ceva. Acum e doar o demonstrație, mai mult în joacă. Dar, inevitabil, toată asta se poate folosi. Pot recupera pictura continuînd așa, așezînd strat peste strat. Și o țin aici cîteva săptămîni. Și o contemplu și mai fac o încercare și o aduc la un alt nivel, în care ce e acum devine fondul, adîncimea.

JH: E fantastic. Deci, supapele de la baza tuburilor sînt ca supapele radiocomandate ale avioanelor.

TS: Da, sînt servomecanisme cu came care strîng tuburile de cauciuc. Se pot strînge puternic și închide, sau se pot deschide larg. Și toate culorile ies printr-o deschidere centrală de la bază. Poți schimba oricînd culorile, să pui vopsea de aluminiu sau pot să pun orice în ele. Poate să fie, știu eu, sos de roșii sau orice poate fi dispersat, nisip, pudră sau altele asemenea.

JH: Atît de multe forțe. Avem gravitația. Avem forța centrifugă. Avem dinamica fluidelor. Fiecare din aceste picturi frumoase sînt imagini în sine și pentru sine? Sau sînt înregistrări ale unui eveniment fizic, numit „Pendulul care se apropie de pînză”?

TS: Uite, pictura asta de aici, am vrut să fac ceva foarte simplu, o imagine simplă, clasică, a interferenței a două unde. Cea din dreapta a fost făcută prima, iar apoi cea din stînga a fost făcută peste ea. Am lăsat spații ca să se poată vedea cea făcută înainte. Și cînd am făcut-o pe a doua tabloul s-a tulburat, aceste linii mari albastre care se sparg prin centru. Astfel s-a creat un fel de tensiune și o suprapunere. Sînt linii în fața celei din dreapta și linii în spatele celei din stînga. Deci se duce în plane diferite. E și o chestiune de evenimente mici, evenimente ale întrepătrunderii a...

JH: Două stele, sau...

TS: Da, două lucruri care se întîmplă, avem o figură de interferență, apoi apare un al treilea lucru. Există forme care apar doar prin mariajul a două evenimente care se desfășoară. Mă interesează mult asta. Cum ar fi apariția moarajelor. Ca acesta verde aici. E o pictură făcută acum vreo 10 ani. Dar are niște... vedeți, în treimea de sus, apar aceste moaruri și figuri de interferență ca niște imagini de unde radio. E ceva ce în pictură nu știu să se fi făcut vreodată. N-am văzut niciodată o reprezentare a unui fel de figuri de interferență radio, care sînt prezente pretutindeni și sînt atît de importante în viața noastră.

JH: Este aceea o parte reală a imaginii sau ochiul meu creează figura de interferență? Întregesc eu figura de interferență?

TS: Este chiar vopseaua, figura e reală. Se manifestă acolo în mod real. Dacă pornesc un cerc foarte concentric sau o elipsă concentrică, pendulul creează cuminte aceste linii egal distanțate, care se apropie treptat între ele, ceea ce arată cum funcționează gravitația. Este ceva foarte atrăgător în exactitatea științei, care îmi face mare plăcere. Și îmi plac formele pe care le văd în observațiile științifice și în aparate, mai ales formele astronomice și ideea de imensitate a lor, și scara, e foarte interesant pentru mine.

În ultimii ani interesul meu s-a îndreptat cumva spre biologie. În unele din aceste picturi, cînd te uiți de aproape la ele, apar unele lucruri ciudate, care seamănă bine cu niște cai sau păsări, sau crocodili, elefanți. Apar o mulțime de lucruri. Cînd te uiți la ele e ca și cum te-ai uita la formele norilor, însă uneori sînt foarte pistruiate și mărunte. Apoi mai sînt aceste forme care nu știm ce sînt, dar sînt la fel de bine definite și complexe. Cred că le-am putea considera ca o viziune. De vreme ce pendulul poate să facă forme asemănătoare celor pe care le știm din biologie, la fel creează forme pe care nu le cunoaștem. Probabil că sînt felul de forme pe care le vom descoperi sub suprafața planetei Marte, unde probabil că există lacuri cu pești care înoată dedesubt.

JH: Să sperăm că așa e. Dă Doamne, așa să fie. Da, tare mult îmi doresc. Știi, mi se pare că, în această etapă a vieții tale, tu personal ești într-o stare de confruntare cu o forță disonantă... Bănuiesc că este o forță electromagnetică, care cumva stăpînește parkinsonul, și forța creatoare, care este pe de o parte artistul de aici și acum, iar pe de alta un arc asupra întregii tale vieți. Contează asta în opera ta?

TS: Întîmplarea face că acest dispozitiv mi-e foarte la îndemînă, pentru că nu am nevoie de capacități motorii fine ca să-l folosesc. Pot opera reglajele, ceea ce e mai degrabă un proces mental. Mă uit și iau decizii. Trebuie mai mult roșu, trebuie mai mult albastru, trebuie altă formă. Și astfel iau decizii creative și le pot executa într-un mod mult mai simplu. Într-adevăr am simptomele. Cred că parkinsonul avansează încet cu anii, dar la un moment dat începi să observi simptomele. Iar în cazul meu mîna stîngă are un tremurat vizibil, la fel și piciorul stîng. Sînt stîngaci și îmi desenez toate creațiile pornind de fapt de la desene mici, am mii de desene. Așa fac eu, doar mă gîndesc. Desenez cu un simplu creion. La început parkinsonul era foarte supărător, pentru că nu reușeam să țin creionul fix.

JH: Deci, tu nu ești paznicul acestor forțe. Nu te vezi ca stăpîn al acestor forțe. Te vezi ca fiind servitorul lor.

TS: Natura este... e un dar ceresc. E atît de plină. Și cred că natura vrea să se exprime în sensul că noi sîntem natura, oamenii sînt ai universului. Universul este în mintea noastră, iar mințile noastre sînt în univers. Noi de fapt sîntem expresii ale universului. Ca oameni, pînă la urmă părți ale universului, sîntem un fel de purtători de cuvînt sau observatori ai circumscripției universului. Iar interfața cu el, cu un dispozitiv care lasă aceste forțe, existente pretutindeni, să acționeze și să arate ce poate face, prin pigmenți și vopsele, ca un artist, este un bun aliat. E un nemaipomenit asistent de studio.

JH: Îmi place ideea că undeva dinăuntrul mișcării fine și al controlului, alături de talentul tradițional pe care îl ai cu mîna, este revelată o anumită forță elementară. Cred că asta e frumusețea aici. Tom, îți mulțumesc atît de mult. A fost cu adevărat senzațional.

TS: Și eu îți mulțumesc, John.

(Aplauze)