Tom Honey despre Dumnezeu și tsunami

Sunt paroh în Biserica Anglicană. Sunt preot în Biserică de 20 de ani. Aproape toată acestă perioadă m-am străduit și m-am luptat cu întrebări legate de Dumnezeu. Cine este Dumnezeu? Și sunt foarte conștient de faptul că atunci când rostești cuvântul Dumnezeu, mulți oameni îți vor întoarce spatele imediat. Și majoritatea oamenilor, fie din interiorul sau exteriorul bisericii organizate, încă mai păstreză imaginea unui conducător celest, unui legiuitor, a unui polițist din ceruri care comandă totul și este cauza tuturor lucrurilor. Își va proteja oamenii și va răspunde rugăciunilor credincioșilor.

Iar în rugăciunile bisericii mele, cel mai folosit adjectiv pentru Dumnezeu este „atotputernic”. Dar am o problemă cu asta. De-a lungul anilor am devenit din ce în ce mai nemulțumit de percepția asupra lui Dumnezeu. Chiar credem că Dumnezeu este genul de bărbat șef pe care îl tot prezentăm în rugăciunile și liturghiile noastre?

Bineînțeles că au existat gânditori care au propus o altă perspectivă asupra lui Dumnezeu. Ce explora partea feminină și hrănitoare a divinității. Și sugera că Dumnezeu se exprimă pe el sau ea prin lipsa puterii mai degrabă decât prin putere. Acceptând că Dumnezeu este prin definiție necunoscut și de necunoscut. Găsind rezonanțe adânci cu alte religii și filosofii și metode de a privi viața ca pe o parte din ceea ce înseamnă căutarea unui înțeles universal și global. Aceste idei sunt bine-cunoscute în cercurile academice libere, dar clericii ca mine au fost refractari în a le accepta, de teama tensiunii și a diviziunii pe care le-ar putea crea în comunitățile noastre religioase; de teama de a nu supăra credința simplă a credincioșilor tradiționali. Am ales să nu fac din țânțar armăsar.

Apoi, pe 26 decembrie anul trecut, cu doar două luni în urmă, acel cutremur subacvatic a declanșat tsunami-ul. Și două săptămâni mai târziu, dumincă dimineața pe 9 ianuarie, mă aflam în fața enoriașilor mei -- înteligenți, binevoitori, majoritatea creștini convinși -- și trebuia să exprim, din partea lor, sentimentele și întrebările noastre. Aveam răspunsurile proprii, dar am și un rol public și ceva trebuia spus. Și iată ce am zis.

Curând după tsunami am citit un articol dintr-un ziar scris de arhiepiscopul de Canterbury -- frumos titlu -- despre tragedia din Asia de Sud. Esența a ceea ce a spus este: oamenii cei mai afectați de distrugeri și pierderi de viață nu vor să audă teorii intelectuale despre cum Dumnezeu a permis să se întâmple asta. El a scris, „Dacă vreun geniu religios ar fi venit cu o explicație despre sensul atâtor morți, s-ar simți mai fericiți, mai protejați sau mai încrezători în Dumnezeu?”

Dacă omul care apărea în fotografia din ziar ținând mâna copilului său mort ar fi stat în fața noastră acum, nu există cuvinte pe care i le-am putea spune. Un răspuns verbal ar fi nepotrivit. Singurul răspuns potrivit ar fi o liniște plină de compasiune și orice ajutor practic. Nu este timpul potrivit pentru explicații, predici sau teologie; este un timp al lacrimilor.

Este adevărat. Și totuși iată-ne aici, în biserica mea din Oxford, aproape detașați de evenimentele petrecute la mare distanță, dar cu credința zdruncinată. Și vrem o explicație de la Dumnezeu. Cerem o explicație de la Dumnezeu. Unii au conchis că putem crede doar într-un Dumnezeu care ne împărtășește durerea. Într-un fel, Dumnezeu trebuie să simtă suferința și întristarea și durerea fizică pe care noi o simțim. Dumnezeu nemuritorul trebuie să intre cumva în sufletele oamenilor și să simtă furtuna din noi. Iar dacă asta este adevărat, înseamnă că Dumnezeu cunoaște și bucuria și exaltarea spiritului uman. Vrem un Dumnezeu care se plângă cu cei care plâng și care să se bucure cu cei care se bucură.

Pentru mine asta înseamnă o reafirmare profundă și convingătoare a credinței creștine despre Dumnezeu. Timp de sute de ani, ortodoxismul predominant, adevărul acceptat, a fost că Dumnezeu Tatăl, Creatorul, este neschimbător și de aceea prin definiție nu poate simți durere sau tristețe. Acest Dumnezeu neschimbător mie mi se pare un pic rece și indiferent. Iar evenimentele devastatoare din secolul 20 i-au obligat pe oameni să se îndoiască de acest Dumnezeu rece și nesimțitor. Uciderea a milioane în tranșee și în câmpurile morții i-a obligat pe oameni să se întrebe, unde e Dumnezeu în toate astea? Cine este Dumnezeu în toate astea?

Iar răspunsul a fost, „Dumnezeu este împreună cu noi în aceste evenimente, sau Dumnezeu nu mai merită credința noastră.” Dacă Dumnezeu este un martor, care observă dar nu se implică, atunci putem spune și că Dumnezeu există, dar nu vrem să știm despre el. Știu că mulți evrei și creștini simt asta. Iar eu sunt alături de ei.

Așa că avem un Dumnezeu suferind. Un Dumnezeu care este intim legat de această lume și de fiecare ființă vie. Mă simt legat de aceast tip de Dumnezeu. Dar nu este suficient. Trebuie să mai pun niște întrebări, și sper că sunt întrebări pe care și voi vreți să le adresați, unii dintre voi.

În ultimele săptămâni am fost uimit de frecvența sentimentului că ceea ce spunem în rugăciuni este un pic nepotrivit, un pic necinstit. În fiecare marți dimineață avem un program dedicat mamelor și copiilor lor preșcolari. Și săptămâna trecută am cântat cu copiii unul dintre cântecele lor preferate, „Omul chibzuit și-a zidit casa pe stâncă.” (Matei 7:24-27) Poate unii dintre voi îl știu. Câteva versuri sunt așa: „Omul nechibzuit și-a zidit casa pe nisip/ Au venit șuvoaiele/ Și casa pe nisip s-a prăbușit.” Apoi în aceeași săptămână, la o înmormântare, am cântat un imn foarte cunoscut „Arăm câmpurile și semănăm,” un imn foarte britanic. În cel de-al doilea vers urmează linia, „Vântul și valurile i se supun.” Chiar așa? Nu cred că vom mai putea cânta acest cântec în biserică, după ceea ce s-a întâmplat.

Așa că prima mare întrebare este despre control. Are Dumnezeu un plan pentru fiecare? Deține Dumnezeu controlul? Oare Dumnezeu comandă fiecare clipă? Oare vântul și valurile i se supun? Din când în când, se mai aud creștini care povestesc cum Dumnezeu a organizat totul pentru ei, pentru ca totul să iasă bine. Depășirea greutăților, vindecarea bolilor, probleme îndepărtate, un loc de parcare găsit la momentul perfect. Îmi amintesc că cineva mi-a spus asta, cu ochii plini de entuziasm pentru această confirmare minunată a credinței ei și a bunătății lui Dumnezeu.

Dar dacă Dumnezeu poate sau vrea să facă aceste lucruri -- să intervină pentru a schimba cursul evenimentelor -- atunci cu siguranță ar fi oprit acel tsunami. Avem un Dumnezeu local care poate să facă lucruri micuțe precum locurile de parcare, dar nu și lucruri mari precum valuri de 800 km pe oră? Este absolut inacceptabil pentru creștinii inteligenți, și trebuie să recunoaștem asta. Fie Dumnezeu este responsabil pentru tsunami, fie Dumnezeu nu deține controlul.

După tragedie, au apărut povești despre supraviețuitori. Probabil că ați auzit unele dintre ele. Omul care a făcut surf pe valuri. Adolescenta care și-a dat seama de pericol pentru că tocmai învățase despre tsunami-uri la școală. A fost apoi congregația care nu a ținut slujba în biserica obișnuită de pe mal pentru a o face pe dealuri. Preotul a ținut o predică foarte lungă, așa că ei erau încă în afara pericolului atunci când a lovit valul. Cineva a spus după, că Dumnezeu a avut cu siguranță grijă de ei.

Următoarea întrebare este despre parțialitate. Putem câștiga favorul lui Dumnezeu dacă ne închinăm lui sau dacă credem în el? Oare Dumnezeu cere loialitate, la fel ca orice tiran din Evul Mediu? Un Dumnezeu care are grijă doar de ai lui, astfel încât creștinii sunt ok, iar toți ceilalți dispar? Un gigantic "noi" și "ceilalti" și un Dumnezeu care este vinovat de cel mai înalt grad de favoritism? Ar fi terifiant, și acela ar fi momentul în care aș renunța la religia mea. Un asemenea Dumnezeu ar fi moral inferior celor mai înalte idealuri umane.

Așa că cine este Dumnezeu, dacă nu marele păpușar sau protectorul tribal? Poate Dumnezeu permite lucrurilor groaznice să se întâmple, pentru ca eroismul și compasiunea să iasă la iveală. Poate Dumnezeu ne testează: ne testează mila sau credința. Poate că există un plan măreț, cosmic, care să permită suferințe oribile pentru ca totul să se termine cu bine. Poate, dar toate acestea sunt variațiuni ale ideii că Dumnezeu controlează totul. Un comandant suprem care se joacă cu piese auxiliare într-o campanie uriașă. Tot rămânem cu un Dumnezeu care produce tsunami și permite Auschwitz-ul.

În marele său roman, „Frații Karamazov,” Dostoievsky îi alocă lui Ivan aceste cuvinte, adresate devotatului său frate, mai naiv și mai tânăr, Alyosha: „Dacă suferințele copiilor sunt sortite să se adauge noianului de suferințe necesare pentru răscumpărarea adevărului, declar de la bun început că tot adevărul lumii nu merită a fi plătit cu asemenea preț. Nu ne permitem să plătim atât de mult pentru intrare. Nu înseamnă că nu accept existența lui Dumnezeu. Mă mulțumesc doar să-i dau înapoi cu tot respectul biletul meu de intrare.”

Sau poate că Dumnezeu a setat universul de la început și apoi a renunțat pentru totdeauna la control, pentru ca procesele naturale și evoluția să-și urmeze cursul. Ceea ce este mai acceptabil, dar tot îi lasă lui Dumnezeu cea mai mare responsabilitate morală. Este cumva Dumnezeu un spectator rece și nepăsător? Sau un iubit nevolnic, care privește cu nesfârșită compasiune ceea ce Dumnezeu nu poate să controleze sau să schimbe? Este Dumnezeu adânc implicat în suferința noastră, încât să o simtă în adâncul fiintei Lui?

Dacă asta credem, trebuie să renunțăm definitiv la idee de păpușar, să ne despărțim de atotputernicul conducător și să renunțăm la modelele tradiționale. Trebuie să îl regândim pe Dumnezeu. Poate Dumnezeu chiar nu face nimic. Poate Dumnezeu nu este un agent așa cum suntem noi. Primii credincioși îl vedeau pe Dumnezeu ca pe un supraom, prezent oriunde. Lovindu-i pe egipteni, înecându-i în Marea Roșie, distrugând orașe, înfuriindu-se. Oamenii îl știau pe Dumnezeu prin acțiunile Lui mărețe.

Dar dacă Dumnezeu nu acționează? Dacă Dumnezeu există în lucruri? Sufletul iubitor al universului. O prezență interioară plină de compasiune, care sprijină și susține toate lucrurile. Dacă Dumnezeu există în lucruri? În rețeaua infinit de complexă a relațiilor și conexiunilor care compun viața. În ciclul natural de viață și moarte, creația și distrugerea trebuie să existe continuu. În procesul evoluției. În incredibila complexitate și splendoare a naturii. În inconștiența colectivă, sufletul umanității. În tine, în mine, minte și trup și suflet. În tsunami, în victime. În profunzimea lucrurilor. În prezență și în absență. În simplitate și complexitate. În schimbare și dezvoltare și creștere.

Cum funcționează această interiorizare a lui Dumnezeu? Este greu de conceput și ridică multe întrebări. Este Dumnezeu doar un alt nume pentru univers, fără nici un fel de existență independentă? Nu știu. În ce măsură putem noi să-i atribuim o personalitate lui Dumnezeu? Nu știu. Până la urmă, trebuie să spunem, „Nu știu”. Dacă am ști, Dumnezeu nu ar fi Dumnezeu.

Credința în acest Dumnezeu ar fi mai degrabă ca încrederea într-o binevoință esențială în univers și mai puțin ca o credință într-un sistem de doctrine. Nu este ironic faptul că acei creștini care susțin că ei cred într-o ființă infinită și indefinită îl închid apoi pe Dumnezeu într-un sistem de doctrine rigide?

Cum ar putea crede cineva așa? Prin căutarea Dumnezului interior. Prin cultivarea propriei introspecții. În liniște, meditație, în spațiul meu intim, în minele care rămâne atunci când las deoparte emoțiile trecătoare și ideile și preocupările. În conștientizarea dialogului interior.

Și cum să trăiești o așa credință? Cum să trăiesc o asemenea credință? Prin căutarea conexiunii intime cu propriul sine. Genul de relație în care profundul vorbește cu profundul. Dacă Dumnezeu este în toți oamenii, atunci există un loc de întâlnire unde relația mea cu tine devine o întâlnire cu 3 căi. Este un salut indian, pe care sunt sigur că unii dintre voi îl știu: „Namaste”, însoțit de o plecăciune respectuoasă. care în traducere liberă înseamnă, „Ceea ce am în mine din Dumnezeu salută ce ai în tine din Dumnezeu.” Namaste.

Cum se poate aprofunda o așa credință? Căutând în interiorul aflat în toate lucrurile. În muzică, în poezie, în lumea naturală a frumuseții și în lucrurile mici din viață, există o prezență interiorizată și profundă care le face minunate. Necesită multă atenție și o mare răbdare, o atitudine contemplativă și generozitate și deschidere către cei cu experiențe diferite față de a mea.

Când le-am vorbit enoriașilor mei despre Dumnezeu și tsunami, nu le puteam oferi niciun răspuns. Niciun pachet simplu de credință, cu referiri biblice pentru demonstrații. Doar îndoieli și întrebări și incertitudini. Trebuia să propun câte ceva -- noi moduri de a gândi despre Dumnezeu. Moduri care ne-ar permite să trecem peste, un drum nou și necunoscut. Dar la final, tot ce puteam spune sigur era, „Nu știu,” iar asta ar putea fi cea mai profund religioasă afirmație.

Vă mulțumesc.