Timothy Prestero: Design pentru oameni, nu pentru premii

Am o idee grozavă care va schimba lumea. E fantastică, o să vă uimească. E copilul meu frumos. Tuturor ne place un copil frumos. Eu am fost un copil frumos. Iată-ne pe mine şi pe tatăl meu la două zile după ce m-am născut.

În lumea designului de produse, copilul frumos e ca o mașină-concept. Te uimește. O vezi şi spui " Oh. Aş cumpăra-o într-o secundă!" De ce, atunci, maşinile noi de anul acesta arată aproape la fel ca cele de anul trecut?

(Râsete)

Ce s-a întâmplat între studioul de design şi fabrică? Azi nu vreau să vorbesc despre copii frumoşi, ci despre adolescenţa stângace a designului -- acei ani ciudaţi de adolescenţă când încerci să-ţi dai seama cum funcţionează lumea.

Încep cu un exemplu din sănătatea nou-născutului. Iată o problemă: Patru milioane de copii în lume, în special în ţările în curs de dezvoltare, mor anual înainte de prima aniversare, chiar înainte de a împlini o lună. Jumătate din acei copii, cam 1.8 milioane de nou-născuţi din lume, ar supravieţui dacă ar fi ţinuţi încălziţi primele trei zile, poate prima săptămână.

Asta e o unitate de terapie intensivă în Kathmandu, Nepal. Aceşti copii înfăşuraţi în pături ar trebui să fie în incubatoare. în aşa ceva. Acesta e un incubator japonez donat pe care l-am găsit în Kathmandu. Asta dorim. Probabil că un spital din Japonia şi-a înnoit echipamentul şi a donat ce era vechi Nepalului. Dar fără tehnicieni, fără piese de rezervă, donaţii de acest fel ajung rapid la gunoi.

Ni s-a părut că puteam face ceva în privinţa asta. Să ţii un copil la cald timp de o săptămână, nu poate fi mare lucru. Aşa că am început. Ne-am asociat cu o instituţie de cercetare medicală din Boston. Am cercetat luni de zile în străinătate, gândind ca designeri, un design centrat pe om, să aflăm ce vor oamenii. Am folosit mii de bilețele Post-it. Am făcut duzini de prototipuri. Iată Incubatorul NeoNurture pentru nou-născuţi. Are multe funcţii integrate. Ne-am simţit grozav.

Spre deosebire de mașina-concept, vrem ceva frumos care chiar funcţionează. Ideea era ca acest design să inspire producători şi persoane influente să preia modelul şi să-l folosească.

Iată vestea proastă: singurul copil care a fost pus în Incubatorul NeoNurture a fost acesta, în timpul şedinţei foto pentru revista Time. Recunoaşterea e fantastică. Vrem ca designul să iasă în față ca oamenii să-l vadă. A câştigat o mulţime de premii. Dar a părut ca un premiu de consolare. Voiam să facem lucruri frumoase pentru o lume mai bună. Copilul n-a stat în incubator îndeajuns să se încălzească.

Prin urmare designul pentru a inspira nu prea merge -- Pentru ce vreau eu să fac e prea lent sau ineficient. Vreau să fac design pentru rezultate. Nu vreau să fac lucruri frumoase. Vreau să fac lumea un loc mai bun. Când proiectam NeoNurture, am analizat oamenii care urmau să-l folosească -- de pildă, familii sărace, doctori de provincie, asistente suprasolicitate, chiar şi tehnicieni pentru reparaţii. Credeam c-am acoperit toate aspectele, că făcuserăm totul bine.

Ei bine, o întreagă reţea de oameni trebuie implicată pentru ca un produs să aibă succes: manufactură, finanţe, distribuire, reglementare. Michael Free de la PATH spune să consideri cine "alege, folosește şi plătește datoriile" pentru un produs ca acesta. Iar eu întreb -- Capitalul de risc ne întreabă: "Care e afacerea şi cine e clientul?"

Cine e clientul nostru? Iată un exemplu. Acesta e un director de spital din Bangladesh. Dar nu el cumpără echipamentul. Deciziile sunt luate de Ministerul Sănătăţii sau de donatori străini, şi, pur şi simplu, echipamentul apare. Similar, un producător multinaţional de aparatură medicală trebuie să pescuiască acolo unde sunt peştii. În piețele emergente, unde sunt peștii, sunt în clasa de mijloc a acestor ţări -- boli ale bogăţiei: boli de inimă, infertilitate. Deci designul pentru rezultate înseamnă, de fapt, design pentru fabricare şi distribuire. Asta a fost o lecţie importantă.

Am luat lecţia şi am aplicat-o noului nostru proiect. Am început prin a găsi un fabricant, o organizaţie din Vietnam numită MTTS, ce produce tehnologii de îngrijire a nou-născuţilor din Asia de Sud Est. Celălalt partener al nostru e East-Meets-West, o fundaţie americană ce distribuie această tehnologie spitalelor sărace din acea regiune.

Ne-au întrebat: "Ei bine, ce vreţi? Ce problemă vreţi să rezolvaţi?" Au sugerat: "Hai să lucrăm la icterul nou-născuţilor." Iată încă o problemă globală incredibilă. Icterul afectează 2/3 din nou-născuţi în lume. Dintre aceştia, 1 din 10, icterul netratat se agravează atât încât duce la dizabilitate permanentă, sau la moartea copiilor. Există o cale de a trata icterul, prin aşa-numita transfuzie de schimb. După cum vă imaginați, e scump şi oarecum periculos.

Există alt remediu, tehnologic, complex și descurajant. Trebuie să expui copilul la lumină albastră -- lumină albastră puternică să acopere cât mai multă piele. Cum poate fi asta dificil? Aşadar, am mers la MIT, Ok, o rezolvăm noi şi pe-asta. (Râsete)

Iată un exemplu: un dispozitiv de fototerapie suspendat, proiectat pentru spitalele americane. Şi iată cum ar trebui folosit. E deasupra copilului, luminând un singur pacient. Dacă-l scoţi din spitalul american, şi-l trimiţi într-un spital supraaglomerat din Asia, iată cum e, de fapt, folosit. Eficienţa fototerapiei vine de la intensitatea luminii. Pătratele albastru-închis arată unde-i eficientă fototerapia. Iată cum arată în practică. Copiii de pe margine nu au parte de fototerapie eficientă. Dar fără training, fără instrument de măsurat lumina, cum să ştii?

Vedem şi alte exemple de probleme. Iată o unitate neonatală de terapie intensivă, unde mamele vin să-și viziteze copiii. Poate mama tocmai a avut o cezariană, deci e deja destul de rău. Mama îşi vizitează copilul. Îşi vede copilul dezbrăcat, sub lumină albastră, arătând destul de vulnerabil. Nu se întâmplă rar ca mama să pună o pătură peste copil. Din punct de vedere al fototerapiei nu-i cel mai bun comportament. De fapt, e destul de prostesc. Dar nu există utilizator prost, asta-i ce am învăţat. Există doar produse proaste.

Trebuie să gândim ca existenţialiştii. Nu e tabloul pe care l-am fi pictat, e tabloul pe care l-am pictat. E utilizare -- creat pentru folosirea propriu-zisă. Cum îl vor folosi oamenii?

La fel, considerând partenerul nostru MTTS, au creat tehnologii uimitoare pentru tratarea nou-născuţilor. Iată un incalzitor suspendat şi un CPAP. Sunt ieftine, foarte primitive. Au tratat 50.000 de copii în Vietnam cu aceată tehnologie. Dar iată problema: fiecare doctor din lume, fiecare director de spital a văzut la TV -- blestemate fie reluările de la "Spitalul de Urgenţă". Toţi ştiu cum trebuie să arate dispozitivele medicale. Vor science-fíction, nu eficienţă. Sună nebuneşte, sună stupid, dar există spitale care preferă să nu aibă echipament decât să aibă ceva aparent ieftin şi ponosit. Dacă vrei ca oamenii să aibă încredere într-un dispozitiv, trebuie să arate de încredere.

Într-o gândire fixată pe rezultate, se pare că aparenţele contează. Aşa că am pus laolaltă toate aceste informaţii. Am încercat, de data asta, s-o facem cum trebuie. Şi iată ce am realizat. Acesta e Dispozitivul de Fototerapie Firefly, dar de data asta nu ne-am oprit la faza de concept. De la început am vorbit cu producătorii. Scopul nostru e să creăm un produs de ultimă generaţie pe care partenerul nostru MTTS să-l poată produce. Scopul e să studiem cum lucrează, ce resurse au, pentru a putea face acest produs.

Ăsta e aspectul designului în vederea fabricării. Considerând utilizarea propriu-zisă, observați că Firefly are un singur pătuţ. Încape un singur copil. Ideea e să fie evident cum ar trebui folosit dispozitivul. Dacă încerci să pui mai mult de un copil, îi suprapui unul peste altul.

(Râsete)

Ideea e să faci dificilă utilizarea incorectă, să faci ca modalitatea corectă de folosire să fie şi cea mai uşoară. Alt exemplu: iarăşi, o mamă naivă. Mama crede că îi e frig copilului, vrea să pună o pătură peste el. De-asta avem lumini deasupra şi sub copil în Firefly. Dacă mama înveleşte copilul cu o pătură, are în continuare fototerapie eficientă, de dedesubt.

Ultima poveste: am un prieten în India care mi-a zis că n-ai testat niciun dispozitiv electronic pentru distribuire în Asia până n-ai antrenat un gândac să se caţere şi să urineze pe fiecare părticică din interior.

(Râsete)

Vi se pare amuzant. Am avut un laptop în Corpul Păcii, iar ecranul avea pixeli morţi. Într-o zi m-am uitat înăuntru, erau furnici moarte care ajunseseră în laptop şi muriseră. Săracele furnici! Cu Firefly ce am făcut -- problema e că electronicele se încing, trebuie să integrezi ventilatoare să le menţii reci -- în majoritatea produselor. Am hotărât că nu pot pune semnul "Nu intraţi!" lângă aerisire. Le-am eliminat de tot. Firefly e complet sigilat.

Astea sunt lecţiile -- e ciudat să fii un adolescent tont, e mult mai rău să fii un designer frustrat. Am înțeles că vreau cu adevărat să schimb lumea. Trebuie să fiu atent la fabricare şi distribuire. Trebuie să consider cum va fi folosit dispozitivul. Chiar trebuie să fiu atent. Nu există scuză pentru un eşec.

Trebuie să gândesc ca un existenţialist. Trebuie să accept că nu există utilizatori proşti, ci doar produse proaste. Trebuie să ne punem întrebări grele. Proiectăm pentru lumea pe care ne-o dorim? Proiectăm pentru lumea pe care o avem? Proiectăm pentru lumea ce va veni, fie că suntem pregătiţi, fie că nu?

Am intrat în domeniul designului de produse. Am învăţat de atunci că dacă vrei să faci o schimbare reală în lume trebuie să proiectezi rezultate. Acela e designul care contează.

Mulţumesc.

(Aplauze)