Acesta este Tim Ferriss în 1979 e.n., la vârsta de doi ani. Puteţi să vă daţi seama după poziţie că eram un băiat foarte încrezător -- şi nu fără motiv. Aveam un obicei fermecător pe atunci, care consta în a aştepta până seara târziu, când părinţii mei se relaxau după o zi grea de muncă, rezolvând cuvinte încrucişate şi uitându-se la televizor. Alergam până în sufragerie, săream pe canapea, smulgeam pernele, le aruncam pe podea, urlam din toţi rărunchii şi fugeam afară pentru că eram Incredibilul Hulk. (Râsete) Evident, puteţi observa asemănarea. Şi acest obicei a continuat ceva vreme.
Când aveam şapte ani, am mers într-o tabără de vară. Părinţii mei au considerat că era necesar pentru liniştea lor sufletească. Şi la prânz, în fiecare zi, copiii mergeau la un lac, unde aveau docuri plutitoare. Puteai sări chiar din capăt unde era apa adâncă. Am fost născut prematur. Mereu am fost foarte mic. Plămânul stâng a cedat când m-am născut. Şi mereu am avut probleme cu plutitul. Aşadar, apa mă speria din start, dar mai intram ocazional. Şi într-o zi, copiii săreau prin anvelope umflate. Plonjau în apă prin anvelope. Şi m-am gândit că trebuie să fie foarte distractiv. Aşa că am plonjat printr-o anvelopă şi bătăuşul taberei m-a prins de glezne. Am încercat să ies la suprafaţă ca să respir, şi atunci m-am lovit cu partea de jos a spatelui de tobogan. Ochii îmi ieşeau din orbite şi am crezut că o să mor. Din fericire, un supraveghetor a venit şi ne-a despărţit. Din momentul acela, am fost înspăimântat de înot. Asta e o chestie peste care nu am trecut. Incapacitatea mea de a înota a fost una din cele mai mari umilinţe şi ruşini ale mele. Atunci mi-am dat seama că nu sunt Incredibilul Hulk.
Dar povestea are un final fericit. La 31 de ani, vârsta pe care o am acum, mi-am rezervat două săptămâni în august ca să reevaluez înotul, şi să pun la îndoială toate aspectele evidente ale înotului. Şi am ajuns de la a înota o lungime de bazin, deci aproximativ 18 metri, ca o maimuţă care se îneacă, cu un puls de 200 de bătăi pe minut, l-am măsurat, la a merge în Montauk, în Long Island, aproape de locul în care am crescut, şi a sări în ocean şi a înota un kilometru în larg, a ieşi şi a mă simţi mai bine decât când intrasem. Şi am ieşit, în slip, stil european, simţindu-mă ca incredibilul Hulk.
Şi aşa aş vrea să vă simţiţi cu toţii, Incredibilul Hulk, la sfârşitul prezentării. Mai exact, vreau să vă simţiţi în stare să deveniţi excepţionali înotători de distanţă lungă, capabili să învăţaţi orice limbă şi campioni la tango. Aş vrea să vă împărtăşesc talentul meu. Dacă am unul, e acela de a dezasambla lucrurile care mă sperie de moarte. Să mergem mai departe.
Înotul, primele principii. Primele principii, asta e foarte important. Am observat că cele mai bune rezultate în viaţă sunt adesea înfrânate de constructe false şi de presupuneri netestate. Momentul în care mi-am schimbat perspectiva asupra înotului a fost când un prieten mi-a spus, "Voi sta un an fără stimulente" -- şi era genul de tip care bea şase espressouri duble pe zi -- "dacă poţi termina o cursă de înot de un kilometru, în larg." Aşa că ceasul a început să ticăie. Am început să mă consult cu triatleţi pentru că am observat că înotătorii profesionişti nu puteau preda ce fac. Am încercat plute. Picioarele mele tăiau apa ca nişte lame. Nici nu mă mişcam. Plecam demoralizat, holbându-mă la picioare. Labe, tot. Am luat chiar şi lecţii de la olimpici, nimic nu m-a ajutat. Până când Chris Sacca, care acum mi-e prieten apropiat, a terminat o cursă Iron Man cu temperatură de 40 de grade şi mi-a spus: "Am răspunsul la rugăciunile tale." Şi atunci mi-a arătat munca unui om pe nume Terry Laughlin care e fondatorul Înotului Complet Scufundat (Total Immersion Swimming). Asta m-a propulsat pe drumul examinării biomecanicii.
Aşa că iată noile reguli ale înotului, în caz că unora dintre voi le este frică de înot sau nu se descurcă prea bine la asta. Prima este: uită de lovitul cu picioarele. Foarte contra-intuitiv. Se pare că propulsia nu e adevărata problemă. Nu rezolvi problema dacă loveşti mai tare, pentru că înotătorul mediu transformă doar 3% din energia consumată în mişcare rectilinie. Problema e hidrodinamica. Trebuie să te concentrezi în schimb să permiţi părţii inferioare a corpului să alunece în urma celei superioare, asemenea unei maşini mici în spatele uneia mari pe autostradă. Şi poţi face asta menţinând o poziţie orizontală a corpului. Singurul mod în care poţi face asta este să nu înoţi deasupra apei. Corpul e mai dens decât apa. 95% din corp, cel puţin, se scufundă natural.
Aşa că, numărul trei, în cele din urmă nu înoţi, în cazul stilului liber, pe stomac, aşa cum crede multă lume, deasupra apei. Ci de fapt rotindu-te dinspre dreapta întins, spre stânga întins, menţinând poziţia ca de fuzelaj cât mai mult timp posibil. Hai să analizăm câteva exemple. Acesta e Terry. Şi puteţi vedea cum îşi întinde braţul drept sub cap şi mult în faţă. Şi astfel întregul său corp e sub apă. Braţul e întins sub cap. Capul e pe acelaşi plan cu şira spinării, astfel încât poţi folosi presiunea apei ca să îţi ridici picioarele -- foarte important, mai ales pentru persoanele cu grăsime în partea de jos a corpului. Iată un exemplu de mişcare. Deci nu loveşti. Dar foloseşti o plesnitură uşoară. Puteţi vedea extensia stângă. Apoi puteţi vedea piciorul stâng. Plesnitură uşoară, şi singurul scop e să rotească şoldurile astfel încât să ajungă în partea opusă. Punctul de intrare pentru mâna dreaptă -- observaţi asta, nu se întinde în faţă ca să prindă apa. Mai degraba intră în apă la un unghi de 45 de grade cu antebraţul, şi avansează îndreptându-şi corpul -- foarte important. Incorect, deasupra, ceea ce vă va învăţa aproape orice antrenor. Sincer, nu e vina lor. Şi o să ajung la implicit versus explicit imediat. Mai jos este ceea ce majoritatea înotătorilor va considera că îi ajută să facă ceea ce am făcut eu, şi anume să ajung de la 21 de lovituri pe bazin, la 11, în doar două sesiuni de antrenament, fără antrenor, fără supraveghere video. Şi acum iubesc înotul. Abia aştept să merg să înot. Voi face un curs de înot mai târziu, pentru mine, dacă cineva doreşte să mi se alăture.
Ultimul aspect, respiraţia. O problemă pe care mulţi dintre noi o avem, desigur, când înotăm. În stilul liber, cel mai simplu mod de a remedia asta este să te întorci în timp ce îţi roteşti corpul şi doar să te uiţi la cealaltă mână în timp ce intră în apă. Şi asta te va duce foarte departe. Asta e tot. Asta e tot ce trebuie să ştiţi.
Limbi. Material versus metodă. Eu, ca mulţi alţii, am ajuns la concluzia că nu mă descurc deloc cu limbile. Am suferit la spaniolă în gimnaziu, în primul an de liceu. Şi suma totală a cunoştinţelor mele se rezuma la "Donde esta el bano?" Şi nici măcar nu înţelegeam răspunsul. O situaţie tristă. Apoi, în al doilea an de liceu, m-am transferat la o altă şcoală. Puteam alege să învăţ alte limbi. Majoritatea prietenilor mei învăţa japoneza. Şi m-am gândit: de ce să nu mă pedepsesc? Voi face şi eu japoneza. Şase luni mai târziu, am avut ocazia de a merge în Japonia. Profesorii m-au liniştit, mi-au zis: "Nu-ţi face probleme. Vei avea în fiecare zi ore de japoneză, ca să poţi face faţă situaţiei. Va fi o experienţă extraordinară." De fapt, era prima mea experienţă dincolo de ocean. Părinţii m-au încurajat s-o fac. Am plecat.
Am ajuns în Tokyo. Uluitor. Nu-mi venea să cred că mă aflu pe cealaltă parte a lumii. Am întâlnit familia care mă găzduia. Lucrurile cred că au mers destul de bine, având în vedere toate aspectele. În prima seară, înainte de prima mea zi de şcoală, i-am spus mamei, foarte politicos, "Vă rog să mă treziţi la opt dimineaţa." Aşadar, (japoneză) Dar nu am spus (japoneză), ci (japoneză). Destul de asemănător. Zisesem de fapt "Vă rog să mă violaţi la opt dimineaţa". (Râsete) N-aţi mai întâlnit niciodată o japoneză într-atât de derutată. (Râsete)
M-am dus la şcoală. Şi un profesor a venit la mine şi mi-a dat o foaie de hârtie. Nu o puteam citi -- ar fi putut fi şi hieroglife --, căci era scris în kanji. Caractere chinezeşti adaptate limbii japoneze. L-am întrebat ce scria. Şi a zis: "Ah, OK, OK, ăăă, istoria lumii, ăă, analiză matematică, japoneza tradiţională." Şi aşa mai departe. Am înţeles treptat. Se strecurase o greşeală. Orele de japoneză nu erau ore de învăţat propriu-zis japoneza. Ci ore normale de liceu ale elevilor japonezi. Ale celorlalţi 4.999 de elevi din acea şcoală, care erau cu toţii japonezi, în afara americanului. Cam asta a fost reacţia mea. (Râsete)
Asta m-a făcut să caut disperat metoda perfectă de a învăţa o limbă. Am încercat totul. Am fost la Kinokuniya (librărie). Am încercat toate cărţile, toate CD-urile. N-a funcţionat nimic până ce n-am găsit asta. Aceasta este Joyo Kanji. E mai degrabă o placă sau un poster cu cele 1.945 de caractere folosite în mod uzual conform Ministerului Educaţiei, în 1981. Multe publicaţii din Japonia se limitează la aceste caractere pentru a înlesni alfabetizarea -- unele sunt chiar obligate. Aceasta a devenit Sfântul meu Graal, piatra mea de la Rosetta.
De îndată ce m-am concentrat asupra ei, mi-am luat zborul. Am ajuns să pot citi Asahi Shinbu, ziarul Asahi, cam şase luni mai târziu -- aşadar, după unsprezece luni -- am trecut de la japoneza I la japoneza VI. La 16 ani, după ce m-am întors în SUA, am ajuns să traduc şi am continuat să aplic această abordare "materialul înaintea metodei" pentru aproape douăsprezece limbi. Cineva care era îngrozitor la limbi străine a ajuns să vorbească, citească sau scrie simultan cinci sau şase limbi. Şi aşa ajungem la ideea că esenţial e ce faci, nu cum faci. Aceasta este diferenţa dintre a fi eficace -- a face ceea ce trebuie -- şi a fi eficient -- a face lucrurile bine, fie că sunt sau nu importante.
Puteţi face asta şi în cazul gramaticii. După multe încercări, am găsit aceste şase propoziţii. Un vorbitor nativ vă poate dezasambla gramatica lui declinând aceste propoziţii la trecut, prezent, viitor şi arătându-vă astfel subiectul, complementul, verbul, plasarea complementelor directe şi indirecte, genul şi aşa mai departe. Din acel moment, puteţi, dacă doriţi, să stăpâniţi mai multe limbi şi să le alternaţi fără să se amestece. Putem vorbi despre asta dacă e cineva interesat. Şi acum iubesc limbile.
Aşadar, dansul de societate, implicit versus explicit -- foarte important. S-ar putea să vă uitaţi la mine şi să vă spuneţi "Tipul ăla cred că practică dansul de societate". Dar v-aţi înşela, pentru că trupul meu e prost construit pentru majoritatea lucrurilor -- poate e bine construit pentru a ridica pietre grele. Am fost mult mai masiv, mult mai musculos. Ajunsesem să umblu cam aşa. Semănam cu un urangutan, rudele noastre apropiate, sau cu Incredibilul Hulk -- nu prea potrivit pentru dansul de societate.
M-am trezit în Argentina în 2005. M-am hotărât să asist la un curs de tango -- nu aveam de gând să particip -- am intrat, am plătit zece peso, erau 10 femei şi 2 bărbaţi, o proporţie de obicei bună. Instructorul a spus: "Participi". M-au trecut imediat toate transpiraţiile. (Râsete) O transpiraţie de teamă, de "luptă sau fugi", căci încercasem dansul de societate în facultate -- mi-am călcat partenera pe picior cu călcâiul. A ţipat. Eram atât de îngrijorat de cum percepea ceea ce făceam, încât mi-a explodat în faţă şi nu m-am mai întors niciodată la clubul de dans de societate. Profesoara a venit spre mine şi m-a abordat astfel: "OK, haide, apucă-mă." O superbă asistentă de instructor. Era extrem de nervoasă că o întrerupsesem de la antrenamentul ei pentru avansaţi. Aşa că m-am străduit. Nu ştiam unde să-mi pun mâinile. S-a retras, şi-a coborât braţele, şi le-a proptit în şolduri, s-a întors şi a strigat de s-a auzit în întreaga cameră: "Tipul ăsta parcă-i un afurisit de munte de muşchi şi mă apucă de parc-ar fi un nenorocit de francez." (Râsete) Fapt pe care l-am considerat încurajator. (Râsete) Toată lumea a izbucnit în râs. Eram umilit. S-a întors. "Haide, n-am toată ziua la dispoziţie." Cum practicam luptele încă de la opt ani, am continuat s-o zdrobesc, în stil Oameni şi Şoareci. Şi-a ridicat privirea şi a zis: "Aşa-i mai bine." Aşa că mi-am luat abonament pe o lună. (Râsete)
Şi am luat în considerare -- voiam să intru într-un concurs, ca să am un termen-limită -- Legea lui Parkinson, care susţine că complexitatea percepută a unei sarcini va creşte astfel încât să umple timpul pe care i-l aloci. Aveam un termen-limită foarte strâns pentru un concurs. Mi-am luat întâi un instructor femeie, ca să mă înveţe rolul femeii, cum să urmez, căci doream să înţeleg sensibilităţile şi capacităţile pe care trebuie să le dezvolte cei care le conduc, ca să nu păţesc ca în facultate. Apoi am inventariat împreună cu ea caracteristicile aptitudinilor şi elementelor diferiţilor dansatori care câştigaseră campionate. I-am intervievat pe aceşti oameni pentru că predau cu toţii în Buenos Aires. Am comparat cele două liste şi am descoperit că recomandă explicit o anume expertiză, anume metode de antrenament. Dar erau şi trăsături comune implicite pe care se părea că niciunul nu le exersa. Lăsând la o parte protecţionismul instructorilor de dans argentinieni, consideram că-i foarte interesant. Aşa că m-am hotărât să mă axez pe trei dintre aceste trăsături. Paşii lungi. Mulţi milongueros, dansatorii de tango, folosesc paşi foarte mici. Am descoperit că paşii lungi sunt mult mai eleganţi. Ceva de genul -- şi o poţi face într-un spaţiu foarte restrâns. În al doilea rând, diferite tipuri de răsuciri. În al treilea rând, varierea ritmului. Acestea păreau a fi cele trei domenii pe care le puteam exploata pentru a concura, dacă voiam să concurez cu oameni care exersau de 20 şi 30 de ani.
Aceea este o fotografie de la semifinalele din campionatul de la Buenos Aires, patru luni mai târziu. Apoi, o lună mai târziu, am participat la campionatul mondial, unde am ajuns până în semifinale. Şi am stabilit un record mondial două săptămâni mai târziu. Vreau să vedeţi o parte din ce am exersat. Acum o să dau mai departe. Acesta este instructorul pe care Alicia şi cu mine l-am ales pentru rolul de conducător. Îl cheamă Gabriel Misse. Unul dintre cei mai eleganţi dansatori ai generaţiei sale, cunoscut pentru paşii săi lungi, pentru schimbările de ritm şi pentru răsuciri. Alicia, la rândul ei, foarte celebră. Cred că veţi fi de acord că arată bine împreună. Ce-mi place la aceste imagini este că înfăţişează prima dată când au dansat împreună datorită felului său de a conduce. Conducea foarte ferm. Nu conducea cu pieptul, ceea ce ar însemna să te apleci în faţă. Nu puteam să-mi dezvolt capacităţile necesare în degetele de la picioare, forţa picioarelor necesară pentru a face asta. El, în schimb, conduce concentrându-se asupra omoplaţilor şi braţului. Aşa că poate ridica femeia, de exemplu. Acesta este doar unul dintre avantaje. Atunci am analizat asta. Acesta este un exemplu de răsucire. Aceasta este o răsucire cu un pas în spate. Sunt multe tipuri. Am filmat sute de ore. Toate clasificate, la fel cum George Carlin îşi clasifica tipurile de comedie. Aşa că m-am folosit de principalul meu adversar, care, pe deasupra, era şi spaniol, ca să învăţ tango.
Frica este prietenul vostru. Frica este un indicator. Uneori îţi arată ce n-ar trebui să faci. Dar cel mai adesea îţi arată exact ce ar trebui să faci. Şi cele mai bune rezultate pe care le-am obţinut în viaţă, cele mai plăcute clipe, toate au provenit de la a-mi pune o întrebare simplă. Care-i cel mai rău lucru care se poate întâmpla? În special în cazul fricilor dobândite în copilărie. Luaţi cadrul analitic, abilităţile pe care le aveţi şi aplicaţi-le vechilor frici. Aplicaţi-le visurilor măreţe.
Şi, când mă gândesc la fricile de acum, e foarte simplu. Când îmi închipui viaţa mea, cum ar fi fost viaţa mea fără ocaziile educaţionale pe care le-am avut, stau şi mă întreb. Mi-am petrecut ultimii doi ani încercând să dezasamblez sistemul public de educaţie american, fie ca să-l repar, fie ca să-l înlocuiesc. Am experimentat cu aproximativ 50.000 de elevi până acum, am construit cam o jumătate de duzină de şcoli cititorii mei, până în acest moment. Dacă vreunul dintre voi e interesat de asta, mi-ar face mare plăcere să vorbesc cu el. Nu ştiu nimic. Sunt un începător. Dar pun multe întrebări şi aş vrea să vă primesc sfaturile. Vă mulţumesc foarte mult. (Aplauze)
You can share this video by copying this HTML to your clipboard and pasting into your blog or web page. This video will play with subtitles.
You either have JavaScript turned off or have an old version of the Adobe Flash Player. To view this rating widget you
need to get the latest Flash player.
If your browser allows only "trusted sites" to execute Javascript, you should add the "googleapis.com" domain to your whitelist to allow our Flash detection to work properly.
Got an idea, question, or debate inspired by this talk? Start a TED Conversation.
De la conferinţa EG: Anecdotele încurajatoare şi amuzante ale expertului în productivitate Tim Ferriss ne arată cum o întrebare simplă -- "Care e cel mai rău lucru care se poate întâmpla?" -- este tot ceea ce avem nevoie pentru a învăţa să facem orice.
Tim Ferriss is author of bestseller The 4-Hour Workweek, a self-improvement program of four steps: defining aspirations, managing time, creating automatic income and escaping the trappings of the 9-to-5 life. Full bio »
Translated into Romanian by Laura Blebea
Reviewed by Brandusa Gheorghe
Comments? Please email the translators above.
18:03 Posted: Oct 2006
Views 283,068 | Comments 48
17:14 Posted: Jun 2008
Views 248,542 | Comments 52
21:45 Posted: Jun 2006
Views 2,794,433 | Comments 443
Just follow the guidelines outlined under our Creative Commons license.
This comment will be attributed to . Not ? Sign Out.