Thomas P. Campbell: Ţesând naraţiuni în galerii muzeale

Pe vremea când mă gândeam la o carieră în lumea artei, am urmat un curs la Londra, şi unul dintre îndrumătorii mei era un italian irascibil numit Pietro, care bea prea mult, fuma prea mult şi înjura mult prea mult. Însă era un profesor pasionat, şi îmi amintesc de unul dintre primele lui cursuri, în care ne proiecta imagini pe un perete, cerându-ne să ne gîndim la ele, şi ne-a proiectat o imagine. Era un peisaj cu personaje semi-îmbrăcate, bând vin. Era şi un nud de femeie jos, în prim-plan, iar pe versantul dealului din spate apărea figura mitologică a zeului Bacchus, şi el ne-a întrebat "ce-i asta?"

Iar eu - nimeni nu a reacţionat - aşa că am ridicat mâna şi am spus, "Este o Bacanală de Titian."

El a zis: "Este o ce?"

Am crezut ca poate am pronunţat greşit. "Este o Bacanală de Titian."

El a zis: "Este o ce?"

Am răspuns "Este o Bacanală de Titian." (Râsete)

El a zis: "Şoarece de bibliotecă ce eşti! Este o orgie dată-dracului!" (Râsete) Aşa cum spuneam, el înjura prea mult.

Dar atunci am învăţat o lecţie foarte importantă. Pietro era foarte suspicios faţă de instruirea formală în artă, în istoria artei, deoarece se temea că umple capul oamenilor cu jargoane, ca aceştia să înceapă să clasifice lucrurile în loc să le privească, şi a vrut să ne reamintească că toată arta a fost cândva contemporană şi a vrut să ne facă să ne folosim proprii noştri ochi şi era în mod special evanghelic cu acest mesaj, deoarece începea să îşi piardă vederea. Dorea să ne facă să privim obiectele şi să ne punem întrebări de bază. Ce este? Cum se face? De ce s-a făcut? Cum se foloseşte? Şi acestea au fost lecţii importante pentru mine când, ulterior, am devenit istoric de artă profesionist.

Momentul meu de eureka a sosit câţiva ani mai târziu, pe când studiam arta curţilor din nordul Europei, şi desigur se discuta adesea pe tema picturii şi sculpturii şi a arhitecturii din acele vremuri. Însă îndată ce am început să citesc documente istorice şi descrierile contemporane, am descoperit un fel de componentă lipsă, de câte ori dădeam peste descrieri despre tapiserii. Tapiseriile au fost omniprezente între Evul Mediu şi o mare parte a secolului al XVIII-lea, şi era destul de evident de ce. Tapiseriile erau portabile. Se puteau rula, le puteai trimite înainte să ajungi la destinaţie, şi nu trebuia decât să le atârni de perete şi imediat transformai un interior rece şi afectat de igrasie, într-un cadru bogat colorat. Tapiseriile furnizau efectiv o pânză vastă pe care patronii de atunci puteau să înfăţişeze eroii cu care îşi doreau să fie asociaţi, sau chiar şi pe ei înşişi, şi, în plus, tapiseriile erau extrem de costisitoare. Realizarea lor necesita echipe întregi de ţesătoare profesioniste care lucrau perioade lungi de timp cu materiale foarte scumpe - lână, mătase, chiar şi fire de aur şi argint. În fine, într-o perioadă în care imaginile vizuale de orice fel erau rare, tapiseriile au avut un potenţial incredibil ca şi formă de propagandă.

Ei bine, am devenit istoric specialist în tapiserii. În timp, am ajuns curator la Muzeul Metropolitan, pentru că mi s-a părut că acesta e unul dintre puţinele locuri unde aş putea organiza expoziţii enorme pe această temă de care eram atît de pasionat. Cam prin 1997, directorul din acea vreme, Philippe de Montebello mi-a dat undă verde pentru a organiza o expoziţie pentru anul 2002. Noi avem în mod normal aceste termene foarte lungi de pregătire.

Nu a fost prea simplu. Nu se mai punea problema de a arunca o tapiserie într-un portbagaj. Acestea trebuiau montate pe nişte role imense, expediate în cargouri supradimensionale. Unele dintre ele erau atât de mari încât am fost nevoiţi, pentru a le aduce în muzeu, am fost nevoiţi să le urcăm pe treptele mari din faţă.

Ne-am gândit foarte mult despre cum am putea prezenta un subiect necunoscut unui public modern: culori întunecate pentru a scoate în evidenţă culorile care au rămas pe acele piese care erau adesea decolorate; poziţionarea iluminatului pentru a scoate în evidenţă firul de mătase şi de aur; etichetarea. Ştiţi, noi trăim într-o perioadă în care suntem atât de acomodaţi cu imaginile televizate şi fotografii, imagini de impact. Acestea erau însă lucrări mari, complexe, asemenea unor benzi desenate cu mai multe naraţiuni. Trebuia să atragem publicul înăuntru, să îi facem să încetinească, pentru a explora obiectele.

Era mult scepticism în jur. În seara deschiderii, l-am auzit pe unul dintre membrii seniori ai personalului spunând: "Chestia asta va fi o bombă." Dar, în realitate, în săptămânile şi lunile care au urmat, sute de mii de oameni au venit să vadă spectacolul. Expoziţia a fost concepută să fie o experienţă specială, iar tapiseriile sunt greu de reprodus în fotografii. Vă rog utilizaţi-vă imaginaţia, gândiţi-vă la aceste obiecte înalte cât pereţii, unele dintre ele late de 10 metri, ilustrând scene îmbelşugate de curte cu curtenii şi filfizonii care ar arăta destul de familiari în paginile revistelor de modă actuale, păduri dese cu vânători răzbind printre lăstari căutând mistreţi şi cerbi, lupte violente cu scene de spaimă şi eroism. Imi amintesc de vizita colegilor de clasă ai fiului meu. El avea opt ani la acea vreme, şi toți băieţii aceia, - ştiţi, erau nişte băieţei şi chestia care le-a atras atenţia era faptul că, într-una din scenele de vânătoare, era un câine care se căca în prim-plan - (Râsete) - un fel de glumă trântită direct în faţă de artist. Şi cred ca vi-i puteţi imagina. Dar asta a reuşit să învie scena în faţa lor. Cred că s+au prins brusc că acestea nu erau doar nişte vechi tapiserii decolorate. Acestea erau imagini ale lumii din trecut, şi care a devenit aievea pentru publicul nostru. Iar eu eram tare mândru, în calitate de curator. Simţeam că am scuturat puţin pământul. Prin această experienţă care putea fi creată numai într-un muzeu, am deschis ochii audienţei - istorici, artişti, presa, publicul larg - către frumuseţea acestui mediu pierdut.

Câţiva ani mai târziu, am fost invitat să devin directorul muzeului şi după ce am trecut peste - "Cine, eu? Obsedatul de tapiserie? Eu nu port cravată!" - am realizat că eu chiar cred cu pasiune în acea experienţă muzeală sub curatelă. Trăim în perioada informaţiilor omniprezente, şi a expertizei de tip "mai adaugă nişte apă", însă nu e nimic comparabil cu prezentarea unor obiecte semnificative într-o naraţiune bine spusă, adică munca unui curator, interpretarea unui subiect complex, ezoteric, într-fel care să păstreze integritatea subiectului, şi care să-l despacheteze pentru publicul larg. Iar asta, pentru mine, azi, reprezintă provocarea şi partea distractivă a meseriei mele, susţinerea viziunilor curatorilor mei fie că e vorba de o expoziţie cu săbii de Samurai, artefacte din perioada bizantină timpurie, portrete din Renaştere, sau spectacolul despre care s-a vorbit mai devreme, spectacolul McQueen, cu care ne-am bucurat de foarte mult succes vara trecută.

Asta a fost o chestie interesantă. La sfârşitul primăverii anului 2010, la scurt timp după sinuciderea lui McQueen, curatorul nostru de costume, Andrew Bolton, a venit la mine, şi a zis: "m-am tot gândit să facem un spectacol pe McQueen, şi acum a venit momentul. Trebuie să ne mişcăm rapid."

Nu a fost uşor. McQueen a lucrat în întreaga sa carieră cu o mică echipă de designeri şi de manageri care erau extrem de protectivi cu moştenirea lăsată, însă Andrew a mers la Londra şi a lucrat cu ei peste vară, le-a câştigat încrederea atât lor cât şi designerilor care au creat pentru el acele prezentări de modă uluitoare şi care erau ele însele lucrări de performance art şi am început să realizăm, în cadrul muzeului, ceva ce cred că nu s-a mai făcut niciodată. Nu era doar o instalaţie standard. De fapt, am distrus galeriile pentru a recrea decoruri complet diferite, am refăcut primul lui atelier, o sală de oglinzi, o cutie a curiozităţii, o navă scufundată, un interior incendiat, cu clipuri video şi coloane sonore, care variau de la arii din opere şi până la porci copulând. Şi în aceste decoruri extraordinare, costumele deveniseră actori şi actriţe, sculpturi vii. Ar fi putut să fie un tren deraiat. Ar fi putut să arate ca vitrinele de pe Fifth Avenue la Crăciun, însă datorită modului în care Andrew a reuşit să se conecteze cu echipa McQueen, el a canalizat stilul crud şi strălucirea lui McQueen, iar spectacolul a fost chiar transcendental, şi a devenit un fenomen în sine. Pe la sfârşit deja aveam oameni care stăteau la coadă timp de patru sau cinci ore pentru a intra la spectacol, şi nimeni nu se plângea de asta. Am auzit lumea spunând, din nou şi din nou "Wow, asta a meritat. A fost o experienţă cu-adevărat viscerală, emoţionantă."

Ei bine, v-am prezentat două expoziţii foarte captivante, dar cred că şi colecţiile, obiectele individuale, ar putea avea acelaşi efect puternic. Met nu a fost înfiinţat ca muzeu de artă americană ci ca muzeu enciclopedic, iar astăzi, 140 de ani mai târziu, acea viziune este mai profetică ca niciodată, pentru că, desigur, trăim într-o lume a crizelor, a provocării şi noi suntem expuşi acestora prin ştirile ce ne sunt oferite 24/7. În galeriile noastre putem dezarhiva civilizaţiile şi culturile ale căror manifestări actuale le suntem martori. Fie că e vorba de Libia, Egipt, Siria, în galeriile noastre pot fi găsite explicaţii şi mai multă înţelegere.

Adică, noile noastre galerii islamice sunt un exemplu la obiect, inaugurate la 10 ani, aproape în aceeaşi săptămână, după 9/11. Cred că pentru majoritatea americanilor, cunoaşterea lumii islamice a fost destul de superficială înainte de 9/11, pentru ca apoi să fie aruncată cu forţa asupra noastră într-unul dintre cele mai întunecate ceasuri ale Americii, şi percepţia a fost filtrată prin polarizarea acelui eveniment teribil. Acum, în galeriile noastre, prezentăm 14 secole din dezvoltarea diferitelor culturi islamice pe o vastă răspândire geografică, şi, din nou, sute de mii de oameni au venit să vadă aceste expoziţii de la inaugurarea din octombrie anul trecut.

Sunt întrebat adesea "Oare mediul digital va înlocui muzeul?" şi cred că acele numere reprezintă o respingere răsunătoare a acelei idei. Vreau să spun, nu mă înţelegeţi greşit, eu sunt un mare susţinător al internetului. Ne oferă o modalitate de a ajunge la publicul larg de pe întregul glob, însă nimic nu înlocuieşte autenticitatea unui obiect real prezentat cu erudiţie şi pasiune. A aduce oamenii faţă în faţă cu obiectele noastre e o modalitate de a-i pune faţă în faţă cu oameni de-alungul timpului, spaţiului, şi ale căror vieţi ar fi putut fi foarte diferite de ale noastre, dar care, ca şi noi, au avut speranţe şi vise, frustrări şi realizări în vieţile lor. Şi cred că acesta este un proces care ne ajută să ne înţelegem mai bine pe noi înşine, să luăm decizii mai bune legate de căile pe care le urmăm.

Sala mare de la Met e unul dintre cele mai mari portaluri din lume, care inspiră veneraţie, precum o Catedrală medievală. De acolo, puteţi păşi în orice direcţie către aproape orice cultură. Eu mă plimb în mod frecvent prin acea sală şi prin galerii şi privesc vizitatorii care intră. Unii dintre ei sunt confortabili. Se simt ca acasă. Ei ştiu ce caută. Alţii se simt incomodaţi. Este un loc care intimidează. Li se pare că este o instituţie elitistă. Mă străduiesc să elimin această senzaţie de elitism. Aş vrea să induc oamenilor un spirit contemplativ, în care să fie pregătiţi a fi pierduţi, pentru a explora, pentru a vedea nefamiliarul în familiar, şi a păşi spre necunoscut. Deoarece pentru noi, totul se rezumă la a-i aduce faţă în faţă cu marile opere de artă, capturându-i exact în acel moment de disconfort, în care ar fi înclinaţi să ia iPhone-ul în mână, sau Blackberry-ul, pentru a crea o zonă în care curiozitatea lor se poate expanda. Şi dacă asta se află în expresia unei sculpturi greceşti care-ţi aminteşte de un prieten, sau un câine care se cacă în colţul unei tapiserii, sau, revenind la tutorele meu Pietro, acele figuri care dansează şi care aproape răstoarnă vinul şi acel nud în prim plan stânga. Wow. Este o întruchipare superbă a sexualităţii tinere. În acel moment, erudiţia noastră vă poate spune că acest lucru este o bacanală, însă, dacă ne facem bine treaba, şi aţi urmărit jargonul de la intrare, aveţi încredere în instinctul dumneavoastră. Ştiţi că e o orgie. Vă mulţumesc. (Aplauze) (Aplauze)