Sugata Mitra povestește cum copiii pot învăța singuri

Am o misiune dificilă. Știți, când am văzut profilul audienţei de aici, cu conotaţiile lor legate de design, sub toate formele lui, şi cu atât de mulţi oameni lucrând în proiecte colaborative și rețele şi aşa mai departe, am dorit să vă spun, am vrut să construiesc un argument pentru educaţia primară într-un context foarte specific. Pentru a realiza aceasta în 20 de minute, trebuie să vă prezint patru idei -- sunt ca patru piese dintr-un puzzle. Şi dacă reuşesc să fac asta, poate veţi pleca cu un gând pe care puteți construi ceva şi poate mă veți ajuta să-mi fac treaba.

Prima piesă din puzzle este izolarea şi calitatea educaţiei. Acum, prin izolare mă refer la două sau trei lucruri diferite. Desigur, izolare în sensul ei obişnuit, ce înseamnă că pe masură ce te îndepărtezi de un centru urban, ajungi în zone și mai izolate. Ce se întamplă cu educaţia? Al doilea sens sau un alt fel de izolare este cea prezentă în marile zone metropolitane din toată lumea, există zone cum ar fi suburbiile sărăcăcioase sau oraşele de tip baracă, sau zonele cele mai sărace, care sunt izolate social şi economic, de restul oraşului; suntem asfel împărţiţi în noi şi ei. Ce se întâmplă cu educaţia în acest context? Tineţi aşadar în minte amândouă noţiunile de izolare.

Noi am făcut o presupunere. Şi anume că şcolile din zonele îndepărtate nu au profesori suficient de bine pregătiţi. În caz că-i au, nu-i pot reţine; nu au o infrastructură destul de bună. Şi dacă ar avea o asfel de infrastructură, ar avea dificultăţi în a o menţine. Dar am vrut să verific dacă este adevărat. Prin urmare, ceea ce am făcut anul trecut a fost că am închiriat o maşină, am căutat pe Google, am găsit un traseu prin nordul Indiei de la New Delhi care, știți, nu trecea prin niciun oraş mare sau centru metropolitan mare. Am condus aproximativ 300 de kilometri, şi oriunde am găsit o şcoală, am aplicat un set de teste standard și am luat rezultatele acestor teste şi le-am pus pe un grafic. Graficul a fost interesant, deşi trebuie să îl analizați cu prudenţă. Adică, acesta este un eşantion foarte mic; nu trebuie să generalizați pe baza lui. Dar a fost destul de evident, destul de clar, că pentru această rută pe care o alesesem eu cu cât a fost mai îndepărtată şcoala, cu atât rezultatele păreau a fi mai slabe. Acest lucru părea cam nefericit, şi am încercat să-l corelez cu lucruri ca infrastructura, sau cu existenţa curentului electric şi altele asemănătoare.

Spre suprinderea mea, nu s-au corelat. Nu a corelat cu dimensiunea claselor. Nu a corelat cu calitatea infrastructurii. Nu a corelat cu nivelurile de sărăcie. Nu a corelat. Dar ceea ce s-a întâmplat a fost că, atunci când am administrat un chestionar fiecărei din aceste şcoli, cu o singură întrebare pentru profesori, şi anume, aţi dori să vă mutaţi într-o zonă urbană, metropolitană? 69% au spus „da”, şi după cum puteţi vedea din aceasta, ei spun „da” când sunt puțin in afara orașului Delhi şi spun „nu” în suburbiile bogate din Delhi -- pentru că, știți, acelea sunt zone relativ mai bogate. Şi apoi, de la 200 de kilometri în afara Delhi-ului, răspunsul este consecvent da . Îmi imaginez că un profesor ce vine sau intră la oră în fiecare zi gândindu-se: „aş vrea să fiu într-o altă şcoală” probabil are un impact profund în ce se întâmplă cu rezultatele. Prin urmare, părea că motivarea profesorilor şi migraţia profesorilor erau puternic corelate cu ceea ce se întâmpla în şcolile primare, și nu cu faptul dacă aceşti copii au destul de mâncare sau dacă stau înghesuiţi în clase și alte lucruri asemănătoare. Se pare că aşa este.

Dacă ne referim la tehnologie și educație, atunci găsesc în publicații că, știți, lucruri ca paginile web, mediile colaborative -- aţi auzit despre acestea toată dimineaţa -- sunt tot timpul introduse pentru prima dată în cele mai bune şcoli, cele mai bune școli urbane, şi, după părerea mea, prejudecata este rezultatul. Literatura -- o parte a ei, literatura ştiinţifică -- dă vina constant pe tehnologia educaţiei ca fiind exagerată și neproductivă. Profesorii spun tot timpul: „Păi, e bună, dar e prea scumpă pentru ceea ce realizează.” Pentru că este introdusă într-o şcoală unde elevii obțin deja, să spunem, 80% din ce pot obține. Instalezi această nouă super-mega-tehnologie, şi acum elevii obţin 83%. Prin urmare directorul şcolii se uită la aceasta şi spune, „3 procente pentru 300.000 de dolari?! Las-o baltă.” Dacă iei aceeaşi tehnologie şi o introduci într-una din şcolile acelea îndepărtate unde scorul era 30%, şi, să spunem, a crescut la 40%, acesta va fi un lucru complet diferit. Deci schimbarea relativă pe care TE -- tehnologia educaţionala -- ar produce-o, ar fi cu mult mai mare la baza piramidei decât la vârf, dar se pare că noi procedăm invers.

Prin urmare am ajuns la concluzia că aceste tehnologii ar trebui să ajungă la cei mai puţin privilegiaţi întâi, şi nu invers. Şi în final s-a pus şi intrebarea, cum abordezi percepţia profesorului? Ori de câte ori mergi la un profesor şi le areţi o formă de tehnologie prima lui reacţie este, nu poţi înlocui un profesor cu o maşină -- este imposibil. Nu ştiu de ce este imposibil, dar, chiar şi pentru un moment, dacă ați presupus că este imposibil -- am un citat din Sir Arthur C. Clarke, autorul science-fiction pe care l-am întâlnit în Colombo, şi el a spus ceva ce rezolvă complet această problemă. A spus că un profesor ce poate fi înlocuit de către o maşină, ar trebui să fie. Așadar, știți, îl pune pe profesor într-o situaţie grea, trebuie să vă gândiți la asta. Oricum, așadar propun că o alternativă la educaţia primară, orice alternativă doriţi, este necesară acolo unde şcolile nu există, unde şcolile nu sunt destul de bune, unde profesorii nu există sau unde profesorii nu sunt suficient de buni, oricare ar fi motivul. Dacă se face că locuiţi într-o parte a lumii unde nimic din ce am spus mai sus nu se aplică, atunci nu este nevoie de o educaţie alternativă. Până acum nu am întâlnit o asfel de regiune, exceptând un singur caz. Nu voi numi zona, dar, undeva în lume, oamenii spun, nu avem această problemă, pentru că avem profesori perfecţi şi şcoli perfecte. Există asfel de locaţii, dar -- oricum, nu am auzit asta în altă parte.

Voi vorbi despre copii şi auto-organizare, şi o serie de experimente ce au dus oarecum la această idee de cum ar putea arăta o educaţie alternativă. Aceste experimente poartă denumirea de gaură-în-perete. Va trebui să explic foarte pe scurt. Sunt o serie de experimente. Primul a fost realizat în New Delhi în anul 1999. Şi ceea ce am făcut acolo a fost destul de simplu. În acele vremuri aveam un birou ce se învecina cu o mahala, deci exista un perete despărţitor între biroul nostru şi zona respectivă. Am făcut o gaură in zid -- aşa şi-a primit numele de gaură-in-perete -- şi am instalat un calculator destul de performant în acea gaură, cumva încorporat în perete asfel încât monitorul ieşea pe partea cealaltă, un mouse de tip laptop, de asemenea, încorporat în perete, i-am pus internet de mare viteză, am pus şi Internet Explorer, l-am pus pe Altavista.com -- în acele vremuri -- şi l-am lăsat pur şi simplu acolo.

Şi asta e ceea ce am văzut. Acela era biroul meu. Aici este gaura-în-perete. După aproximativ opt ore, l-am văzut pe acest copil. În dreapta este copilul de opt ani şi jumătate -- iar în stânga lui este o fată de şase ani, nu foarte înaltă. Şi ceea ce făcea era că o înveţa cum să navigheze pe internet. Prin urmare s-au ridicat mai multe întrebări decât au fost rezolvate. Este real? Contează limba, pentru că el nu ar trebui să cunoască engleza? Va continua să funcţioneze calculatorul, sau îl vor strica şi fura, şi, i-a învăţat cineva? Ultima întrebare este ceea ce a spus toată lumea, dar ştiţi, adică, sigur şi-au ridicat capul deasupra zidului şi au întrebat pe cei din biroul vostru puteţi să-mi arătaţi cum se face, şi apoi, cineva i-a învăţat.

Aşa că am dus experimentul în afara Delhi-ului, şi l-am repetat, de data aceasta într-un oraş numit Chifpuri în centrul Indiei, unde am fost asigurat că nimeni niciodată nu a învăţat pe nimeni nimic. (Râsete) Era o zi călduroasă, şi gaura-în-perete era în acea clădire veche şi ponosită. Acesta a fost primul copil care a ajuns acolo; mai târziu s-a dovedit că avea 13 ani şi că renunţase la şcoală. S-a dus acolo şi a început să se joace cu mouse-ul. Foarte rapid a observat că atunci când işi mişcă degetele pe mouse ceva se mişcă pe monitor -- şi mai târziu mi-a spus că nu a văzut niciodată un televizor unde să poţi face ceva. Aşa că şi-a dat seama de asta. I-a luat mai mult de două minute ca să-şi dea seama că el făcea anumite lucruri pe televizor. Şi apoi, pe când făcea asta, a făcut un click din greşeală apăsând pe mouse -- îl veţi vedea făcând asta. A făcut asta, şi Internet Explorer-ul şi-a schimbat pagina. Opt minute mai târziu, şi-a îndreptat privirea dinspre mână spre ecran, şi naviga: mergea înainte şi înapoi. Când asta s-a întamplat, a început să-i cheme pe toţi copiii din zonă, şi, copiii veneau să vadă ce sa întamplă acolo. Şi pâna seara, 70 de copii navigau pe internet. Se pare că opt minute şi un calculator e tot ceea ce aveam nevoie.

Şi ne-am gândit ca asta e ceea ce se întâmplase: copiii, în grupuri, se pot autoinstrui singuri în a folosi un calculator şi internetul. Dar în ce circumstanţe? În acest moment, marea întrebare a fost în legătură cu limba engleză. Oamenii spuneau, ştiţi, ar trebui să aveţi asta într-o limbă indiană, şi am spus, ce să avem, ar trebui să traduc internetul într-o limbă indiană? Nu este posibil. Trebuie să fie invers atunci. Dar să vedem, cum s-au descurcat copiii cu limba engleză? Am dus experimentul în nordul-estul Indiei, într-un sat numit Madantusi unde, pentru nu ştiu ce motiv, nu exista niciun profesor de engleză, asfel încât copiii nu invăţaseră engleza deloc. Şi am construit o gaură-în-perete similară. O mare diferenţă la sate, spre deosebire de zonele sărace din oraşe: au venit mai multe fete decât băieţi care au venit la cabină. În oraşe, fetele tind să stea deoparte. Am lăsat calculatorul acolo împreuna cu multe CD-uri -- nu avea internet -- şi am revenit trei luni mai târziu. Iar când m-am reîntors acolo, i-am găsit pe aceşti doi copii, de 8, respectiv 12 ani, care se jucau un joc pe calculator. Şi în momentul în care m-au văzut, au spus avem nevoie de un procesor mai rapid, şi de un mouse mai bun. (Râsete) Am fost foarte surprins. Cum oare ştiau ei toate acestea? Şi au spus, păi, am învăţat de pe CD-uri. Şi eu am spus, dar, cum aţi înţeles ce se întâmplă acolo? Şi eu au spus, păi, aţi lăsat maşinăria aceasta care vorbeşte doar în engleză, aşa că a trebui să învăţăm engleză. Apoi am măsurat, şi utilizau 200 de cuvinte din engleză între ei -- pronunţate incorect, dar folosite corect -- cuvinte precum exit, stop, find, save, cuvinte de acest fel, nu doar când venea vorba de calculator, dar şi în conversaţiile lor zilnice. Prin urmare, Madantusi pare să arate că limba nu este un obstacol; defapt, s-ar putea să fie capabili să înveţe singuri engleză dacă întradevăr vor asta.

În final, am obţinut nişte fonduri pentru a încerca acest experiment şi a vedea dacă rezultatele se repetă; dacă se întamplă peste tot. India e un loc bun pentru a realiza un asfel de experiment pentru că avem toată diversitatea etnică, toată diversitatea genetică, toată diversitatea rasială, şi de asemenea, toate diversităţile socio-economice. Şi am putut defapt să acopăr o zonă care acoperă practic întreaga lume. Şi am făcut asta timp de aproape 5 ani, şi acest experiment chiar ne-a dus în toate colţurile Indiei. Aici sunt munţii Himalaya. În partea de nord e foarte rece. De asemenea, a trebuit să caut sau să inventez un design care să supravieţuiască în aer liber, şi am folosit calculatoare normale, aşa că aveam nevoie de clime diferite, pentru care India este de asemenea perfectă pentru că avem foarte rece, foarte cald, şi aşa mai departe. Acesta e deşertul din vest, în apropiere de graniţa cu Pakistan. Şi vedeţi aici un scurt clip despre -- unul din aceste sate -- primul lucru pe care aceşti copii l-au făcut, a fost să caute un site de internet unde să înveţe singuri alfabetul limbii engleze.

Apoi în zona centrală a Indiei -- foarte cald, umezeală, sate de pescari unde umiditatea este un mare inamic al produselor electronice. A trebui să rezolvăm toate problemele ce le-am avut fără aer condiţionat şi cu electricitate de foarte slabă calitate, aşa că majoritatea soluţiilor care au fost dezvoltate foloseau mici rafale de aer direcţionate spre locurile potrivite pentru a menţine calculatoarele în stare de funcţionare. Vreau să scurtez această discuţie. Am făcut asta de nenumărate ori. Această secvenţa este deasemenea frumoasă. Acesta este un copil mic, de 6 ani, ce îi spune surorii mai mari ce să facă. Şi asta se întâmplă foarte des cu aceste calculatoare, faptul că cei mici îi învaţă pe cei mari.

Ce am descoperit? Am descoperit că cei între 6 şi 13 ani se pot instrui singuri într-un mediu propice, fără a ţine seama de nimic din ceea ce am fost capabili noi să măsurăm. Aşadar, dacă au acces la un calculator se vor învăţa singuri, inclusiv inteligenţa. Nu am putut găsi nicio corelaţie cu nimic, dar, trebuia să se întâmple în grupuri. Şi asta ar putea fi de mare interes pentru acest grup pentru că toţi dintre voi vorbiţi despre grupuri. Aşadar aici s-a dovedit care e puterea unui grup de copii dacă înlăturăm intervenţia adulţilor.

Doar o scurtă idee cu privire la măsurători. Am aplicat metode statistice standard, aşa că nu voi vorbi despre asta. Dar am obținut o curbă de învăţare curată, aproape exact ca cea pe care a-i obține-o într-o şcoală. Mă opresc aici, deoarece, cam spune totul, nu e aşa? Ce au putut învăţa să facă? Lucruri elementare în Windows, navigare, desen, discuţii online şi email, jocuri şi materiale educaţionale, descărcare de muzică, vizionare de filme. Pe scurt, ceea ce facem cu toţii. Şi peste 300 de copii vor deveni cunoscători ai calculatorului şi vor fi capabili să facă toate aceste lucruri în 6 luni cu un singur calculator.

Cum fac asta? Dacă veţi calcula timpul efectiv de acces, rezultatul va fi de ordinul minutelor pe zi, deci nu aşa se întâmplă. Ceea ce se întâmplă defapt, este că există un copil ce foloseşte calculatorul. Şi în jurul lui, de obicei sunt alti trei copii care îi dau sfaturi în legătură cu ce ar trebui să facă. Dacă îi testăm, toţi patru vor atinge acelaşi punctaj indiferent de ceea ce îi intrebi. În jurul acestor patru, de obicei există un grup de aproximativ 16 copii care de asemenea dau sfaturi, de obicei greşite, despre tot ceea ce se întâmplă pe calculator. Şi ei, la rândul lor vor obţine rezultate bune la un test pe acel subiect. Aşadar, învaţă la fel de mult privind, pe cât învaţă făcând. Pare contra intuitiv cu învăţarea adultă, dar ţineţi minte, cei mici trăiesc într-o societate unde în cea mai mare parte a timpului li se spune, nu fă asta, ştii, nu umbla la sticla de whiskey. Şi ce face copilul? Observă foarte atent cum trebuie umblat cu o sticlă de whiskey. Şi dacă l-ai testa, ar răspunde corect la fiecare întrebare despre acel subiect. Aşadar, par capabili să înveţe foarte rapid.

Şi care a fost concluzia celor peste 6 ani de muncă? A fost faptul că educaţia primară poate fi realizată independent, sau cel puţin părţi din ea. Nu este necesar să fie impusă de sus. Ar putea fi probabil un sistem ce se auto-organizează, şi aşa a fost -- şi al doilea lucru pe care am vrut să vi-l spun, copiii se pot auto-organiza, şi pot atinge un obiectiv educaţional.

A treia parte a fost despre valori, şi din nou, pentru a fi cât mai la obiect, Am făcut un test ce a inclus peste 500 de copii din toată India. şi i-am întrebat -- le-am dat aproximativ 68 de întrebări diferite centrate pe valori şi pur şi simplu le-am cerut părerea. Am primit tot felul de opinii. Da, nu, sau nu ştiu. Am luat pur şi simplu acele întrebări unde răspunsurile au fost în proporţie de 50% da şi 50% nu, şi am adunat 16 astfel de răspunsuri. Acestea au fost probleme în care copiii erau clar dezorientaţi, pentru că jumătate au răspuns da, şi jumătate au răspuns nu. Un exemplu tipic fiind, câteodată este necesar să spui minciuni. Nu au o metodă prin care să determine cum să răspundă la această întrebare; poate că niciunul dintre noi nu are. Aşa că vă las cu această întrebare, a treia. Poate tehnologia să schimbe modul de dobândire a valorilor? Şi în final, sisteme ce se auto-organizează, despre care din nou, nu voi spune prea multe pentru că aţi auzit totul despre ele. Sistemele naturale sunt toate auto-organizatorice: galaxiile, moleculele, celulele, organismele, societăţile -- cu excepţia dezbaterii despre un creator inteligent. Dar în acest moment, din punct de vedere al ştiinţei, este auto-organizare. Alte exemple sunt blocajele auto, bursa, societatea şi revenirea după un dezastru, terorismul şi revoltele. Şi ştiţi despre sistemele auto-organizatorice bazate pe internet.

Aşadar acestea sunt cele 4 propoziţii ale mele. Distanţa afectează calitatea educaţiei. Tehnologiile educaţionale ar trebui introduse mai întâi în zonele îndepărtate şi în alte zone mai târziu. Valorile sunt dobândite; doctrina şi dogma sunt impuse -- cele două mecanisme antitetice. Şi, învăţarea este cel mai probabil un sistem auto-organizatoric. Dacă puneţi toate patru la un loc rezultă -- din punctul meu de vedere -- rezultă un scop, o viziune, pentru tehnologia educaţională. Precum o tehnologie educaţională şi pedagogie digitală, automată, ce iartă greşelile, este minim invazivă, conectată şi auto-organizatorică. Ca şi educatori, nu am cerut niciodată o tehnologie; continuăm să o împrumutăm. PowerPoint poate fi considerat o tehnologie educaţională foarte bună, dar nu a fost gândită pentru educaţie, a fost gândită pentru realizarea de prezentări la şedinţe. Am împrumutat-o. Conferinţele video. Calculatorul personal însăşi. Cred că este timpul ca educatorii să-şi realizeze singuri specificaţiile de lucru, şi am un asfel de set de specificaţii. Aceasta este doar un rezumat asupra lor. Şi un asfel de set de specificaţii ar trebui să dea naştere tehnologiei care adresează problema distanţei, valorile şi a violenţa. M-am gândit să-i dau un nume -- de ce nu i-am spune "dez-doctrinare". Şi, ar putea aceasta să reprezinte un scop al tehnologiei educaţionale pe viitor vreau să vă las să vă gândiţi la asta.

Vă mulţumesc.

(Aplauze)