Steven Pinker despre limba si gandire

Aici vedeti o fotografie a lui Maurice Druon, Secretar Perpetuu al Academie francaise -- Academia Franceza. Poarta o splendida uniforma de 68 000 de dolari, pe masura rolului Academiei Franceze de a hotari ce este franceza corecta si de a perpetua limba. Academia Franceza are doua sarcini principale: redacteaza un dictionar al limbii franceze literare -- deocamdata se ocupa de a noua editie, pe care au inceput-o in 1930, pana acum ajungand la litera P. De asemenea, hotarasc asupra utilizarii corecte a limbii franceze, ca de exemplu termenul corect pentru "email", care in limba franceza ar trebui sa fie "courriel." Internet-ul, li se spune francezilor, ar trebui sa fie numit "la toile d'araignee mondiale" -- Panza de Paianjen Mondiala -- recomandari pe care francezii le ignora cu veselie.

Acesta e un model al modului in care o limba ajunge sa existe: si anume, fiind reglementata de o academie. Dar oricine arunca o privire limbii isi da seama ca acest model e o amagire cam prosteasca, caci limba ajunge sa existe mai degraba ca urmare a interactiunii dintre mintile omenesti. Si asta se vede cel mai bine in transformarea de neoprit a limbii -- in faptul ca pana cand Academia isi va termina dictionarul, acesta va fi deja perimat.

Vedem asta in aparitia constanta de argouri si jargoane, in transformarile istorice ale limbilor, in divergenta dialectelor si in formarea unor noi limbi. Deci, limba nu este atat o forta ce creaza sau modeleaza natura umana cat este o fereastra asupra naturii umane. Intr-o carte la care lucrez in acesta perioada, intentionez sa ma folosesc de limba pentru a deslusi cateva aspecte ale naturii umane, inclusiv masinaria cognitiva cu care fiintele umane conceptualizeaza lumea si tipurile de relatii ce le guverneaza interactiunea. In aceasta dimineata am sa fac cateva remarci pe fiecare dintre aceste subiecte.

As vrea sa incep cu o problema tehnica in ceea ce priveste limba care ma preocupa deja de ceva vreme -- si sper ca veti avea rabdare cu pasiunea mea pentru verbe si modul in care sunt folosite. Problema este, care verbe intra in care tip de constructii? Verbul este suportul propozitiei. Este structura pe care sunt fixate toate celelalte elemente.

Dati-mi voie sa va amintesc ceva ce ati uitat demult. Un verb intranzitiv, ca de exemplu "a cina," nu poate primi un complement direct. Spunem "Sam a cinat," nu "Sam a cinat pizza." Un verb tranzitiv necesita un complement: "Sam a devorat pizza." Nu putem spune, "Sam a devorat." Exista o multime de verbe de acest fel, fiecare dintre ele modelandu-si propria propozitie. Deci, una dintre problemele in a explica modul in care copiii invata limba, una dintre problemele in a preda o limba adultilor in asa fel incat ei sa nu faca greseli gramaticale si una dintre problemele in a programa computerele pentru utilizarea limbii este care verb intra in care tip de constructii.

De exemplu, dativul -- poti spune, "Da o gogoasa soarecelui," dativul prepozitional, sau "Da-i soarecelui o gogoasa," dativul cu dublu-complement, "Promite orice fetei," "Promite-i fetei orice" si asa mai departe. Sute de verbe o pot lua in ambele directii. O generalizare tentanta pentru un copil, un adult sau un computer este ca orice verb ce poate intra in constructia, "subiect-verb-obiect-destinatar" poate fi de asemenea exprimat ca "subiect-verb-destinatar-obiect." E un instrument util, pentru ca limba e infinita, si nu poti doar sa repeti ca un papagal propozitiile pe care le auzi. Trebuie sa extragi generalizari astfel incat sa poti sa produci si sa intelegi noi propozitii. Acesta ar fi un exemplu despre cum poti face asa ceva.

Din pacate, se pare ca exista si exceptii idiosincrasice. Putem spune, "Biff a condus masina la Chicago," dar nu, "Biff a condus Chicago masina." Putem spune, "Sal i-a dat dureri de cap lui Jason ," dar e putin neobisnuit sa spunem "Sal a dat lui Jason dureri de cap ." Explicatia este ca aceste constructii, in ciuda primei impresii, nu sunt sinonime. Ca atunci cand apropii microscopul de cognitia umana, vezi ca exista o diferenta subtila intre intelesurile lor. Deci, "Da pe X lui Y" -- aceasta constructie corespunde ideii, "Fa asa incat X sa mearga la Y." In timp ce, "Da lui Y pe X" corespunde ideii "Fa asa incat Y sa aiba pe X."

In multe cazuri putem vedea o constructie in doua feluri, cam ca si in cazul clasicei vaze a lui Rubin, la care fie punem accentul pe un obiect in particular, caz in care spatiul din jurul sau trece in planul secund, fie vedem profilurile din spatiul gol din jur, caz in care obiectul in sine nu mai este perceput. Cum se reflecta aceste doua posibilitati in limba? In ambele cazuri, elementul care este considerat ca fiind direct influentat este exprimat in complementul direct: substantivul de dupa verb. Deci atunci cand consideram actiunea ca fiind cea care face ca gogoasa sa mearga undeva -- cand ii facem ceva gogoasei -- spunem "Da gogoasa soarecelui." Cand interpretam actiunea ca "fa ca soarecele sa primeasca ceva," ii facem ceva soarecelui, si ca urmare, o exprimam ca "Da-i soarecelui gogoasa."

Deci care verbe intra in care constructie -- intrebarea de la care am pornit -- depinde de situatie: fie verbul specifica un fel de miscare fie un fel de schimbare a posesorului. A da ceva inseamna atat a face ca ceva sa mearga, cat si a face ca cineva sa aiba. A conduce o masina nu face decat ca ceva sa mearga, pentru ca Chicago nu e genul de element care poate poseda ceva. Doar fiintele umane pot poseda ceva. Si a da cuiva dureri de cap face ca cineva sa aiba dureri de cap, dar nu e ca si cum ne-am scoate durerea de cap din propriul cap si am face ca ea sa mearga la cealalta persoana, ca apoi sa intentionam sa o plasam in capul ei. Probabil doar vorbesti tare si esti foarte enervant, sau ii dai dureri de cap intr-un alt fel. Asadar, acesta a fost un exemplu pentru a ilustra cu ce ma ocup eu la serviciu.

De ce sa-i pese cuiva? Am un numar interesant de concluzii, cred, pe care le trag din acest studiu si din altele similare a sute de verbe englezesti. In primul rand, avem nivelul unei structuri conceptuale bine definite, pe care o calculam automat si inconstient de fiecare data cand formulam sau rostim o propozitie, ceea ce determina modul in care folosim limba. Putem numi asta limba gandirii, sau "Mentaleza".

Pare sa se bazeze pe un grup fix de concepte care guverneaza o multime de constructii si mii de verbe -- nu numai in engleza, dar in toate celelalte limbi -- concepte fundamentale cum sunt spatiul, timpul, cauza si intentia -- ca de exemplu, care sunt mijloacele si care este scopul? Acestea amintesc de categoriile despre care Immanuel Kant sustinea ca reprezinta structura de baza a gandirii umane, si e interesant ca utilizarea inconstienta a limbii pare sa reflecte aceste categorii kantiene -- nu ia in considerare caracteristici perceptuale, ca de exemplu culoare, textura, greutate si viteza, care practic nu influenteaza niciodata utilizarea verbelor in diferite constructii.

O complicatie in plus vine de la faptul ca toate constructiile in limba engleza sunt folosite nu numai literal, dar si in mod semi-metaforic. De exemplu, aceasta constructie, dativul, este folosita nu numai pentru a transfera obiecte, dar si pentru transferul metaforic de idei, ca si atunci cand spunem, "Mi-a spus o poveste mie" sau "mi-a spus o poveste," "Max a predat spaniola studentilor" sau "a invatat pe studenti spaniola." Este exact aceeasi constructie, dar nu avem nici gogosi, nici soareci. Nimic care sa se miste. Ne aduce aminte de "metafora recipientului" din comunicare, in care percepem ideile ca obiecte, propozitiile ca recipiente, si comunicarea ca un fel de transmitere -- ca si atunci cand spunem ca ne "culegem" gandurile pentru a le "pune in" cuvinte, iar atunci cand cuvintele noastre nu sunt "goale" sau "fara continut," avem sansa sa "transmitem" aceste idei unui ascultator care poate sa "caute printre" cuvintele noastre pentru a le "extrage continutul."

Astfel de expresii nu constituie o exceptie, ci o regula. E foarte greu sa gasim un exemplu de limbaj abstract care sa nu se bazeze pe o metafora concreta. De exemplu, putem folosi verbul "a merge" si prepozitiile "inspre" si "dinspre" intr-un sens spatial literal: "Mesagerul a mers dinspre Paris inspre Istanbul." Putem spune, de asemenea, "Biff a mers dinspre rau inspre bine." Probabil ca nu a mers nicaieri. Se prea poate sa fi ramas in pat tot acest timp, dar ne exprimam ca si cand sanatatea lui este un punct in spatiu pe care il conceptualizam ca fiind in miscare. Sau, "Intalnirea a durat de la trei la patru," in care concepem timpul ca intinzandu-se de-a lungul unei linii. De asemenea, folosim forta pentru a indica nu numai forta fizica, ca in exemplul, "Rose a fortat usa sa se deschida," dar si forta interpersonala, ca in exemplul, "Rose a fortat-o pe Sadie sa mearge" -- nu neaparat prin contact fizic dar printr-o amenintare -- sau "Rose s-a fortat sa mearga," ca si cand ar fi doua entitati in capul lui Rose, care se razboiesc una cu alta.

A doua concluzie este capacitatea de a concepe un eveniment in doua moduri diferite ca de exemplu, "a face ca ceva sa mearga la cineva," si "a face ca cineva sa aiba ceva," cred ca este o caracteristica fundamentala a gandirii umane, si sta la baza multor dispute umane, in care oamenii nu difera atat in ceea ce priveste faptele cat in ceea ce priveste modul in care acestea sunt interpretate. O sa va dau cateva exemple: "intreruperea unei sarcini" fata de "uciderea unui fetus," "o aglomerare de celule" fata de "un copil nenascut," "invadarea Iraq-ului" fata de "eliberarea Iraq-ului," "redistribuirea averii" fata de "confiscarea veniturilor." Si cred ca cea mai completa imagine ar lua in serios faptul ca o mare parte din limbajul pe care-l folosim cand vorbim despre evenimente abstracte se bazeza pe o metafora concreta. Am vedea inteligenta umana insasi ca fiind formata dintr-un repertoriu de concepte -- ca de exemplu obiecte, spatiu, timp, cauza si intentie -- ce sunt utile speciilor sociale, care au nevoie de informatie, a caror evolutie v-o puteti imagina cu usurinta, si dintr-un proces de abstractie metaforica care ne permite sa curatam aceste concepte de continutul conceptual initial -- spatiu, timp si forta -- si sa le aplicam unor noi domenii abstracte, ca urmare permitand unei specii evoluate sa se foloseasca de pietre, de unelte si de animale, sa conceptualizeze matematica, fizica, dreptul si alte domenii abstracte.

Am spus ca voi vorbi despre doua ferestre inspre natura umana: masinaria cognitiva cu care conceptualizam lumea, si acum am sa spun cateva cuvinte despre tipurile relationale care guverneaza interactiunea sociala, din nou, asa cum acestea se reflecta in limba. Si voi incepe cu o enigma: enigma actelor verbale indirecte. Sunt sigur ca majoritatea dintre voi a vazut filmul "Fargo." Si poate va amintiti scena in care rapitorul este oprit de o masina de politie, i se cere sa arate carnetul de conducere iar acesta intinde portmoneul cu o hartie de 50 de dolari iesind la un unghi discret din portmoneu. Si spune, "Ma gandeam ca poate am putea sa rezolvam problema aici, in Fargo" -- ceea ce toata lumea, inclusiv publicul, interpreteaza ca fiind o spaga mascata. Acest tip de act verbal indirect este foarte raspandit in limba. De exemplu, in contextul unei cereri politicoase, daca cineva spune "Ar fi minunat daca ati putea sa-mi dati vasul cu guacamole," stim exact ce vrea sa spuna, cu toate ca e un mod de exprimare cam ciudat.

(Rasete)

"Ti-ar face placere sa vii pana sus sa-mi vezi gravurile?" Cred ca majoritatea oamenilor intelege intentia din spatele acestei propozitii. Si de asemenea, daca cineva spune, "Frumos magazin aveti aici. Ar fi tare pacat sa i se intample ceva rau" -- (Rasete) intelegem asta ca pe o amenintare mascata, mai degraba decat ca pe o meditatie asupra unor posibilitati ipotetice. Deci enigma este, de ce spagile, cererile politicoase, propunerile si amenintarile sunt atat de des mascate? Nimeni nu poate fi amagit -- ambii interlocutori stiu exact ce vrea sa spuna vorbitorul, iar vorbitorul stie ca ascultatorul stie ca vorbitorul stie ca ascultatorul stie, s.a.m.d, s.a.m.d. Deci, ce se intampla de fapt?

Cred ca ideea de baza este ca limba e un mod de a negocia relatii, iar relatiile interumane se impart intr-un numar de categorii. Antropologul Alan Fiske a formulat o influenta taxonomie, in care relatiile pot fi categorisite, mai mult sau mai putin, in comunalitate, care functioneaza pe principiul "Ce e al meu e si al tau, ce e al tau e si al meu" -- genul de mentalitate care opereaza in cadrul unei familii, de exemplu -- dominanta, a carui principiu este "Nu te pune cu mine," reciprocitate: "o mana spala pe alta", si sexualitate: in cuvintele nemuritoare ale lui Cole Porter, "Hai la treaba."

Tipurile de relatii pot fi negociate. Cu toate ca exista situatii standard in care una dintre aceste atitudini poate fi aplicata, acestea pot fi intinse si extinse. De exemplu, comuniunea se intalneste cel mai natural in familie sau intre prieteni, dar poate fi folosita pentru a incerca sa se transfere mentalitatea necesara pentru a imparti cu altii unor grupuri care in mod normal nu ar fi dispuse sa o foloseasca -- ca de exemplu, in fraternitati, sororitati, in formulari ca "familia omului", incearca sa ii faca pe niste oameni care nu sunt inruditi sa foloseasca tipul de relatie care in mod normal s-ar potrivi unor rude apropiate.

Dar nepotrivirile -- cand o persoana presupune un tip de relatie, si o alta presupune un altul -- pot duce la situatii jenante. Daca ai merge la masa alaturata si ai lua un crevete din farfuria sefului tau, de exemplu, ai crea o situatie jenanta. Sau daca un invitat la cina, dupa masa, si-ar scoate portofelul si s-ar oferi sa plateasca pentru mancare, am avea de asemenea o situatie neplacuta. Si in cazuri mai putin evidente, avem de-a face cu un fel de negociere. La locul de munca, de exemplu, se pune adeseori intrebarea daca un angajat isi poate petrece parte din timpul liber cu seful, sau poate sa i se adreseze cu numele mic. Daca doi prieteni au o tranzactie reciproca, ca vanzarea unei masini, e binecunoscut faptul ca aceasta poate fi o sursa de tensiune sau incurcatura. Cand doi oameni ies impreuna, tranzitia de la prietenie la sex poate duce, dupa cum bine stim, la diferite situatii jenante, ca si relatiile sexuale cu un coleg de munca, caz in care conflictul dintre o relatie dominanta si una sexuala il numim "hartuire sexuala."

Si, ce au toate astea cu limba? Limba, ca interactiune sociala, trebuie sa satisfaca doua conditii. Trebuie sa transmitem continutul in sine -- aici revenim la metafora recipientului. Vrem sa exprimam spaga, ordinul, promisiunea, propunerea si asa mai departe -- dar trebuie si sa negociem si sa mentinem tipul de relatie pe care o avem cu cealalta persoana. Solutia, cred, este faptul ca utilizam limba la doua nivele: forma literala semnalizeaza relatia cea mai confortabila cu ascultatorul, pe cand continutul sugerat -- cititul printre randuri pe care ne bazam ca ascultatorul il face -- permite ascultatorului sa deduca interpretarea cea mai relevanta in contextul dat, ceea ce poate duce la o relatie modificata.

Cel mai simplu exemplu in acest sens este cererea politicoasa. Daca iti exprimi cererea sub forma conditionala: "Daca ai putea deschide fereastra ar fi minunat," chiar daca continutul este un imperativ, faptul ca nu folosim imperativul inseamna ca nu ne comportam ca si cand ne-am gasi intr-o relatie de dominatie pe baza careia poti presupune supunerea celeilalte persoane. Pe de alta parte, chiar vrem blestematul de guacamole. Exprimand cererea ca pe o propozitie "daca-atunci", putem transmite mesajul fara sa para ca ii dam cuiva ordine.

Si, intr-un mod mai subtil, cred ca strategia functioneaza pentru toate actele verbale mascate care implica o posibila retractare credibila: spaga, amenintarile, propunerile, avansurile si asa mai departe. O modalitate de a intelege e daca incercam sa ne imaginam cum ar fi sa putem sa ne folosim de limba doar in sens literal. Si putem vedea asta in termeni de teoria jocurilor. Puneti-va in pozitia rapitorului care vrea sa mituiasca politistul. Riscul e mare in ambele cazuri, fie ca politistul e cinstit, fie ca nu. Daca nu mituiesti ofiterul, te alegi cu o amenda -- sau, ca in "Fargo", mai rau de-atat -- si daca politistul e cinstit, si daca e necinstit: nu risti, nu castigi. In acest caz, urmarile sunt grave. Pe de alta parte, daca oferi spaga, daca politistul e necinstit, castigul e imens, fiindca scapi fara pedeapsa. Daca ofiterul e cinstit, pedeapsa e imensa, fiindca vei fi arestat pentru dare de spaga. Deci ne gasim intr-o situatie destul de complicata.

Pe de alta parte, cu un limbaj indirect, daca oferi o spaga mascata, atunci politistul necinstit poate interpreta oferta ca pe o mita, caz in care castigi, fiindca esti eliberat, iar politistul cinstit nu te pote trage la raspundere pentru dare de mita, si ca urmare ramai doar cu o amenda. Deci pana la urma te alegi cu ce-i mai bun din toate. Si cred ca o analiza similara se aplica si potentialei situatii jenante create de un avans de natura sexuala si altor cazuri in care o retractare credibila poate fi un avantaj. Acest fapt confirma ceva ce diplomatii stiu demult -- si anume, ca un limbaj vag, departe de a fi o problema sau o imperfectiune, ar putea fi o caracteristica a limbii -- pe care o folosim in avantajul nostru in interactiuni sociale.

Deci, ca sa recapitulam: limba este o creatie umana colectiva, care reflecta natura umana -- felul in care conceptualizam realitatea, relatiile pe care le avem unul cu altul -- si, analizand diferitele ciudatenii si complexitati ale limbii, cred ca putem sa identificam ce anume ne face ceea ce suntem. Va multumesc.

(Aplauze)