Steven Pinker face însemnări pe tabula rasa.

Acum un an, v-am vorbit despre o carte asupra căreia lucram pe vremea aceea și care între timp a fost și publicată, dar azi aș dori să vă vorbesc despre câteva dintre controversele suscitate de acestă carte. Cartea se numeste "Tabula Rasa", termen bazat pe ideea foarte răspândită că mintea umană este asemănătoare unei pagini goale și că tot conținutul ei își are originile în procesul de socializare, cultură, educația primită de la părinti, experiență. "Tabula Rasa" a fost o idee cu multă influență în secolul 20. Vă prezint câteva citate care demonstrează acest lucru: "Omul nu are naturaleță," spune istoricul Jose Ortega y Gasset; "Omul nu are instincte," spune antropologul Ashley Montagu; "Creierul uman este capabil de un spectru larg de comportamente dar nu este predispus către niciunul," a spus răposatul om de știință Stephen Jay Gould.

Există diverse motive ca să ne îndoim de faptul că mintea umană este asemănatoare unei foi goale și unele dintre ele sunt de simplu bun simț. La fel ca multă lume care mi-a spus asta de-a lungul timpului, orișicine are mai mult de un copil știe că acești copii vin pe lume cu anumite temperamente și talente; nu totul vine din exterior. A, și orișicine are atât un copil cât și o mascotă cu siguranță a remarcat că acel copil, expus vorbirii, va dobândi limbajul uman, în timp ce animalul nu, probabil datorită unei diferențe înnascute între ei. Și, oricine a întreținut o relație heterosexuală, știe că mintea barbaților nu este identică cu cea a femeilor. Cred că există de asemenea din ce în ce mai multe rezultate provenind din studii ştiinţifice făcute asupra oamenilor, care arată că, într-adevar, nu ne naştem nişte tabula rasa. Unul dintre aceste studii, din domeniul antropologiei, este studiul lucrurilor universal valabile în fiinţa umană. Daca aţi studiat vreodată antropologia ca şi materie, ştiţi că există un fel de plăcere profesională a antropologilor să demonstreze cât de exotice pot fi alte culturi, şi că există locuri în lumea asta unde, în teorie, totul e invers de cum este aici. Dar dacă, în schimb, ne uităm la ceea ce au în comun culturile lumii, vom vedea ca există un număr extraordinar de mare şi bogat de comportamente şi emoţii şi moduri de a interpreta lumea care se regăsesc în toate cele aproximativ 6000 de culturi ale lumii. Antropologul Donald Brown a încercat să enumere componentele acestui set, si lista cuprinde de la estetică, afecţiune şi statutul social bazat pe vârstă până la înţărcare, arme, vreme, exercitarea puterii, culoarea albă şi punctul de vedere asupra lumii.

De asemenea, genetica şi neuroştiinţa demonstrează din ce în ce mai des structura complexă a creierului. Într-un studiu recent, neurobiologul Paul Thompson şi colegii săi-- studiu în care au folosit MRI (Magnetic Resonance Image) adică imagini prin rezonanţă magnetică-- au măsurat distribuţia materiei cenuşii --adică stratul exterior al cortexului-- într-un mare număr de oameni, pe perechi. Au codificat corelaţiile cu privire la grosimea materiei cenuşii din diferite părţi ale creierului, folosind o schemă de culori false, unde culoarea violetă arată că nu ai nici o diferenţă, în timp ce, orice altă culoare în afară de violet indică o corelaţie semnificativă din punct de vedere statistic. Ei bine, asta e ceea ce se întâmplă când oamenii sunt puşi pe perechi în mod aleatoriu. Prin definiţie, doi oameni aleşi aleatoriu nu pot prezenta corelaţii în distribuţia materiei cenuşii din cortex. Asta are loc în oamenii care au în comun jumatate din ADN -- gemenii dizigotici. După cum puteţi observa, mari suprafeţe ale creierului nu sunt de culoare violetă, ceea ce indică faptul că, dacă o persoană are o mică porţiune din cortex mai groasă într-o anumită regiune, la fel o are şi geamănul sau bizigotic. Iar asta e ceea ce se întâmplă dacă avem de-a face cu o pereche de oameni care au acelaşi ADN în comun, şi anume, clonele sau gemenii identici (monozigotici). Şi puteţi observa zone foarte extinse ale cortexului unde există corelaţii enorme în distribuţia materiei cenuşii.

Acestea nu sunt răspunzătoare doar de diferenţe anatomice, ca de exemplu forma lobilor urechii, ci au urmări şi asupra gândirii şi comportamentului, diferenţe foarte bine ilustrate în celebra caricatură a lui Charles Addams: "Separaţi la naştere, gemenii Mallifert se întâlnesc din greşeală." După cum vedeţi, avem doi inventatori care ţin în braţe artilugii identice, şi care se întâlnesc în camera de aşteptare a oficiului de brevetare a invenţiilor. Oricum, caricatura nu este o exagerare, pentru că studii asupra gemenilor identici separaţi la naştere şi evaluaţi mai târziu, la maturitate, arată că prezintă asemănari surprinzătoare. Şi acest lucru s-a întâmplat de fiecare dată, de când se studiază perechile de gemeni identici separaţi la naştere; dar mult mai de puţine ori în cazul gemenilor bizigotici separaţi la naştere. Exemplul meu preferat este acela al unei perechi de gemeni, în care unul dintrei ei a fost educat să fie catolic, într-o familie de nazişti din Germania, iar celălalt a crescut într-o familie de evrei în Trinidad. Când au intrat într-un laborator în Minnesota, purtau cămăşi identice, bleumarin cu epoleţi, amândurora le plăcea să-şi înmoaie pâinea prăjită cu unt în cafea, amândoi purtau brăţări din cauciuc, amândoi trăgeau apa la toaletă atât înainte de a o folosi cât şi după, şi amândurora le plăcea sa ia oamenii prin surprindere strănutând în lifturi aglomerate, ca să-i vadă tresărind. Acum povestea ar putea să vă pară prea frumoasă ca să fie adevărată, dar, când te ocupi cu o grămadă de teste psihologice, obţii aceleaşi rezultate -- şi anume că gemenii identici separaţi la naştere prezintă asemănări surprinzătoare.

Având în vedere că, atât bunul simţ cât şi datele ştiinţifice pun sub semnul întrebării doctrina tabulei rasa, de ce aceasta continuă să fie o noţiune atât de atrăgătoare? Ei bine, există diverse motive de natură politică din cauza cărora oamenii au găsit-o pe gustul lor. Cel mai important motiv este că, dacă suntem tabula rasa, atunci, prin definiţie, suntem egali, pentru că zero este egal cu zero este egal cu zero este egal cu zero. Dar dacă există deja ceva scris pe această foaie, atunci unii oameni ar avea mai mult decât alţii, şi conform acestui fel de-a gândi, asta ar justifica discriminarea şi inegalitatea.

O altă frică de natură politică în faţa naturaleţei umane este că, dacă suntem tabula rasa, putem perfecţiona omenirea --acest vis străvechi al perfectibilitătii speciei noastre-- cu ajutorul ingineriei sociale. Pe când, dacă ne naştem cu anumite instincte, atunci poate unele dintre ele ne-ar putea condamna la egoism, prejudecăţi şi violenţă. Ei bine, în cartea mea susţin că aceste argumente sunt non sequitur (sunt absurde, nu sunt coerente). Ca să nu mai lungesc povestea: în primul rând, conceptul de echitate nu este acelaşi lucru cu conceptul de egalitate. Ca urmare, atunci când Thomas Jefferson a scris în Declaraţia de Independenţă: "Noi menţinem că aceste adevăruri sunt de la sine înţelese, că toţi oamenii au fost creaţi egali," nu a vrut să spună: "Noi menţinem că aceste adevăruri sunt de la sine înţelese, că toţi oamenii sunt clone." Ci mai degrabă, că toţi oamenii sunt egali în ceea ce priveşte drepturile pe care le au, şi că fiecare persoană ar trebui să fie tratată ca fiind un individ aparte, şi nu judecat dinainte, pe baza statisticilor făcute asupra unui grup specific din care acest individ ar putea să facă parte. De asemenea, chiar dacă ne-am născut cu anumite predispoziţii josnice, acestea nu duc automat la un comportament josnic. Şi asta, din cauză că mintea umană este un sistem complex format din mai multe părti, iar unele dintre ele pot inhiba altele. De exemplu, exista motive excelente să credem că practic toate fiinţele umane s-au născut cu un simţ al moralului, şi că avem aptitudini cognitive care ne permit să tragem foloase din lecţiile pe care ni le oferă istoria. Deci, chiar dacă oamenii au într-adevăr impulsuri egoiste sau către lăcomie, acestea nu sunt singurele prezente, există alte părţi ale mintii care pot să le contracareze.

În această carte abordez controverse de acest gen, împreună cu diverse alte subiecte fierbinţi, teme explozive, probleme încuietoare şi aşa mai departe, incluzând artele, clonarea, crima, liberul arbitru, educaţia, evoluţia, diferenţele dintre sexe, Dumnezeu, homosexualitatea, infanticidul, inegalitatea, marxismul, moralitatea, nazismul, creşterea şi educarea copiilor, politica, rasa umană, religia, epuizarea resurselor, ingineria socială, riscurile tehnologice, şi războiul. Şi nu e nevoie să specific că au existat anumite riscuri în abordarea acestor subiecte. După ce am terminat prima versiune a cărţii, am dat-o câtorva colegi ca să o citească şi să-mi spună care le sunt părerile, iar acestea sunt unele dintre reacţiile pe care le-am primit: "Mai bine ţi-ai pune o cameră de luat vederi ca să-ţi supraveghezi casa." "Să nu te aştepti să mai primeşti vre-un premiu, vre-o ofertă de lucru sau vre-un post important în societăţi stiinţifice." "Spune-i editorului să nu menţioneze oraşul în care locuieşti în biografia ta." "Eşti titular?" (Râsete)

Ei bine, cartea a ieşit în octombrie, şi nu s-a întâmplat nimic îngrozitor. În fine... Existau într-adevăr motive de nelinişte, şi au fost momente în care m-am simţit într-adevăr neliniştit, ştiind ceea ce s-a întâmplat cu alţi oameni care au adoptat poziţii controversate sau au făcut descoperiri tulburătoare în ştiinţele comportamentale. Există multe cazuri--unele dintre care le menţionez în carte-- de oameni care au fost ponegriţi, numiţi nazişti, agresaţi fizic, ameninţaţi cu urmărirea penală pentru că întâmplător au făcut sau au apărat descoperiri controversate. Şi nu se ştie niciodată cănd o să cazi în una din aceste capcane. Exemplul meu preferat e acela al unei echipe de psihologi care au studiat stângacii, şi au publicat rezultate indicând că stângacii sunt, în general, mai predispuşi bolilor şi accidentelor şi trăiesc mai puţin. Apropo, începând de atunci, nu este clar, dacă avem de-a face cu o generalizare corectă, dar informaţiile din acel moment păreau să susţină această teorie. Ei bine, la puţin timp după aceea, au fost inundaţi cu scrisori furioase, ameninţări cu moartea, subiectul a fost interzis în mai multe publicaţii ştiinţifice, totul venind din partea stângacilor furioşi şi a susţinătorilor lor, şi le era de-a dreptul frică să-şi deschidă corespondenţa din cauza urii şi maniei pe care le iscaseră neintenţionat.

Ei bine, lucrurile sunt încă la început, dar cartea a ieşit pe piaţă cu o jumătate de an în urmă, şi nu s-a intamplat nimic îngrozitor. Nici una dintre cumplitele urmări profesionale nu a avut loc -- nu am fost exilat din Cambridge. Dar intentia mea e să vorbesc despre două dintre aceste subiecte fierbinţi care au provocat cele mai puternice reacţii în cele aproximativ 80 de recenzii pe care le-a primit "Tabula Rasa". Voi afişa lista pentru câteva secunde, ca să vedem dacă puteţi ghici care sunt cele două teme; estimez că probabil două dintre aceste subiecte au inspirat cam 90 la sută din reacţiile diferitelor recenzii şi interviuri radiofonice. Nu e violenţa şi nici războiul, nu sunt relaţiile inter-rasiale, nu sunt sexele, nu e marxismul, şi nu e nazismul. Ele sunt: artele, şi creşterea şi educarea copiilor. (Râsete) Aşa că daţi-mi voie să vă spun ce anume a provocat răspunsuri atât de mânioase, şi am să vă las să decideţi singuri dacă afirmaţiile sunt chiar atât de scandaloase.

Să începem cu artele. Vă amintesc că pe lunga listă a trăsăturilor umane universal valabile, pe care am prezentat-o în diapozitivele anterioare, se află şi arta. Nu s-a descoperit până acum nici o societate, nici în cel mai îndepărtat colţ al lumii, care să nu fi avut ceva pe care am putea să o considerăm artă. Artele plastice--împodobirea superficiilor şi a trupurilor-- pare a fi o trăsătură universal valabilă a omului. Arta de a povesti, muzica, dansul, poezia--se întâlnesc în toate culturile, şi multe dintre motivele şi temele care, în artă, ne oferă placere, pot fi reîntâlnite în toate societatile umane: o preferinţă pentru forme simetrice, utilizarea repetiţiei şi a variaţiei, chiar şi elemente foarte concrete, ca de exemplu faptul că poeziile din întreaga lume au versuri care durează aproape trei secunde, separate de pauze. Însă, pe de altă parte, în a doua jumătate a secolului 20, s-a spus frecvent că artele sunt în declin. Şi am o colecţie, de probabil 10 sau 15 titluri, din reviste de elită, care deplâng faptul că artele se află în declin în epoca noastră. Vă voi da câteva citate reprezentative: "Putem să afirmăm cu oarecare grad de certitudine că perioada în care trăim este una de declin, că standardele culturale sunt inferioare celor de acum 50 de ani, şi că semnele acestui declin sunt vizibile în toate domeniile activităţilor umane." Acesta e un citat din T.S. Eliot, cu un pic mai mult de 50 de ani în urmă Şi unul mai recent: "Posibilitatea de a menţine o "high culture" (cultura acceptată şi promovată de către canoanele academice) devine din ce în ce mai problematică în timpurile noastre. Librăriile serioase îşi pierd concesionariile, teatrele non-profit supravieţuiesc în linii mari doar prin alegerea unui repertoriu mai comercial, orchestrele simfonice îşi adaptează programele, televiziunea publică depinde din ce în ce mai mult de reprogramarea seriilor de comedie britanice, posturile de radio clasice se împuţinează, muzeele recurg la expoziţii comerciale de succes, dansul e pe moarte." Acesta e un citat din Robert Brustein, celebrul critic şi regizor de teatru, publicat de The New Republic, acum vreo cinci ani.

Ei bine, de fapt, artele nu sunt în declin. Nu cred că această afirmaţie va surprinde pe cineva din această sală, dar, din orice punct de vedere, artele nu au prosperat niciodată mai mult decât o fac azi. Bineînţeles că există forme artistice cu totul noi şi medii noi, iar despre multe dintre ele aţi auzit vorbindu-se în aceste ultime zile. Din punct de vedere economic, cererea pieţei de artă în toate faţetele ei artistice creşte vertiginos, după cum vă puteţi da seama din preţul biletelor la operă, numărul de cărţi vândute, numărul de cărţi publicate, numărul de titluri muzicale lansate pe piaţă, numărul de noi albume, şi aşa mai departe. Această atitudine,care lamentează declinul artelor, conţine doar un sâmbure de adevăr, şi se face resimţită în trei sfere. Una dintre ele este arta elitistă, începând din 1930 încoace; să zicem, genul de lucrări interpretate de orchestrele simfonice importante, unde majoritatea repertoriului este de dinainte de 1930, sau lucrările expuse în galerii importante şi în muzee de prestigiu. În critică şi analiză literară, probabil acum 40 sau 50 de ani, criticii literari erau un fel de eroi culturali; acum sunt un fel de banc naţional. Şi disciplinele umaniste şi programele de artă din universităţi, care, din multe puncte de vedere, sunt într-adevăr în declin. Studenţii se feresc în masă, universităţile îşi retrag investiţiile din arte şi discipline umaniste.

Ei bine, iată diagnosticul. Nu m-au rugat, dar, după cum singuri recunosc, orice ajutor e binevenit. Şi aş dori să sugerez că nu e o coincidenţă faptul că acest declin aparent al artelor elitiste şi al criticii de artă a avut loc în acelaşi moment istoric în care s-a răspândit moda negării în masă a naturaleţei umane. Un citat celebru--poate fi căutat pe internet, îl puteţi găsi într-o mulţime de programe de curs relaţionate cu limba şi literatura engleză-- "În jurul sau chiar în decembrie 1910, naturaleţea umană s-a schimbat." E parafrazarea unui citat din Virginia Woolf, şi încă există semne de întrebare în legătură cu ce anume a vrut să spună cu asta. Dar, privind aceste programe de curs, este foarte clar că acest citat reflectă un fel de-a spune că toate modalităţile de a aprecia sensibilitatea artistică, şi care s-au folosit timp de secole, chiar şi milenii, au fost respinse în secolul 20. Frumuseţea şi plăcerea existente în artă --probabil trăsături universal valabile ale fiinţei umane-- au fost, au început să fie considerate dulcegării, sau kitsch, sau comerciale. Barnett Newman avea un citat celebru care susţinea că impulsul artei moderne este dorinţa de a distruge frumuseţea, pentru că era considerată burgheză sau lipsită de gust. Şi vă dau doar un exemplu. Probabil că acesta este un exemplu caracteristic de reprezentare vizuală a formei feminine din secolul 15. Aici aveţi un exemplu caracteristic al reprezentării formei feminine din secolul 20. Şi, după cum puteţi vedea, ceva s-a schimbat în felul în care artele elitiste atrag simţurile.

De fapt, într-adevăr în modernism şi curentele post-moderniste existau arte plastice fără conceptul de frumuseţe literatură fără naraţiune şi intrigă, poezie fără metrică şi rimă arhitectură şi planificare urbană fără ornamentaţie, scală umană, spaţii verzi sau lumină naturală, muzică fără melodie şi ritm, şi critică academică fără claritate, grijă pentru estetică şi întelegere a condiţiei umane. (Râsete) Daţi-mi voie să vă dau doar un exemplu pentru a susţine această ultimă afirmaţie. Una dintre cele mai celebre academiciene de literatura engleză a zilelor noastre este Judith Butler, profesoară la Universitatea Berkeley. Şi aici avem un exemplu al uneia dintre analizele sale: "Trecerea de la o prezentare structuralistă, în care capitalul este văzut ca elementul ce stă la baza relaţiilor sociale în moduri relativ omoloage, la o interpretare a hegemoniei, în care relaţiile de putere depind de repetiţie, convergenţă şi rearticulare, a adus în discuţie chestiunea temporalităţii cu privire la felul în care este interpretată idea de structură, şi a marcat o tranziţie de la forma teoriei althusseriene care consideră totalităţile structurale nişte obiecte teoretice..." Înţelegeţi ce vreau să spun. Apropo, asta e o unică frază chiar poate fi analizată din punct de vedere sintactic. Ei bine, argumentul din "Tabula Rasa" este că arta şi critica elitistă din secolul 20, deşi nu artele în general, au dispreţuit frumuseţea, plăcerea, claritatea, înţelegerea şi stilul. Oamenii se feresc de arta şi critica elitiste. Ce incognită! Mă întreb oare de ce? Ei bine, aceasta incognită s-a transformat în cartea mea în cea mai controversată afirmatie. Cineva m-a întrebat dacă am inclus-o ca să distrag atenţia de la discuţiile despre sexe, nazism rasa umană şi aşa mai departe. N-am să fac nici un comentariu cu privire la asta. Dar cu siguranţă a suscitat o reacţie puternică din partea multor profesori universitari.

Ei bine, celălalt subiect fierbinte este creşterea şi educarea copiilor. Şi punctul de pornire al acestei discuţii a fost faptul că noi toţi am fost supuşi sfaturilor ce-şi au sursa în industria creşterii şi educării copiilor. Aici avem un citat reprezentativ al unei mame copleşite: "Sunt asaltată de sfaturi despre cum să-mi cresc copilul. Mi se spune să fac mult sport cu copiii ca să le insuflu obiceiul de a se menţine în formă şi să devină adulţi sănătoşi. Şi mi se spune să practic tot felul de jocuri intelectuale cu ei ca să crească mari şi deştepţi. Şi există tot felul de jocuri: plastilină pentru dexteritatea manuală, jocuri de cuvinte ca să citească bine, jocuri generale de motricitate, jocuri specializate. Simt că aş putea să-mi petrec întreaga viaţă dedicându-mă să descopăr ce să mă joc cu copiii mei." Cred că orişicine a fost mămică sau tată recent poate să se identifice cu această mamă.

Ei bine, iată câteva realităţi ale aceste teme menite să ne dea de gândit. Majoritatea studiilor cu privire la creşterea copiilor care stau la baza acestor sfaturi sunt inutile. Sunt inutile pentru că nu iau în considerare moştenirea genetică. Măsoară o anumită corelaţie între ceea ce fac părinţii şi ceea ce devin copiii şi consideră că există o relaţie cauză-efect: că felul în care un copil a fost crescut şi educat îl modelează. Părinţi care le vorbesc mult copiilor lor, au copii care ajung să se exprime foarte bine; părinţi care-şi pleznesc copiii au copii care ajung să fie violenţi, şi aşa mai departe. Şi foarte puţine dintre aceste studii iau în calcul posibilitatea că părinţii transmit mai departe genele care cresc şansele copilului de a fi coerent sau violent, şi aşa mai departe. Până când studiile vor fi refăcute cu părinţi adoptivi, care oferă un cămin dar nu gene copiilor lor, nu avem de unde să ştim dacă aceste concluzii sunt valabile.

Studiile care iau în considerare factori genetici oferă rezultate care dau de gândit. Amintiţi-vă de gemenii Mallifert: --separaţi la naştere, apoi se întâlnesc la oficiul de brevete-- remarcabil de asemănători. Ei bine, ce s-ar fi întâmplat dacă gemenii Mallifert ar fi crescut împreună? Probabil că vă gândiţi că, în acel caz, s-ar fi asemănat şi mai mult, pentru că, nu doar ar avea aceleaşi gene, dar ar locui şi în acelaşi mediu ambiente. Asta i-ar face super-asemănători, nu-i aşa? Greşit. Gemenii identici, sau orice alt tip de fraţi, care sunt separaţi la naştere, nu sunt mai puţin asemănători decât în cazul în care ar fi crescut împreună. Tot ceea ce ţi se întâmplă într-o anumită casă de-a lungul tuturor acestor ani se pare că nu-ţi marchează definitiv nici personalitatea, nici intelectul. O descoperire ulterioară, obţinută cu o metodologie complet diferită, demonstrează cum copii adoptaţi şi crescuţi împreună --adică imaginea în oglindă a gemenilor identici crescuţi separat-- care au aceiaşi părinţi şi aceeaşi casă, acelaşi cartier dar nu au aceleaşi gene -- sfârşesc prin a nu fi asemănători deloc. Ok , două categorii de studii diferite care au o concluzie asemănătoare.

Ceea ce se sugerează este că educaţia copiilor nu este modelată pe termen lung de către părinţi ci în parte, doar în parte, de către genele moştenite, parţial de cultură, --cultura ţării în general şi cultura copiilor în particular, cultura grupului lor de prieteni, pentru că aşa cum ne-a aratat Jill Sobule mai devreme, de asta le pasă copiilor-- şi, în mare parte, mult mai mare decât sunt mulţi dispuşi să accepte, de întâmplare: evenimente aleatorii care au loc când creierul fătului se formează în uter, sau evenimente aleatorii care au loc de-a lungul vieţii tale.

Aşa că daţi-mi voie să închei cu o observaţie ca să putem reveni la tema opţiunilor. Cred că ştiinţele asupra naturaleţei umane-- genetica comportamentală, psihologia evolutivă, neuroştiinţa, ştiinţa cognitivă-- vor detrona, în anii care vin, din ce în ce mai multe dogme, activităţi şi sisteme de ideologie politică adânc înrădăcinate. Şi asta ne obligă să facem o alegere. Şi anume, dacă anumite realităţi sau subiecte despre oameni ar trebui considerate tabu, cunoştinţe interzise, dimensiuni de care nu trebuie să ne apropiem pentru că nimic bun nu poate ieşi din ele, sau dacă ar trebui sa le explorăm în mod cinstit. Am propriul meu răspuns la această întrebare, care vine de la un mare artist al secolului 19, Anton Cehov, care a spus: "Omul va deveni mai bun când îi vei arăta cum este." Şi nu cred că există o exprimare mai elocventă decât asta pentru un astfel de argument. Va mulţumesc foarte mult. (Aplauze)