Steven Levitt analizează economia cocainei pure

Veţi fi fericiţi să aflaţi că voi vorbi nu despre propria mea tragedie, ci despre tragedia altor persoane. Este mult mai uşor să fii cu inima uşoară despre tragedia altora decât a ta, şi vreau să o păstrez în spiritul conferinţei.

Aşa că, dacă dai crezare relatărilor media, să fii un traficant de droguri în timpul apogeului epidemiei de cocaină pură, era o viaţă foarte fascinantă, în cuvintele Virginiei Postrel. Erau bani, erau droguri, arme, femei, orice ar fi -- bijuterii ostentative -- le avea pe toate.

Ceea ce vă voi relata astăzi este că, de fapt, pe baza a zece ani de cercetare, după o oportunitate unică de a intra într-o bandă -- de a vedea inventarele, registrele financiare ale bandei -- este că răspunsul se dovedeşte a nu fi că apartenenţa la o bandă era o viaţă fascinantă. Dar, eu cred, mai realist, că a fi într-o bandă -- să vinzi droguri pentru o bandă -- este probabil cea mai proastă slujbă din toată America. Şi de faptul aceasta aş vrea să vă conving astăzi.

Sunt trei lucruri pe care vreau să le fac. În primul rând, vreau să explic cum şi de ce cocaina a avut o influenţă atât de profundă asupra bandelor din centrele urbane. În al doilea rând, vreau să vă povestesc cum cineva ca mine a ajuns să fie capabil să vadă lucrările interne ale unei bande. Este o poveste interesantă, cred. Şi în al treilea rând, vreau să vă relatez, într-un mod foarte superficial despre câteva dintre lucrurile pe care le-am aflat când chiar am ajuns să ne uităm la registrele financiare -- inventarele -- unei bande.

Dar înainte să fac asta, doar un avertisment, şi anume că această prezentare a fost clasificată "R" de către Asociaţia Filmului din America. Conţine teme de natură adultă, profanităţi. Ţinând cont de cine este sus pe scenă, veţi fi încântaţi să aflaţi că de fapt nu va exista nuditate, cu excepţia -- (Râsete) -- unei defecţiuni neașteptate de vestimentaţie. (Râsete)

Aşa că permiteţi-mi să încep să vorbesc despre cocaina pură şi despre cum a transformat banda. Şi ca să fac asta, trebuie de fapt să ne întoarcem într-o perioadă dinaintea cocainei, la începutul anilor '80, şi să o analizăm din perspectiva unui lider de bandă. Să fii un lider de bandă în centrul urban nu era o afacere chiar atât de rea la mijlocul anilor '80. Chiar la începutul anilor '80.

Aveai foarte multă putere, şi puteai să baţi oamenii -- căpătai mult prestigiu, mult respect. Dar nu se făceau bani din asta, OK? Banda nu avea nicio modalitate de a face bani. Şi nu puteau percepe taxe persoanelor din bandă, pentru că persoanele din bandă nu aveau bani. Chiar nu puteai face niciun ban vânzând marijuana. Marijuana e prea ieftină, se pare. Nu poţi să te îmbogăţeşti vânzând marijuana. Nu puteai vinde cocaină. Ştiţi voi, cocaina este un produs grozav -- cocaina pudră -- dar trebuie să cunoşti oameni albi şi bogaţi. Şi majoritatea membrilor bandelor din centrele urbane nu ştiau oameni albi şi bogaţi-- nu puteau vinde acelei pieţe. Nu puteai comite nici infracţiuni minore. Se pare că infracţiunile minore sunt o modalitate teribilă de a câştiga existenţa.

Drept urmare, în calitate de lider al unei bande aveai putere. Este o viaţă destul de bună. Dar treaba e că, la urma urmei, locuiai acasă cu mama ta. Deci nu era chiar o carieră. Era ceva totuşi -- doar că existau limite la cât de puternic şi important puteai fi dacă trebuia sa locuieşti acasă cu mama ta.

Atunci a intervenit cocaina pură. Şi în cuvintele lui Malcolm Gladwell, cocaina pură a fost varianta foarte consistentă a sosului de roşii pentru centrul urban. (Râsete) Deoarece cocaina pură era o inovaţie incredibilă. Nu am timp să vorbesc despre asta astăzi. Dar dacă vă gândiţi la asta, aş spune că în ultimii 25 de ani, dintre toate invenţiile sau inovaţiile care au apărut în această ţară, cea mai mare, din punct de vedere al impactului asupra bunăstării oamenilor care locuiesc în centrul urban, a fost cocaina pură. Şi pentru mai rău -- nu pentru mai bine, ci pentru mai rău. A avut un impact imens asupra vieţii.

Deci ce a fost cu cocaina pură? A fost o modalitate genială de a droga creierul. Pentru că poţi fuma cocaina pură -- nu poţi fuma cocaina pudră -- şi fumatul este un mecanism mult mai eficient de a deveni euforic decât prin inhalarea ei. Şi s-a dovedit că exista acest public care nu ştia că vrea cocaină pură, dar, când a apărut, chiar au vrut-o. Şi era drogul perfect. Şi puteai vinde cu -- cumperi cocaina care a fost folosită în purificare cu un dolar, şi o vinzi cu cinci dolari. Cauza dependenţă foarte mare -- euforia era foarte scurtă. Deci pentru cincisprezece minute, căpătai această euforie grozavă. Şi apoi, după ce-ţi reveneai, tot ce voiai era să te droghezi din nou.

A creat o piaţă minunată. Şi pentru persoanele care conduceau banda, era o modalitate grozavă, se pare, de a face mulţi bani. Cel puţin pentru persoanele din top.

Şi aici intrăm noi în peisaj. Nu eu personal -- eu chiar sunt un personaj secundar în toată treaba asta. Co-autorul meu, Sudhir Venkatesh, este personajul principal. El era un student la matematică în facultate cu un suflet bun, şi a hotărât că vrea să obţină un doctorat în sociologie. A ajuns la Universitatea din Chicago. Dar, cele trei luni dinainte de a ajunge în Chicago şi le-a petrecut urmărind formaţia rock "Grateful Dead." Şi, în cuvintele lui, "arăta ca un ciudat." El este sud-asiatic -- un sud-asiatic foarte închis la culoare. Un om mare, şi avea păr, în cuvintele lui, "până în fund." El sfida tot felul de limite: Era negru sau alb? Era bărbat sau femeie? Chiar era ciudat la vedere.

Deci a ajuns la Universitatea din Chicago. Şi celebrul sociologist, William Julius Wilson, scria o carte care implica sondajul oamenilor din Chicago. Şi s-a uitat o dată la Sudhir, care avea să facă nişte sondaje pentru el, şi a decis că ştia exact locul în care să-l trimită -- şi anume în una dintre cele mai dificile şi mai notorii locuinţe sociale. Şi nu doar în Chicago, ci în toate SUA.

Aşa că Sudhir -- băiatul din suburbie care chiar nu fusese niciodată în centrul urban-- şi-a luat supus planşa cu foi şi a plecat spre locuinţele sociale. Ajunge la prima clădire. Prima clădire? Ei bine, nu e nimeni acolo. Dar aude nişte voci sus pe scară, aşa că urcă scările. Şi când ajunge după colţ -- găseşte un grup de bărbaţi afro-americani tineri jucând zaruri.

Asta se întâmpla prin 1990 -- apogeul epidemiei de cocaină pură. Este o slujbă foarte periculoasă să fii într-o bandă -- nu-ţi place să fii surprins. Nu-ţi place să fii surprins de persoane care vin de după colţ. Şi mantra era: împuşcă înainte, întreabă după. Dar Sudhir a avut noroc. Era atât de ciudat -- şi planşa aceea probabil i-a salvat viaţa, pentru că şi-au dat seama că nicio altă bandă rivală n-ar fi venit să-i împuşte cu o planşă cu foi. (Râsete)

Aşa că primirea lui n-a fost tocmai călduroasă, dar măcar au spus, ei bine, OK -- hai să auzim întrebările din sondajul tău. Nu glumesc când spun că prima întrebare a fost "Ce părere aveţi despre faptul că sunteţi săraci şi negri în America?" (Râsete) Începi să te îndoiești de academicieni, nu-i așa? (Râsete)

Şi variantele de răspuns erau: foarte bună, bună, rea şi foarte rea. Ceea ce Sudhir a aflat este că, de fapt, răspunsul real a fost următorul -- (Râsete) Sondajul nu avea să fie în final ceea ce Sudhir presupuse. A fost ţinut ostatic peste noapte pe casa scării. Au fost multe focuri de armă -- au fost multe discuţii filozofice pe care el le-a purtat cu membrii bandei. Spre dimineaţă, liderul bandei a ajuns. L-a cercetat pe Sudhir -- a hotărât că nu prezenta niciun pericol, şi i-au dat drumul acasă. Aşa că Sudhir s-a dus acasă. A făcut un duş, a dormit puţin.

Noi, în faţa acestei situaţii, am crede, ei bine, cred că-mi voi scrie lucrarea de dizertaţie despre "The Grateful Dead." I-am urmărit pentru ultimele trei luni. (Râsete)

Sudhir, pe de altă parte, s-a dus fix înapoi -- a mers iar la locuinţa socială. A ajuns la acel etaj, etajul al doilea, şi a spus: "Hei, băieţi. M-am distrat atât de mult petrecându-mi timpul cu voi noaptea trecută, mă întreb dacă pot s-o fac şi noaptea asta." Şi acesta a fost începutul a ceea ce s-a dovedit a fi o relaţie frumoasă care îl implică pe Sudhir trăind în locuinţa socială sporadic pentru zece ani: petrecându-şi timpul în casele de cocaină pură, mergând la închisoare cu alţi membrii ai bandei, având geamurile maşinii sparte de la împuşcături, cu poliţia spărgându-i apartamentul şi furându-i CD-urile -- tot ce vreţi. Dar în cele din urmă, povestea are un final fericit pentru Sudhir, care a devenit unul dintre cei mai respectaţi sociologi din ţară. Şi în mod special pentru mine, care stăteam în biroul meu cu tabelul de Excel deschis, aşteptându-l pe Sudhir să vină şi să-mi dea ultimele date -- -- pe care avea să le ia de la bandă. A fost una dintre cele mai nedrepte relaţii de coautor dintotdeauna -- (Râsete) -- dar m-am bucurat să fiu beneficiarul ei.

Deci ce am găsit? Ce am găsit în acea bandă? Ei bine, daţi-mi voie să spun un singur lucru. Chiar am avut acces la toată lumea din bandă. Am tras o privire în interiorul bandei, de la bază până la vârf. Ei aveau încredere în Sudhir -- în moduri în care niciun academician sau chiar nimeni, niciun străin -- n-a câştigat niciodată încrederea acestor bande, până la punctul în care chiar au deschis ceea ce mă interesa cel mai mult pe mine: documentele lor, registrele financiare pe care le ţineau. Şi ni le-au făcut disponibile. Şi nu numai că puteam să le studiem, dar şi puteam să le punem întrebări despre ce era în ele.

Aşa că dacă trebuie să fac un rezumat foarte repede în timpul scurt pe care-l am, despre cea mai importantă concluzie de la ce am obţinut de la bandă este că, dacă ar fi să compari banda cu orice altă organizaţie, ar fi că banda este exact ca McDonald's. Din multe puncte de vedere -- restaurantul McDonald's.

În primul rând, un punct de vedere -- care poate nu este neapărat cel mai interesant, dar este un bun punct de început -- este modul în care e organizată. Ierarhia bandei; felul în care arată. Uite cum arată diagrama organizaţională a bandei, Nu ştiu dacă vreunul dintre voi ştie ceva despre diagrame organizaţionale, dar dacă ar trebui să stabileşti o diagramă organizaţională simplificată pentru McDonald's, exact aşa ar arăta. Este de necrezut, dar la nivelul superior al bandei, ei chiar se numesc între ei "comitetul de directori." (Râsete)

Şi Sudhir spune că nu e ca şi cum aceşti tipi ar fi avut o perspectivă sofisticată despre ceea ce, de exemplu, se întâmpla în viaţa corporatistă americană. Dar văzuseră filme precum "Wall Street," şi cam învăţaseră puţin despre cum era să fii în lumea reală. Sub comitetul de directori, ai, în esenţă, vicepreşedinţii regionali -- persoane care controlează, să spunem, partea sudică a oraşului Chicago, sau partea vestică a Chicago-ului.

Sudhir a ajuns să-l cunoască foarte bine pe tipul care a avut nefericita sarcină de a încerca să preia franciza din Iowa. (Râsete) Ceea ce, s-a dovedit pentru această bandă de negri, nu a fost una dintre cele mai sclipitoare eforturi financiare pe care le-au întreprins. (Râsete)

Dar lucrul care chiar face banda să semene cu McDonald's sunt concesionarii ei. Tipii care conduc bandele locale -- suprafeţele pătrate de patru blocuri pe patru blocuri -- ei sunt ca tipii, într-un fel, care conduc McDonald's-ul. Ei sunt antreprenorii. Ei primesc drepturile de proprietate exclusive ca să controleze vânzarea de droguri. Ei au numele unei bande în spatele lor, pentru comerţ şi marketing. Şi ei sunt cei care practic obţin profitul sau îl pierd, depinzând de cât de buni sunt la conducerea afacerii.

Acum, grupul la care chiar vreau să vă gândiţi, totuşi, sunt cei de la coadă, infanteriştii. Aceştia sunt adolescenţi, în mod tipic, care stau la colţ de stradă, vânzând drogurile. O treabă extrem de periculoasă. Şi e important de notat că aproape toată greutatea, toţi oamenii din această oranizaţie sunt la coadă. OK, exact ca la McDonald's. Deci într-un anumit sens, infanteriştii se aseamănă mult cu persoanele care-ţi iau comanda la McDonald's. Şi într-adevăr, nu întâmplător sunt ca ei. De fapt, în aceste cartiere, ei sunt aceleaşi persoane. Deci aceiaşi puşti care lucrează în bandă sunt de fapt -- în acelaşi timp, muncitori cu program redus într-un loc precum McDonald's. Ceea ce deja, cred eu, anticipează principalul rezultat despre care am vorbit, despre ce muncă josnică este să faci parte din bandă. Pentru că evident, dacă fiind parte din bandă ar fi fost o muncă atât de minunată şi profitabilă, de ce ar mai lucra tipii aştia şi la McDonald's?

Deci cum arată salariile lor? S-ar putea să fiţi surprinşi. Dar pe baza informaţiilor actuale -- ştiţi voi, putând să vorbim cu ei şi să le vedem registrele, cam aşa arată situaţia salarială. Salariul pe oră pe care "infanteriştii" îl câştigau era de 3,50 într-o oră. Era sub salariul minim, da? Şi lucrul ăsta este bine documentat. Este uşor să-ţi dai seama, după tiparele de consum pe care le au. Chiar nu e ficţiune -- este o realitate. Erau foarte puţini bani în bandă, în special la bază.

Acum dacă reuşeşti să avansezi -- să spunem, şi să fii acel lider local, tipul care este echivalentul concesionarului de la McDonald's -- ai face 100.000 de dolari pe an. Şi asta, din anumite puncte de vedere, ar fi cea mai bună slujbă pe care ai spera s-o ai dacă ai creşte într-unul din acele cartiere ca un bărbat tânăr şi de culoare. Dacă reuşeşti să urci până în vârf, ai putea spera să faci 200.000 sau 400.000 de dolari pe an. Într-adevăr, ai fi o poveste de succes grozavă.

Şi una dintre cele mai deprimante aspecte este că, într-adevăr, printre multe alte ramificaţii ale cocainei pure este că cei mai talentaţi indivizi din aceste comunităţi -- pentru asta se luptau. Nu încercau s-o facă pe căi legale, pentru că nu existau căi legale spre succes. Aceasta era varianta cea mai bună. Şi chiar era cea mai bună alegere, probabil, să încerci să reuşeşti -- pe această cale. Uitaţi-vă aici.

Analogia cu McDonald's nu mai funcţionează aici. Banii sunt cam aceiaşi. De ce este o slujbă atât de proastă? Ei bine, motivul pentru care este o slujbă atât de proastă este pentru că există cineva care trage focuri de armă spre tine frecvent. Deci, când se trag focuri de armă, care sunt ratele mortalităţii? Am aflat că în banda noastră -- şi, pe bună dreptate, nu era chiar situaţia standard. Era o perioadă de violenţă intensă -- multe războaie între bande -- în timp ce această bandă chiar avea succes. Dar existau costuri. Aşa că rata mortalităţii -- ca să nu mai menţionăm rata arestărilor, trimiterilor la închisoare, rănirilor -- rata mortalităţii din eşantionul nostru era de 7% pe persoană pe an. Dacă eşti într-o bandă pentru patru ani, te aştepţi să mori cu o probabilitate de aproximativ 25%. Mai mult de atât nu prea se poate.

Deci de dragul comparaţiei, să ne gândim la o altă situaţie de viaţă care te aştepţi să fie extrem de riscantă. De exemplu, să presupunem că ai fi un criminal şi ai fi acuzat de omor, şi ai fi condamnat la moarte. S-a dovedit că ratele mortalităţii pentru condamnaţii la moarte -- din orice cauză, inclusiv execuţia -- e de 2% pe an. (Râsete) Deci este mult mai sigur să fii condamnat la moarte decât să vinzi droguri la un colţ de stradă.

Asta te face să te opreşti -- îţi dă de gândit -- pentru cei dintre voi care cred că o pedeapsă cu moartea va avea un efect inhibitor enorm asupra criminalităţii. Acum ca să vă explic cât de rău era centrul urban în timpul cocainei pure -- şi nu mă voi concentra asupra aspectelor negative, dar serios, aceea este o altă poveste de spus acolo -- dacă priviţi la ratele mortalităţii -- doar arbitrar, pentru băieţii tineri de culoare care creşteau în centrul urban din Statele Unite -- ratele mortalităţii din timpul cocainei pure erau aproape 1%. Asta este extrem de mult. Şi asta e moarte violentă -- e incredibil, într-un sens.

Pentru a pune lucrurile în perspectivă, dacă ai compara asta cu soldaţii din Irak, de exemplu, care luptă chiar acum în război: 0,5%. Deci într-un mod foarte literal, băieţii tineri de culoare care creşteau în această ţară trăiau într-o zonă de război, în acelaşi mod cum soldaţii din Irak luptă acum în război.

Deci cum se face, v-aţi putea întreba, că cineva ar fi dispus să stea la un colţ de stradă vânzând droguri pentru 3,50 pe oră, cu o şansă de 25% de a muri în următorii patru ani? Şi de ce ar face asta? Eu cred că există câteva răspunsuri.

Cred că primul este că au fost amăgiţi de istorie. Pe vremuri banda era un ritual de trecere. Tinerii controlau banda -- cum înaintai în vârstă, ieşeai din bandă. Deci ce s-a întâmplat a fost că, persoanele care s-au întâmplat să fie la locul potrivit la momentul potrivit -- persoanele care conduceau banda de la mijlocul spre sfârşitul anilor '80 -- au devenit foarte, foarte bogate. Şi logic a fost să gândeşti: "Ei bine, generaţia următoare -- şi ei vor ieşi din bandă după o vârstă, cum au făcut toţi ceilalţi, şi generaţia următoare va prelua puterea şi va obţine bogaţia."

Sunt asemănări izbitoare, cred, cu explozia produsă de Internet, aş? Primul grup de oameni din Silicon Valley au devenit foarte, foarte bogaţi. Şi apoi toţi prietenii mei au spus:" Poate ar trebui să fac asta şi eu." Şi erau dispuşi să lucreze pentru foarte puţin, pentru acţiuni care n-au avut nicio valoare. Într-un fel, exact asta s-a întâmplat cu acel grup de oameni la care ne uitam, au fost dispuşi să înceapă de la bază. La fel cum, să spunem, un avocat la o firmă de avocatură -- un avocat în primul an este dispus să înceapă de jos, să lucreze optzeci de ore pe săptămână pentru puţini bani, deoarece crede că va fi făcut asociat. Dar ceea ce s-a întâmplat a fost că regulie s-au modificat şi ei nu au ajuns să fie făcuți asociați.

Cu siguranţă, aceleaşi persoane care conduceau toate bandele mari de la sfârşitul anilor '80, încă mai conduc marile bande din Chicago astăzi. Nu au mai ajuns să împartă bogăţia. Aşa că toţi s-au blocat la slujba aceea de 3,50 pe oră, şi s-a dovedit a fi un dezastru.

Alt lucru la care banda era foarte, foarte bună era la marketing şi înşelătorie. Drept urmare, de exemplu, un lucru pe care banda îl făcea era să -- ştiţi voi, liderii bandei aveau anturaje mari, şi conduceau maşini la modă şi aveau bijuterii extravagante. Ceea ce Sudhir şi-a dat ulterior seama, în timp ce-şi petrecea mai mult timp cu ei, era că, de fapt, ei nu erau proprietarii acelor maşini. Ei doar le închiriau -- pentru că nu îşi permiteau să aibă acele maşini moderne. Şi chiar nu aveau bijuterii din aur -- aveau bijuterii placate cu aur. Totul se rezumă la adevărul adevărat versus adevărul fals.

Şi ei chiar faceau tot felul de lucruri pentru a păcăli tinerii să creadă că banda avea să ajungă ceva grandios. De exemplu, îi dădeau unui puşti de 14 ani -- îi dădeau să țină un întreg fişic de bani. Puştiul de 14 ani zicea: "Ei, bine..." Le spunea prietenilor, "Hei, uitaţi câţi bani am primit de la bandă." Nu erau banii lui, până când îi cheltuia. Şi atunci practic devenea dator bandei, şi era un fel de servitor prin contract pentru o vreme. Mai am câteva minute.

Daţi-mi voie să mai fac un ultim lucru pe care nu crezusem că aş fi avut timp să-l fac, şi anume să vorbesc despre ce am învăţat, mai în general, despre economie din studierea bandei. Economiştii au obiceiul să vorbească în termeni tehnici. De multe ori, teoriile noastre dau greș când folosim datele. Dar de fapt, ceea ce este cumva interesant este că în situaţia aceasta s-a dovedit că unele dintre teoriile economice care nu funcţionau foarte bine în economia reală au funcţionat foarte bine în economia drogurilor -- într-un sens pentru că se referă la capitalism liber. Uitaţi un principiu economic. Aceasta este una dintre ideile de bază în economia muncii, "diferenţa compensatorie." Ideea se referă la mărirea de salariu pe care un muncitor o cere pentru a alege între două sarcini -- una fiind mai neplăcută decât cealaltă -- de aceea se numeşte diferenţă compensatorie. De aceea credem că gunoierii sunt plătiţi mai mult decât cei care lucrează în parcuri, nu?

Deci în cuvintele unuia dintre membrii bandei cred că devine clar. Se pare că... Se pare că, în bandă, când este un război, infanteriştii chiar sunt plătiţi de două ori mai mult. Este exact acelaşi concept. Pentru că ei nu sunt dispuşi să fie expuşi riscului. Şi cuvintele unui membru al bandei exprimă ideea la fix. El spune, "Ai fi dispus să stai pe aici când toate nebuniile astea" -- se referă la împuşcături -- "când toate nebuniile astea se întâmplă? Aşa-i că nu? Deci dacă aş fi rugat să-mi pun viaţa în pericol, atunci banii la bătaie, băiete." Deci mai presus de toate, cred că membrul bandei a enunţat mult mai articulat decât un economist, despre ce se întâmplă. (Râsete)

Uitaţi încă unul. Economiştii vorbesc despre teoria jocului -- că orice joc de două persoane are un echilibru de tip Nash. Uitaţi traducerea oferită de la membrul bandei. Vorbesc despre motivul pentru care nu se duc să împuşte -- un lucru care se pare că este o tactică de afaceri grozavă în bandă, dacă te duci şi doar împuşti în aer -- doar tragi focuri pe teritoriul altei bande -- toţi oamenii sunt prea speriaţi pentru a cumpăra droguri de acolo. Vor veni în cartierul tău.

Dar uitaţi ce spune despre motivul pentru care nu fac lucrul acesta. El spune, "Dacă am începe să tragem focuri pe acolo," -- pe teritoriul celelaltei bande -- "nimeni, şi vreau să spun, înţelegi, nimeni, nu va călca pe la ei. Dar trebuie să fim atenţi, pentru că şi ei pot să tragă focuri pe aici, şi atunci vom fi cu toţii terminaţi." (Râsete) Deci este exact acelaşi concept. Dar, din nou, câteodată economiştii pot greşi. Un lucru pe care l-am observat în date este că... Liderul bandei este întotdeauna plătit, da? Nu contează cât de rău poate fi economic, el se plătea întotdeauna.

Aşa că am avut nişte teorii cu privire la cursul banilor gheaţă, şi la lipsa de acces la pieţele de capital, şi alte lucruri asemănătoare. Dar apoi am întrebat membrul bandei, "Ei bine, cum se face că tu eşti întotdeauna plătit, şi muncitorii tăi nu?" Răspunsul lui este, "Ai toţi negrii ăştia sub tine şi-ţi vor poziţia, înţelegi? Dacă începi să ai pierderi, te văd ca pe un neputincios şi alte prostii." Şi m-am gândit la asta, şi am spus, "Directorii executivi îşi alocă frecvent bonusuri de milioane de dolari, chiar şi când companiile pierd foarte mulţi bani. Dar un economist nu s-a gândit niciodată că ideea de "neputincios şi alte prostii" chiar ar putea fi importantă." Dar poate -- poate "neputincios şi alte prostii" -- poate "neputincios şi alte prostii" este o ipoteză importantă care necesită mai multă analiză.

Vă mulţumesc foarte mult.