Steven Johnson: De unde vin ideile bune

Acum câteva minute am făcut poza aceasta la vreo zece străzi de aici. Aceasta este Grand Cafe de aici din Oxford. Am făcut această poză pentru că s-a dovedit a fi prima cafenea deschisă în Anglia în 1650. E foarte celebră prin asta. Şi am vrut să v-o prezint nu pentru că vreau să vă ofer un tur în stil Starbucks prin vechea Anglie, ci mai degrabă deoarece cafeneaua engleză a fost crucială în dezvoltarea şi răspândirea uneia din cele mai importante perioade de înflorire intelectuală din ultimii 500 de ani, ceea ce numim astăzi Iluminismul.

Iar cafeneaua a avut un rol aşa de mare în naşterea Iluminismului, în mare parte datorită băuturilor pe care le consumau oamenii acolo. Aceasta deoarece, înainte de răspândirea cafelei şi ceaiului în cultura britanică, ce consumau oamenii -- atât elitele cât şi marea masă a populaţiei -- zilnic, de dimineaţa până seara, era alcoolul. Alcoolul era băutura zilnică cea mai la îndemână. Se servea puţină bere la micul dejun şi puţin vin la prânz, puţin gin -- mai ales în jurul anului 1650 -- şi se completa cu puţină bere şi vin la sfârşitul zilei. Aceasta era o alegere sănătoasă, nu-i aşa, deoarece apa nu era bună de băut. Aşa că, de fapt, până la apariţia cafenelelor, aveai de-a face cu o întreaga populaţie care era pur şi simplu beată cât era ziua de lungă. Şi vă puteţi imagina cum ar fi asta, în viaţa voastră, nu? -- şi ştiu că e adevărat pentru unii dintre voi -- dacă bei zi de zi şi apoi treci de la un calmant la un stimulent vei avea idei mai bune. Vei fi mai deştept şi mai atent. Şi astfel nu e o întâmplare faptul că o mare înflorire în domeniul inovaţiilor a avut loc atunci când Anglia a trecut la ceai şi cafea.

Dar un alt aspect care face cafeneaua atât de importantă este arhitectura spaţiului respectiv. Era un spaţiu în care se adunau oameni veniţi din medii diferite, din domenii de activitate diferite şi îşi împărtăşeau ideile. Era un spaţiu în care, după cum spunea Matt Ridley, ideile puteau face sex. Acesta era patul lor conjugal, într-un anumit sens. Ideile se întâlneau în acel loc. Iar un impresionant număr de inovaţii din aceasta perioadă cuprind în povestea lor referiri la o cafenea, la un moment dat.

Mi-am petrecut o bună parte din timp meditând asupra cafenelelor în ultimii cinci ani deoarece am fost oarecum implicat în această încercare de a examina această chestiune: de unde vin ideile bune? Care sunt circumstanţele care duc la niveluri extraordinare ale inovaţiei, la niveluri extraordinare ale creativităţii? Care este tipul de mediu -- care este spaţiul specific creativităţii? Şi ce am făcut este că am analizat atât medii precum cafenelele, cât şi medii de comunicare precum Internetul, care au fost deosebit de creatoare; m-am întors în timp la istoria primelor oraşe; m-am aplecat asupra mediilor biologice precum recifurile de corali si pădurile tropicale, care prezintă niveluri neobişnuite ale inovaţiei biologice şi ce am căutat au fost tipare comune, tipul de comportamente specifice care apar din nou şi din nou în toate aceste medii. Există oare tipare repetabile din care putem învăţa, pe care le putem lua şi aplica oarecum în viaţa noastră, sau în organizaţile noastre, sau în mediile noastre astfel încât să le facem mai creative şi mai inovatoare? Şi cred că am găsit câteva.

Dar pentru ca toate astea să aibă un sens şi pentru a înţelege exact aceste principii trebuie să renunţi în mare măsură la modul în care limbajul şi metaforele noastre tradiţionale ne conduc spre anumite concepte privind procesul de creaţie al ideilor. Avem un vocabular foarte bogat pentru descrierea momentelor de inspiraţie. Avem termeni precum sclipirea interioară, străfulgerarea interioară, avem revelaţii, avem momente de tip "evrika!" avem momente când ni se aprinde becul, nu-i aşa? Toate aceste concepte, chiar aşa ornamentate retoric cum sunt, împărtăşesc aceeaşi supoziţie şi anume că o idee este un lucru singular, că este ceva ce se întâmplă adeseori într-un moment superb de iluminare.

Dar de fapt, ce voi susţine eu şi ce-ar trebui să fie oarecum punctul de plecare e ideea că o idee este o reţea la cel mai elementar nivel. Adică iată ce se petrece în creierul vostru. O idee, o idee nouă, reprezintă o reţea nouă de neuroni ce acţionează în sincronizare unul cu celălalt în interiorul creierului. Este vorba despre o configuraţie nouă, care nu s-a mai format până atunci. Iar întrebarea este: cum să îţi plasezi creierul în medii în care aceste noi reţele vor avea cele mai mari şanse să se formeze? S-a dovedit de fapt că tipul de modele de reţele din lumea exterioară imită o mulţime de modele de reţele din universul intern al creierului uman.

Deci metafora pe care mi-ar plăcea să o folosesc o voi lua din povestea unei formidabile idei care e destul de recentă, mult mai recentă decât anii 1650. Un tip minunat pe nume Timothy Prestero, care are o companie...o organizaţie numită Design that Matters [Design care contează]. Ei s-au hotărât să atace spinoasa problemă, teribila problemă pe care o avem cu rata mortalităţii infantile în ţările în curs de dezvoltare. Unul dintre lucrurile exasperante referitoare la asta e faptul că ştim că, dacă introducem incubatoare neonatale moderne în orice context, dacă-i putem ţine încălziţi pe bebeluşii născuţi prematur, de fapt -- e foarte simplu -- putem înjumătăţi rata mortalităţii infantile în acele medii. Deci tehnologia există. Acestea sunt dotări standard în toate societăţile dezvoltate. Problema e că, dacă cumperi un incubator de 40.000 de dolari şi îl trimiţi într-un sat de dimensiuni medii din Africa, va funcţiona foarte bine timp de un an, doi, apoi ceva nu va mai funcţiona bine şi se va strica şi va rămâne stricat pentru totdeauna, pentru că nu există un întreg sistem de piese de schimb şi nici specialişti la faţa locului care să repare acel echipament de 40.000 de dolari. Şi astfel o să te trezeşti cu problema că ai cheltuit toţi banii aceia furnizând ajutor şi toată acea aparatură electronică avansată către ţările respective, iar aceasta se va dovedi în final inutilă.

Aşa că Prestero şi echipa lui au decis să cerceteze şi să afle ce resurse există din abundenţă în cadrul acelor societăţi în curs de dezvoltare? Au observat că nu există prea multă aparatură video digitală, nu există prea multe cuptoare cu microunde, dar că cei de acolo sunt destul de buni în a-şi menţine maşinile în stare de funcţionare. Există câte o Toyota Forerunner pe stradă în toate acele locuri. Oamenii aceia par să fie specialişti în menţinerea maşinilor în stare de funcţionare. Aşa că au început să se gândească: "Am putea să construim un incubator neonatal format în întregime din componente auto?" Şi iată ce le-a ieşit în cele din urmă. Se numeşte dispozitiv neoincubator. Din afară arată ca o chestie mică, normală care se găseşte într-un spital modern, occidental. În interior e format în întregime din piese auto. Are un ventilator, are faruri pentru căldură, are sonerii pentru alarmă. Funcţionează pe baza unei baterii de maşină. Aşa că nu ai nevoie decât de piese de schimb de la maşina ta Toyota şi de pricepere în repararea unui far, pentru a fi în stare să repari acest obiect. Aceasta este o idee excelentă, dar ceea ce vreau să spun de fapt este că aceasta e o foarte bună metaforă pentru modul în care apar ideile. Ne place să credem, nu-i aşa, că ideile noastre inovatoare sunt de genul acelui incubator nou-nouţ de 40.000 de dolari, tehnologie de ultimă oră, dar cel mai adesea, ele sunt improvizate din tot felul de piese care se întâmplă să fie în imediata apropiere.

Luăm idei de la alţii, de la oamenii de la care învăţăm, de la oamenii peste care dăm în cafenele şi le punem cap la cap în forme noi şi astfel creăm ceva nou. În felul acesta se produc de fapt inovaţiile. Iar asta înseamnă că trebuie să ne schimbăm anumite tipare ale modului în care inovaţia şi gândirea profundă arată cu adevărat, nu-i aşa? Vreau să spun că acesta e un punct de vedere. Altul se referă la Newton şi la măr, când Newton era la Cambridge. Aceasta e o statuie din Oxford. Ştiţi cum e, stai şi meditezi la o idee profundă, apoi mărul cade din pom şi ai teoria gravităţii. În realitate, spaţiile care de-a lungul istoriei au dus la inovaţii au tendinţa de a arăta cam aşa. Asta e celebra pictură a lui Hogarth reprezentând un fel de cină politică într-o tavernă, dar aşa arătau cafenelele pe vremea aceea. Acesta este tipul de mediu haotic în care probabil că ideile se întâlneau, în care probabil că oamenii aveau confruntări noi, interesante, imprevizibile -- oameni proveniţi din medii diferite. Deci, dacă încercăm să creăm forme de organizare mai creatoare, trebuie să construim spaţii care, oricât de ciudat ar părea, arată cam în felul acesta. Aşa ar trebui să arate birourile voastre, aceasta e o parte a mesajului meu de azi.

Iar una dintre problemele referitoare la aceasta este că oamenii sunt de fapt -- atunci când cercetezi acest domeniu -- pe oameni nu te poţi baza, după cum se ştie, atunci când îşi prezintă oarecum propriile variante referitoare la locul în care le vin ideile bune, sau la istoria celor mai bune idei ale lor. Acum câţiva ani, un nemaipomenit cercetător pe nume Kevin Dunbar s-a hotărât să meargă din loc în loc şi să aplice o abordare de tip Big Brother pentru a-şi da seama de unde vin ideile bune. A mers la o grămadă de laboratoare ştiinţifice din întreaga lume şi i-a filmat pe toţi cei de acolo în cele mai mici detalii ale activităţii lor. Când stăteau în faţa microscopului, când vorbeau cu colegii lângă automatul de apă rece şi toate chestiile astea. A înregistrat toate aceste conversaţii şi a încercat să-şi dea seama de unde vin cele mai importante idei, în ce loc apar ele. Când ne gândim la imaginea clasică a unui om de ştiinţă într-un laborator avem imaginea asta -- stând aplecaţi deasupra microscopului şi văzând ceva în mostra de ţesut. Şi "oh, evrika!" le vine ideea.

Ce s-a întâmplat de fapt atunci când Dubnar s-a uitat peste înregistrări a fost că, de fapt, aproape niciuna dintre ideile revoluţionare importante nu a apărut în laborator, singur în faţa microscopului. Ele au apărut la masa de conferinţe în timpul şedinţei de laborator săptămânale când toţi se adunau şi îşi împărtăşeau cele mai noi informaţii şi descoperiri, de multe ori atunci când oamenii îşi împărtăşeau greşelile pe care le făceau, erorile, perturbaţiile din semnalele pe care le descopereau. E ceva aparte la acel mediu -- pe care am început să-l numesc "reţeaua lichidă", în care ai o mulţime de idei diferite adunate la un loc, antecedente diferite, interese diferite, înghiontindu-se, lovindu-se unul de celălalt, acest mediu este, de fapt, mediul care conduce la inovaţie.

O altă problemă pe care o au oamenii este că îşi rezumă poveştile referitoare la inovaţii la intervale de timp mai scurte. Aşa că ei vor să îţi relateze povestea momentului "evrika!". Vor să spună: "Eram acolo, stăteam acolo şi mi-a venit dintr-o dată clar în minte." Dar de fapt dacă te întorci şi te uiţi la ce a înregistrat istoria, se dovedeşte că multe dintre ideile importante au perioade de incubaţie foarte lungi. Eu numesc asta "intuiţie îndelungată." Auzim de multe ori în ultimul timp despre intuiţie si despre instinct şi despre momente de claritate bruşte, ca nişte sclipiri, dar în realitate multe idei extraordinare zăbovesc, uneori timp de decenii, în străfundul minţii oamenilor. Ei au o presimţire că au de-a face cu o problemă interesantă, dar nu au încă ustensilele necesare pentru a o descoperi. În tot acest timp ei lucrează la anumite probleme, însă există o altă chestiune care le dă târcoale şi care le trezeşte interesul, dar pe care nu o pot rezolva în întregime.

Darwin este un foarte bun exemplu în acest sens. Darwin însuşi, în autobiografia sa, povesteşte despre cum i-a venit ideea referitoare la selecţia naturală ca un moment "evrika!" clasic. El se află în camera sa de studiu, este octombrie 1838, şi citeşte din Malthus, despre populaţie. Şi dintr-o dată, algoritmul de bază al selecţiei naturale îi vine cumva în cap, iar el zice: "Ah, în sfârşit am o teorie la care să lucrez". Asta e în autobiografia sa. În urmă cu vreo zece-douăzeci de ani un minunat savant pe nume Howard Gruber a revenit asupra caietelor lui Darwin din acea perioadă. Iar Darwin păstrase acele caiete abundente în care notase fiecare mică idee pe care o avusese, fiecare mică intuiţie. Iar descoperirea lui Gruber a fost că Darwin avusese o întreagă teorie privind selecţia naturală cu luni şi luni înainte de a avea presupusa lui revelaţie în timp ce citea din Malthus în octombrie 1838. Există fragmente pe care le poţi citi având impresia că citeşti dintr-un manual al lui Darwin, din perioada anterioară revelaţiei sale. Iar ce deduci este că Darwin, într-un fel, avea ideea, avea conceptul, dar era incapabil să le analizeze încă în întregime. Iar acesta este modul în care marile idei se produc adeseori; ele apar treptat în viziunea noastră, de-a lungul unor perioade lungi de timp.

Acum, provocare pentru noi toţi ar fi: cum să creezi medii care să permită ideilor să aibă o aşa lungă perioadă de producere , nu? E greu să te duci la şeful tău şi să îi spui: "Am o idee excelentă pentru organizaţia noastră. Va fi utilă în 2020. Puteţi să-mi acordaţi ceva timp ca să o realizez?" În prezent câteva companii, cum ar fi Google, au timp liber destinat inovaţiei, 20 la sută din program, care, într-un fel, sunt mecanisme de cultivare a intuiţiilor într-o organizaţie. Acesta este un element-cheie. Iar un alt element este să permiţi acestor intuiţii să intre în contact cu intuiţiile altora; asta se întîmplă adesea. Tu ai jumătate de idee, altcineva are cealalată jumătate, iar dacă te afli în mediul propice, ele se transformă în ceva mai mare decât suma părţilor. Deci, într-un fel, vorbim adesea despre importanţa protejării proprietăţii intelectuale, după cum ştiţi, construind baricade, având laboratoare secrete de cercetare, patentând tot ce deţinem, astfel ca acele idei să rămână valoroase, şi oamenii să fie stimulaţi să vină cu şi mai multe idei şi cultura să fie şi mai creatoare. Dar cred că trebuie să aducem în discuţie şi faptul că ar trebui să acordăm cel puţin tot atât de mult timp, dacă nu mai mult, evaluând ipoteza conectării ideilor şi nu doar a protejării lor.

Vă voi lăsa cu o poveste care cred că înglobează multe dintre aceste valori şi este oarecum o splendidă poveste despre inovaţie şi despre cum se produce în moduri nebănuite. Suntem în octombrie 1957, iar Sputnik-ul tocmai a fost lansat; suntem în Laurel Maryland, la laboratorul de fizică aplicată de pe lângă Universitatea Johns Hopkins. Este luni dimineaţa şi tocmai a apărut ştirea despre satelitul care acum se deplasează pe orbita planetei. Bineînţeles ca acesta este un paradis al tocilarilor, nu? Sunt aici toţi obsedaţii de fizică şi toţi se gândesc: "Oh, Doamne! Asta-i de necrezut. Nu pot să cred că s-a întâmplat aşa ceva." Iar doi dintre ei, doi cercetători la vreo 20 şi ceva de ani de la APL sunt la o masă la cantină discutând amical cu o câţiva dintre colegii lor. Cei doi tipi se numesc Guier şi Weiffembach. Şi încep să discute, iar unul dintre ei zice: "Hei, a încercat careva să asculte chestia asta? Ştiţi, e satelitul ăla artificial acolo în spaţiu care în mod cert emite vreun fel de semnal. Am putea probabil să-l auzim dacă reglăm frecvenţa." Aşa că întreabă în jur pe unii dintre colegii lor şi fiecare zice ceva de genul: "Nu, nu m-am gândit să fac asta. E o idee interesantă."

Şi se dovedeşte că Weiffenbach e oarecum expert în receptarea microundelor şi că are instalată o mică antenă cu un amplificator în biroul său. Aşa că Guier şi Weiffenbach se întorc în biroul lui Weiffenbach şi încep să improvizeze pe-acolo - ceea ce am numi astăzi piraterie. Şi după vreo două ore chiar încep să prindă semnalul deoarece sovieticii făcuseră Sputnikul foarte uşor de urmărit. Era chiar la 20 MHz, deci îl puteai prinde foarte uşor, deoarece ei se temuseră de fapt că oamenii ar putea crede că e o farsă. Aşa că l-au făcut să fie foarte uşor de găsit.

Deci aceşti doi tipi stau şi ascultă semnalul, iar oamenii încep să vină în birou şi să zică: "Uau, e chiar mişto. Pot să ascult şi eu? Uau, e super." Nu trece mult timp şi se gândesc: "Păi la naiba, chestia asta-i istorică. Am putea fi primii oameni din Statele Unite care ascultă chestia asta. Ar trebui să o înregistrăm." Aşa că aduc un casetofon uriaş, greoi şi încep să înregistreze acele mici bipuri. Şi încep să noteze data, timpul pentru fiecare bip pe care îl înregistrează. Şi încep să se gândească: "Măi să fie, observăm aici mici variaţii de frecvenţă. Poate am putea calcula viteza cu care se deplasează satelitul, dacă facem puţină matematică de bază şi folosim efectul Doppler." Apoi s-au mai distrat puţin cu chestia asta şi au discutat cu vreo doi colegi de-ai lor care aveau alte specializări. Şi au zis: "La naiba, ştii, noi credem că am putea de fapt să ne uităm la unghiul efectului Doppler şi să ne dăm seama de punctele în care satelitul e cel mai aproape de antenele noastre şi de punctele la care e cel mai departe. Asta-i mişto."

Iar în cele din urmă ei obţin permisiunea, ăsta e în întregime un proiect adiacent care nu era în mod oficial parte din atribuţiile muncii lor. Ei obţin permisiunea de a folosi noul computer UNIVAC care ocupă o cameră întreagă şi pe care tocmai îl primiseră la APL. Au mai calculat nişte cifre, iar la după vreo trei sau patru săptămâni, s-a dovedit că au conturat traiectoria exactă a acestui satelit în jurul Terrei, doar din ascultarea acelui mic semnal, pornind de la acea mică intuiţie adiacentă de care au fost inspiraţi într-o dimineaţă, în timpul mesei.

Două săptămâni mai târziu, şeful lor, Frank McClure, i-a chemat înăuntru şi le-a zis: "Măi băieţi, vreau să vă întreb ceva referitor la proiectul la care lucraţi. Aţi calculat localizarea nespecificată a unui satelit ce se deplasa pe orbita planetei dintr-un loc specific de la sol. Aţi putea face invers? Aţi putea să calculaţi o localizare nespecificată de la sol dacă aţi cunoaşte localizarea satelitului?" Ei s-au gândit la asta şi au zis: "Păi cred că am putea. Hai să calculăm." Aşa că s-au dus şi au reflectat la asta. Apoi s-au întors şi au zis: "De fapt va fi mai uşor." Iar el a zis: "Oh, asta-i foarte bine. Fiindcă, vedeţi voi, am nişte submarine nucleare noi pe care le construiesc şi e destul de greu să calculezi cum să faci ca proiectilul să cadă exact deasupra Moscovei, dacă nu ştii unde se află submarinul în mijlocul Oceanului Pacific. Deci ne gândim că am putea să scoatem câţiva sateliţi şi să-i punem să ne urmărească submarinele şi să calculeze localizarea lor în mijlocul oceanului. Puteţi să vă ocupaţi de problema asta?"

Şi aşa s-a născut GPS-ul. Treizeci de ani mai târziu Ronald Reagan l-a deschis cu adevărat şi l-a transformat într-o platformă deschisă pe care oricine poate construi şi pe care oricine poate veni şi crea noi tehnologii care vor crea şi inova pe această platformă deschisă, lăsând-o deschisă pentru oricine să facă cam tot ce doreşte cu ea. Iar acum, vă garantez, în mod cert jumătate din sala asta, dacă nu mai mulţi, au chiar acum în buzunar un dispozitiv care comunică cu unul dintre sateliţii aceia din spaţiu. Şi pun pariu că unul dintre voi, dacă nu mai mulţi, a folosit acel dispozitiv şi acel sistem de sateliţi pentru a localiza o cafenea în apropiere, în ultima -- (Râsete) în ultima zi sau o săptămână, nu?

(Aplauze)

Iar acesta, cred, este un extraordinar studiu de caz , o lecţie extraordinară referitoare la puterea - fantastica, într-un fel neplanificata, emergenta, imprevizibila putere - a sistemelor inovatoare deschise. Dacă le creezi cum trebuie, ele vor duce la direcţii complet noi la care creatorii nici măcar nu au visat vreodată. Adică, iată, ai nişte tipi care credeau de fapt că merg pe urma unei intuiţii, a unei pasiuni ce a evoluat, apoi au crezut că luptă în Războiul Rece, iar apoi s-a dovedit că ei doar ajută pe cineva să găsească un soy latte.

(Râsete)

Aşa se realizează inovaţia. Şansa e de partea minţilor conectate.

Vă mulţumesc mult.

(Aplauze)