Steven Johnson despre Internetul văzut ca un oraş.

Vreau, practic, să duc discuţia la oraşul meu, la o fotografie a orașului meu din săptămâna în care a apărut "Emergence". E o poză pe care am văzut-o toţi de multe ori. Practic, "Emergence" a apărut pe 11 septembrie. Eu locuiesc chiar acolo, în West Village, aşa că , din fericire, fumul se ducea spre vest, departe de noi. Aveam în casă un copil în vârstă de două zile şi jumătate, care era al nostru -- nu îl furaserăm de la altcineva.

(Râsete)

Şi unul dintre gândurile ce mi-au trecut prin minte în timp ce mă confruntam cu aceste două apariții, o carte şi un copil, și având acest eveniment atât de aproape, primul gând, când eram încă în apartament uitându-mă la tot ce se petrecea sau mergând pe stradă şi uitându-mă din faţa clădirii noastre, era că făcusem o greşeală îngrozitoare în cartea pe care tocmai o scrisesem. Pentru că o parte mare din aceasta era o celebrare a puterii şi a potenţialului creativ ale densităţii, ale densităţii urbane, de a conecta oamenii între ei şi de a-i pune laolaltă, de a-i aduce pe trotuare împreună şi a-i face să împărtăşească idei şi să împartă spaţiul.

Şi mi s-a părut, uitându-mă la asta -- la turnul acela în flăcări şi apoi căzând, acele turnuri arzând şi prăbuşindu-se -- că, de fapt, una din lecţii aici era că densitatea omoară. Şi că toate tehnologiile folosite să facă acel carnagiu să se întâmple, probabil grupul de tehnologii care a costat cele mai multe vieţi omeneşti era cel ce a creat condiţiile ca 50.000 de oameni să se afle în două clădiri la 110 etaje deasupra solului. Dacă nu ar fi fost atât de aglomerat -- compari pierderea de vieţi de la Pentagon cu cea din Gemeni şi îţi dai seama de asta foarte clar. Aşa că am început să mă gândesc, ei bine, ştiţi, densitate, densitate -- nu sunt sigur dacă, ştiţi, a fost decizia potrivită.

Şi am rumegat ideea asta câteva zile. Şi apoi, peste vreo două zile, direcţia vântului s-a schimbat un pic şi se putea simţi că aerul nu era sănătos. Aşa că, deşi încă nu erau maşini în West Village unde locuiam, soţia mea m-a trimis să cumpăr un filtru mare de aer la Bed Bath and Beyond, situat la vreo 20 de străzi spre nord Aşa că am ieşit. Şi, după cum vedeți, sunt o persoană cu un fizic puternic, aşa că nu eram îngrijorat să car chestia asta 20 de străzi. Am ieşit şi mi s-a întâmplat un lucru de-a dreptul miraculos în timp ce mergeam spre nord să cumpăr filtrul ăsta de aer şi anume, străzile erau pline de viaţă, de oameni.

A fost o incredibilă - era, ştiţi, o zi frumoasă, cum a tot fost o săptămână după aceea, iar West Village nu mai fusese niciodată mai plin de viaţă. Am mers de-a lungul străzii Hudson, unde locuise şi scrisese cartea ei grozavă Jane Jacobs care influenţase atât de mult ce scrisesem în "Emergence", am trecut pe lângă taverna White Horse, vechiul mare bar în care Dylan Thomas a băut până la moarte și terenul de joacă de pe Bleecker Street era plin de copii. Şi toţi oamenii din cartier care aveau restaurante şi baruri în cartier, erau toţi afară -- toţi deschiseseră. Oamenii erau afară. Nu erau maşini, aşa că părea chiar şi mai bine, în anumite feluri. Şi era o zi urbană frumoasă, iar lucrul incredibil legat de asta era că oraşul muncea. Oraşul era acolo. Toate lucrurile care fac un mare oraş de succes şi toate lucrurile care fac un mare oraş stimulant -- erau toate la vedere pe acele străzi.

Şi m-am gândit, ei bine, aceasta e puterea unui oraş. Vreau să spun, puterea oraşului -- am vorbit despre oraşe ca fiind centralizate ca spaţiu, dar ce le face atât de puternice de cele mai multe ori e că sunt descentralizate ca funcţie. Nu au o ramură centrală executivă pe care dacă o înlături, totul se va prăbuşi. Dacă ar fi avut, ar fi post probabil chiar acolo, la Ground Zero. Adică, ştiţi, buncărul de urgenţe era chiar acolo, fusese distrus de atac, şi, evident, pagubele omeneşti şi cele aduse clădirilor. Dar chiar şi aşa, la doar 20 de străzi nord, două zile mai târziu, oraşul era mai viu ca niciodată. Dacă ai fi intrat în minţile oamenilor, ai fi văzut multe traume şi multă suferinţă şi ai fi văzut multe lucruri de pe urma cărora ar fi luat mult timp să-ți revii .

Dar sistemul propriu-zis al oraşului prospera. Şi m-am simţit încurajat văzând lucrul ăsta. Aşa că am vrut să vorbesc puţin despre motivele pentru care merge atât de bine şi cum unele dintre aceste motive proiectează, într-un fel, direcţia în care se îndreaptă Internetul. Întrebarea pe care le-o puneam oamenilor când vorbeam despre carte după aia era, când ai vorbit despre comportamentul emergent, când ai vorbit despre inteligenţa colectivă, cel mai bun mod de a-i face pe oameni să înţeleagă asta este să-i întrebi: cine construieşte un cartier? Cine decide că Soho ar trebui să aibă personalitatea pe care o are şi Cartierul Latin altă personalitate? Ei bine, există nişte decizii executive, dar, în mare, răspunsul e -- toţi şi nimeni. Toată lumea contribuie un pic. Nicio persoană nu e de fapt actor principal în formarea personalităţii unui cartier.

E asemănător cu întrebarea "Cine ţinea străzile pline de viaţă după 11 septembrie în cartierul meu?" Ei bine, era întregul oraş. Întregul sistem lucra, într-un fel, la asta şi fiecare contribuia cu o mică parte. Şi asta e ce începem să vedem pe Internet din ce în ce mai mult într-o mulţime de feluri interesante. Multe dintre acestea nici nu existau, de fapt, decât în lucruri foarte experimentale, atunci când scriam "Emergence" şi când a apărut cartea. A fost o perioadă a optimismului, cred, şi aş vrea să vorbesc despre câteva dintre lucrurile acelea. Cred că există, în mod eficient, un nou fel de model al interactivităţii care începe să-şi facă apariţia pe Internet acum.

Vechiul model arăta cam aşa -- acesta nu este viitorul Rege al Angliei, chiar dacă aşa pare. E un tip oarecare, e pagina GeoCities a unui individ pe care l-am găsit online care e interesat, dacă te uiţi în josul paginii, de fotbal şi Iisus, de Garth Brooks şi Clint Beckham, de oraşul meu natal - astea sunt linkurile lui. Dar nimic nu transmite mai mult acest model al interactivităţii, care era atât de incitant şi captura realul, un Zeitgeist al Internetului din 1995, doar "Apasă aici pentru o fotografie a câinelui meu." Asta e -- ştiţi, nu există propoziţie care să conjure perioada aceea mai bine decât, cred, faptul că, dintr-o dată, ai puterea de a posta o poză a câinelui tău şi un link către ea, iar cineva care îţi citeşte pagina are posibilitatea de a apăsa sau nu pe acel link.

Şi nu vreau să-i ştirbesc importanţa -- că, într-un fel, referindu-mă la ce spunea Jeff ieri -- a fost într-un fel acea electricitate a interfeței care a alimentat mare parte din explozia de interes pentru Internet -- faptul că puteai crea un link, iar cineva putea să apese pe el şi putea să te ducă oriunde voiai. Dar e încă o relaţie de genul unu-la-unu. Există o persoană care creează linkul şi o alta la celălalt capăt care încearcă să hotărască dacă să apese pe el sau nu. Noul model e mult mai apropiat de asta şi am văzut deja câteva referinţe la asta. Asta e ce se întâmplă atunci când cauţi "Steven Johnson" pe Google. Cam acum două luni, am avut o mare realizare una dintre marile, ştiţi, reuşite strălucite, şi anume, websiteul meu a devenit primul rezultat găsit pentru "Steven Johnson". Există un teoretician al fizicii la MIT, pe nume Steven Johnson care, mă bucur să spun, a coborât două locuri în rezultate.

(Râsete)

Şi, ştiţi, mă uit la câteva lucruri de genul acesta, dar Google este, evident, cea mai importantă tehnologie inventată vreodată pentru narcisism. Doar că sunt o groază de alţi oameni la fel de absorbiţi de sine atunci când priveşti. Pentru că, de fapt, ceea ce se întâmplă aici, cine creează pagina, evident -- şi ştim cu toţii asta, dar merită să ne gândim -- nu e o persoană care decide că eu sunt primul rezultat pentru Steven Johnson, ci, mai degrabă, o întreagă reţea de oameni care creează pagini şi decid dacă să trimită sau nu spre pagina mea, iar Google doar stă și se ocupă de numărătoare. Aşa că are loc această luare decizii colectivă. Această pagină e, de fapt, creaţia colectivă a Webului, iar Google doar ne ajută, la așezarea sursei într-o singură locaţie coerentă.

Acum, sunt mai inovatori -- ei bine, Google e destul de inovator -- dar există câteva variante la asta. Acest site nou, incredibil de interesant -- Technorati -- este plin de tot felul de widgeturi interesante ce se dezvoltă. Iar acestea se referă la lumea blogurilor şi weblogurilor. Practic, a analizat toate blogurile web pe care le urmăreşte. Şi urmăreşte câte alte bloguri web au creat o legătură cu acestea, aşa că ai un fel de autoritate -- un blog web cu tot felul de linkuri către el are o mai mare autoritate decât unul cu puţine trimiteri. Aşa că la orice oră, pe orice pagină Web, de fapt, poţi întreba, ce crede comunitatea celor cu bloguri despre această pagină? Şi poţi vedea o listă. Iată ce se crede despre siteul meu -- e ierarhizat în funcţie de autoritatea blogului. Poţi să îl grupezi şi în funcţie de ultimele postări.

Și am vorbit în "Emergence" despre limitele acestei arhitecturi a creării de linkuri într-o singură direcţie în care, practic, puteai trimite către cineva fără ca ei să ştie neapărat că te referi la ei. Iar acesta e unul dintre principalele motive pentru care reţeaua de Internet nu era pe atât de emergentă pe cât ar fi putut fi, pentru că era nevoie de linkuri în ambele sensuri, era nevoie de un tip de mecanism de feedback pentru a putea realiza lucruri cu adevărat interesante. Ei bine, ceva ca Technorati oferă acest lucru. Ce e interesant aici e că acesta e un citat al lui Dave Weinberger, în care afirmă că totul are un scop firesc pe Internet -- nu există nimic artificial. Are această afirmaţie în care spune, ştiţi, o să postaţi un link acolo, dacă vedeţi un link, înseamnă că cineva a decis să-l pună acolo. Iar el spune că linkul către un site nu a crescut pur şi simplu pe cealaltă pagină "ca o ciupercă de copac".

Şi, de fapt. cred că asta nu mai e în totalitate adevărat. Aş putea pune o listă în permanentă actualizare a linkurilor generate de Technorati pe partea din dreapta a paginii mele, şi ele s-ar schimba odată cu ecologia generală a schimbărilor de pe Internet. Acea listă micuţă de acolo s-ar schimba. Nu aş controla-o în mod direct. Aşa că e mult mai aproape, de o ciupercă a informaţiilor, într-un fel, legate de acea pagină, decât de un link pus acolo de mine cu intenţie. Acum, ce avem aici e, practic, un creier global pe care poţi să faci o groază de experimente pentru a vedea la ce se gândeşte. Şi există tot felul de unelte interesante. Google are Google Zeitgeist, care se uită la căutări pentru a testa ce se întâmplă, ce îi interesează pe oameni şi publică aceste date cu multe grafice distractive. Şi fiindcă spun multe lucruri bune despre Google, o să arăt şi ceva negativ.

Google Zeitgeist are o problemă, şi anume, vine cu ştirea că mulţi oameni caută fotografii cu Britney Spears, ceea ce nu e neapărat o ştire. Columbia explodează, deodată sunt multe căutări despre Columbia. Ei bine, ar trebui să ne aşteptăm să vedem asta. Nu e ceva ce nu ştiam neapărat înainte. Aşa că aspectul-cheie în ceea ce priveşte aceste noi unelte care sondează într-un fel adâncimile creierului global trimiţând un fel de vopsele de marcare prin întregul sistem circulator -- întrebarea e: afli ceva nou?

Şi unul dintre lucrurile pe care le-am experimentat e Google Share în care, practic, iei un termen abstract şi îl cauţi pe Google, apoi cauți rezultatele pe care le primeşti pentru numele cuiva. Practic, numărul de pagini care menţionează acest termen, care menţionează şi pagina asta, procentajul acestor pagini e Google Share a acelei persoane din respectivul termen. Aşa că poţi să faci tot felul de concursuri interesante. De exemplu, există un Google Share pentru TED Conference. Richard Saul Wuman are cam 15 procente Google Share din TED Conference. Bunul nostru prieten Chris are cam 6 procente -- dar marcat, pot să spun.

(Râsete)

Dar partea interesantă e că poţi să lărgeşti un pic căutarea. Şi se pare, de fapt, că 42% reprezintă peştele mola mola. Habar n-aveam. Nu, nu e adevărat. (Râsete) Am inventat asta pentru că voiam să pun un slide cu peştele mola mola.

(Râsete)

Am făcut -- şi nu vreau să dau naştere la o ceartă în următoarea prezentare -- dar am făcut o analiză Google Share asupra evoluţiei şi a selecţiei naturale. Aşa că aici -- asta e o categorie mare, sunt procentaje mai mici aşa că asta are 0.7 procente -- Dan Dennett, care va vorbi în scurt timp. Chiar sub el, 0.5 procente, Steven Pinker. Deci Dennett conduce oarecum. Dar ce e interesant e că poţi lărgi căutarea şi chiar poţi vedea lucruri interesante şi să prinzi o idee despre ce mai există. Gary Bauer nu e prea în urmă -- are teorii uşor diferite despre evoluţie şi selecţia naturală. Şi chiar în urma lui e L. Ron Hubbard. Deci -- (Râsete) poţi vedea că avem varietate, ceea ce e întotdeauna bine. Şi apropo, Chris, asta ar fi fost un panel foarte bun cred, chiar aici.

(Râsete)

Se pare că Hubbard de abia a început să se extindă, dar în afară de asta cred că ar merge anul viitor. Încă ceva rapid -- e ceva mai diferit, dar s-ar putea ca unii dintre voi să mai fi văzut analiza asta. Tocmai ce a apărut. Sunt nişte şiruri de cuvinte incoerente, din înregistrările istorice ale State of the Union Addresses. Sunt cuvinte care încep brusc să apară de nicăieri aşa că sunt, într-un fel, meme-uri care se lansează, care nu prea au avut precedent istoric. Primul e -- sunt cuvinte incoerente de prin 1860 -- sclavi, emancipare, sclavie, rebeliune, Kansas. Asta e Britney Spears. Adică, ştiţi, OK, interesant. Vorbesc despre sclavia din 1860. 1935 - ajutor, depresiune, recuperarea băncilor. Şi OK, n-am aflat nimic nou nici de aici - e destul de evident. 1985, chiar la jumătatea anilor Reagan -- "asta-i", "noi suntem", "e-acolo", "noi am", "e".

(Râsete)

Acum, există o singură modalitate de a interpreta asta, şi anume de a spune că emancipare şi depresiune şi recuperare au toate multe silabe. Aşa că poţi chiar downloada -- e greu să le ţii minte pe astea. Dar serios, de fapt, ce poţi vedea acolo, într-un fel greu de detectat altfel, e că Reagan a reinventat limbajul politic al ţării şi l-a transformat în ceva mult mai intim, mai popular, mai telegenic, contractând toate acele verbe. Ştiţi, cu 20 de ani în urmă era încă "Întreabă nu ceea ce poţi face", dar cu Reagan e "acolo, iată-ne pe Nancy şi pe mine", tipul ăsta de limbaj. Aşa că e ceva ce ştiam, într-un fel, dar pe care nu-l observai în mod sintactic că îl făcea. O să merg repede. Întrebarea acum -- întrebarea cu adevărat interesantă e ce fel de formă superioară se naşte acum în mediul web general -- şi, în special, în mediul blogurilor, pentru că ele sunt cele mai de ultimă oră.

Şi cred că ce se întâmplă cu ele se va întâmpla şi în sistemul mai larg. A apărut un articol foare important de Clay Shirky care a atras mult atenţia acum vreo lună, şi e practic distribuţia linkurilor pe Internet către toate aceste bloguri diferite. Urmează o lege a puterii, aşa că sunt câteva bloguri populare, cu foarte multe linkuri către ele urmate de o lungă listă de bloguri cu foarte puţine linkuri. Aşa că 20% dintre bloguri ocupă 80% din linkuri. Acum ăsta e un lucru foarte interesant. A cauzat multe controverse pentru că oamenii au considerat că asta e tipul de democraţie fundamentală om-modem, unde toată lumea poate să iasă să îşi facă vocea auzită.

Aşa că întrebarea e: de ce se întâmplă asta? Nu e impus de vreun decret de sus. E o proprietate emergentă a blogosferei acum. Ce e grozav în legătură cu asta e faptul că oamenii lucrează -- la câteva secunde după ce Clay a publicat articolul ăsta, oamenii au început să lucreze la a schimba regulile care stau la baza sistemului, aşa că o nouă formă a început să apară. Şi practic, forma apare în mare parte din cauza unui avantaj al primului jucător. Dacă eşti primul site acolo, toată lumea creează un link către tine. Dacă eşti al doilea site, cei mai mulţi creează un link către tine. Aşa că foarte repede poţi acumula mai multe linkuri, şi devine mai probabil ca nou-veniţii să creeze un link către tine în viitor şi obţii o astfel de formă. Aşa că lucrul la care a început să lucreze Dave Sifry la Technorati la fel cum a început Shirky când şi-a publicat articolul e ceva ce dă un nou fel de prioritate nou-veniţilor. Şi a început să se uite la multe bloguri noi interesante care nu aveau multe linkuri, care primesc brusc o groază de linkuri în ultimele 24 de ore.

Deci, într-un fel, bloguri incoerente venind din partea unor noi voci. Lucrează în momentul ăsta la o unealtă care poate schimba întregul sistem general. Şi creează un fel de emergenţă planificată. Nu deții controlul total, dar schimbi regulile de bază în feluri interesante pentru că ai un rezultat final care e, poate, o desfășurare mai democratică de voci. Lucrul cel mai uimitor cu privire la asta -- şi o să închei în această notă -- e că cele mai multe sisteme emergente, cele mai multe sisteme care se organizează singure nu sunt alcătuite din părți componente capabile să privească modelul general şi să îşi modifice comportamentul dacă le place sau nu acel model. Aşa că lucrul cel mai grozav, cred eu, cu privire la această întreagă dezbatere despre legi ale puterii şi software care ar putea să le schimbe e faptul că avem această conversaţie. Sper că va continua aici. Mulţumesc mult.