Steve Truglia pregăteşte cel mai înalt salt cu paraşuta din istorie

Sunt foarte entuziasmat că mi s-a dat oportunitatea de a veni să vă vorbesc astăzi despre ceea ce eu cred că e cea mai mare cascadorie de pe Pământ. Sau, poate, nu chiar pe Pământ. Un salt cu paraşuta chiar de la limita spaţiului Mai multe despre asta puţin mai târziu.

Aş dori ca mai întâi să facem o foarte scurtă trecere în revistă a cascadoriilor, şi industria cascadoriilor din filme şi televiziune. Şi să vă arăt cum tehnologia a început să se combine cu aptitudinile fizice ale cascadorului într-un fel care face cascadele mai mari şi mai sigure decât au fost vreodată.

Am fost cascador profesionist timp de 13 ani. Sunt coordonator de cascadorie. Şi proiectez cascade la fel de des precum le şi fac. În tot acest timp, sănătatea şi siguranţa au devenit punctul central al muncii mele. A devenit critic acum ca, atunci când are loc o ciocnire de maşini, să asigurăm nu doar cascadorul, ci întregul echipaj. Nu putem să omorâm cameramani. Nu putem să omorâm cascadori. Nu putem omorî sau răni pe nimeni de pe platou, sau vreun trecător. Siguranţa e deci totul. Dar nu a fost întotdeauna aşa.

În zilele de demult ale filmelor mute -- Harold Lloyd, care aici stă agăţat de arătătoarele ceasului într-o poză celebră -- mulţi din aceşti actori îşi făceau singuri cascadoriile. Erau remarcabili. Nu aveau măsuri de siguranţă, nici tehnologie. Măsurile de siguranţă pe care le aveau erau foarte limitate. Aceasta este prima femeie cascador, Rosie Venger, o femeie uimitoare. Puteţi vedea şi din imagine, foarte foarte puternică. A pavat cu adevărat drumul, într-o vreme când nimeni nu făcea cascadorii, cu atât mai puţin femeile.

Preferatul meu, şi un adevărat erou de-al meu e Yakima Canutt. Yakima Canutt e cel care a creat cascadoriile cu lupte. A lucrat cu John Wayne şi în cele mai multe din bătăile cu pumni pe care le vedeţi în westernuri, Yakima fie era acolo, fie a coordonat cascadoriile. Aceasta e o imagine din "Stagecoach", unde Yakima Canutt face una din cele mai periculoase cascade pe care am văzut-o vreodată. Nu are măsuri de siguranţă, suport pentru spate, nu are tampoane, saltele, gropi de nisip în pământ. Aceea e una din cele mai periculoase cascadorii cu cai, cu siguranţă.

Dacă vorbim de cascadorii periculoase şi aducem puţin lucrurile la zi, unele din cele mai periculoase cascadorii pe care le facem sunt cele cu foc. Nu le-am putea face fără ajutorul tehnologiei. Acestea sunt şi mai periculoase pentru că nu am nici o mască pe faţă. Au fost făcute pentru o şedinţă foto. Una pentru ziarul Sun, una pentru revista FHM. Foarte periculoase, dar veţi observa, de asemenea, că nu pare să port ceva sub costum. Costumele ignifuge vechi, cele masive, din lână groasă, au fost înlocuite cu materiale moderne cum ar fi Nomex, sau mai recent Carbonex. Materiale fantastice care ne permit cascadorilor profesionişti să ardem mai mult, să arătăm mai spectaculos, şi în deplină siguranţă. Iată mai mult. Acolo e un tip cu un aruncător de flăcări, dându-mi din plin.

Unul din lucrurile pe care un cascador le face adesea, şi vedeţi asta de fiecare dată în filmele mari, e să fie aruncat în aer. Obişnuiam să folosim trambuline. Pe vremuri asta era tot ce aveau. Iar aceea e o rampă. Tâşneşti de pe ea şi zbori prin aer. Şi speri să o faci să arate bine.

Acum avem tehnologie. Acest obiect e numit un berbec aerian. E un echipament înspăimântător pentru cascadorul novice. Pentru că îţi va rupe picioarele foarte foarte repede dacă aterizezi prost pe el. După ce v-am spus asta, funcţionează cu azot comprimat. Acolo e în poziţia ridicată. Când calci pe el, fie prin telecomandă, fie prin presiunea piciorului tău, te va arunca, în funcţie de presiunea gazului, de la un metru şi jumătate la nouă metri. Aş putea, literal, să mă arunc în galerie. Ceea ce sunt sigur că nu aţi vrea. Nu azi.

Cascadoriile cu maşini sunt alt domeniu în care avansul tehnologic şi ingineresc ne-au făcut viaţa mai uşoară, şi mai sigură. Putem să facem cascadorii cu maşini mai mari decât oricând. Nu e niciodată uşor să fii lovit de o maşină. Aceea e o cascadorie veche, dură, curajoasă, fizică. Dar avem tampoane, şi obiecte care absorb şocul fantastice, cum ar fi Sorbothane. Materialele care ne ajută, când suntem loviţi, ca aici, să nu ne rănim foarte tare.

Imaginea din colţul din dreapta jos de aici e de la un test de ciocnire pe care îl făceam. Vedem cum funcţionează cascadoria în diverse domenii, de fapt. Şi testarea ruperii stâlpilor cu semne de circulaţie. O companie face un stâlp Lattix. Care e o reţea, un stâlp cu zăbrele, care se prăbuşeşte când e lovit. Maşina din stânga a intrat într-un stâlp de oţel. Nu se vede de aici, dar motorul era în poala şoferului. Au făcut asta prin telecomandă. Eu am condus-o pe cealaltă cu 100 km/h, exact aceeaşi viteză, şi în mod clar am scăpat.

Răsturnarea unei maşini e alt domeniu în care folosim tehnologia. Înainte trebuia să conducem pe o rampă. Încă o mai facem uneori. Dar acum avem un tun cu azot comprimat. Puteţi vedea, sub maşină, e o ţeavă neagră pe podea lângă roata celeilalte maşini. Acela e pistonul care a fost aruncat din podea. Putem răsturna camioane, autobuze, orice, cu un tun cu azot cu destulă putere.

E o slujbă excelentă, de fapt. Ne distrăm aşa de bine! (Râsete) Ar trebui să auziţi unele din conversaţiile telefonice pe care le am cu lumea folosindu-mi Bluetooth-ul în magazin. "Da, putem răsturna autobuzul, îl putem face să se aprindă, şi cum ar fi ca cineva, ştii, explozie mare." Şi lumea se uită aşa... (Râsete) Uit câteodată cât de bizare unele din acele conversaţii sunt.

Următorul lucru pe care aş vrea să vi-l arăt e ceva ce mi-au cerut cei de la Dunlop să fac mai devreme anul ăsta, cu emisiunea "Viteza a cincea" de la Channel Five. O buclă de 360 de grade, cea mai mare din lume. O singură persoană făcuse asta înainte. Soluţia cacadorului pe vremuri ar fi: "Să intrăm în buclă cât mai repede. 100 km/h. Să intrăm în forţă. Pedala la podea." Ei bine, ai muri dacă ai face asta.

Ne-am dus la Universitatea Cambridge, la cealaltă universitate, şi am vorbit cu un doctor în inginerie mecanică de acolo, un fizician care ne-a învăţat că trebuie să fie 60 km/h. Şi aşa am ajuns la presiunea de şapte G, şi mi-am pierdut puţin din conştienţă la intrare. E o mare înălţime de la care să cazi, dacă greşeşti. Am reuşit cam la limită. Din nou, ştiinţa ne ajută. Şi ingineria de asemenea. Modificările făcute la maşini şi la volan.

Căderile de la înălţime, sunt cascade vechi. Ce e interesant la căderile de la înălţime, e că deşi folosim airbag-uri, şi unele, ştiţi, sunt destul de avansate, sunt proiectate în aşa fel încât să nu aluneci pe margine, cum se întâmpla, dacă aterizai un pic greşit. Aşa că sunt o opțiune mult mai sigură. dar la bază, totuşi, e un echipament simplu. E doar un castel de sărit cu fante pe margini pentru a permite aerului să iasă. Asta e tot ce e, un castel de sărit. Ăsta e singurul motiv pentru care o facem. Vedeţi, e numai distracţie la slujba asta. Ce e interesant e că încă folosim cutii de carton. Se foloseau cutii de carton acum mulţi ani, şi încă le folosim. Şi asta e interesant, pentru că sunt aproape în retrospectivă. Sunt excelente pentru a te prinde, până la anumite înălţimi.

Iar de cealaltă parte a gardului, acea artă fizică, reprezentaţia fizică a cascadorului, s-a combinat cu cel mai înalt nivel de tehnologie în IT şi software. Nu cutia de carton, ci ecranul verde. Aceasta e o scenă din filmul Terminator. Doi cascadori făcând ceva ce eu consider a fi o cascadorie mai degrabă benignă. Sunt nouă metri. E apă. E foarte simplu. Cu ecranul verde putem pune orice fundal din lume pe ea, în mişcare sau static. Şi vă asigur, în ziua de azi nu se mai vede trucajul. Acesta e un paraşutist cu un alt paraşutist, făcând exact acelaşi lucru. În siguranţa unui studio, dar cu ajutorul ecranului verde, putem avea o imagine în mişcare luată de un paraşutist, şi să adăugăm cerul în mişcare, şi norii vâjâind pe lângă.

Platforme şi cabluri de decelerare. Le folosim mult. Îi facem pe oameni să zboare pe cabluri, aşa. Acest tip nu sare cu paraşuta. E în zbor ca un zmeu, sau e mişcat ca un zmeu.

Iar aceasta e o încercare de a depăşi un record mondial Guinness. Mi-au cerut să deschid spectacolul pentru aniversarea lor de 50 de ani, în 2004. Şi din nou, tehnologia a însemnat că am putut face cea mai rapidă coborâre pe frânghie la 100 m, şi să mă opresc la câţiva metri de pământ, fără a topi frânghia de la frecare, datorită aliajelor pe care le-am folosit în dispozitivul de coborâre. Acesta e Centre Point în Londra. Am oprit traficul de pe Oxford Street şi Tottenham Court Road.

Cascadele cu elicoptere sunt întotdeauna distractive, să atârni din ele, orice. Şi cascadoriile aeriene. Nici o cascadă aeriană nu ar fi la fel fără paraşutism. Ceea ce ne aduce, destul de drăguţ, la motivul pentru care sunt aici, de fapt. Proiectul Space Jump.

În 1960, Joseph Kittenger din Forţele Aeriene ale Statelor Unite a făcut cel mai spectaculos lucru. A făcut un salt de la 30.000 m, 31.000 m mai exact. L-a făcut pentru a testa sistemele de altitudine mare pentru piloţii militari din noua serie de avioane care urcau până la cam 25.000 m. Şi aş vrea să vă arăt o mică înregistrare cu ce a făcut el atunci. Şi cât de curajos a fost în 1960, ţineţi minte.

Proiectul Excelsior, aşa se numea. Au fost trei salturi, prima dată au aruncat câteva manechine. Acela e balonul, un mare balon cu gaz. Are acea formă pentru heliul trebuie să se dilate. Balonul meu îşi va mări volumul de 500 de ori, şi va arăta ca un mare dovleac, când ajunge sus. Acestea sunt manechine aruncate de la 30.000 m. Aceea e camera de filmat legată de ele. Se poate vedea curbarea Pământului de la acea altitudine. Iar eu am de gând să sar de la 36.000 m. 36 de kilometri. Eşti aproape în vid în acel mediu. Care e la minus 50 de grade. E un loc foarte ostil.

Acesta e Joe Kittenger însuşi. Ţineţi minte, doamnelor şi domnilor, era 1960. Nu ştia dacă va supravieţui sau nu. Acesta e un om extrem de curajos. Am vorbit cu el la telefon acum câteva luni. E o fiinţă foarte umilă şi minunată. Mi-a trimis un email, în care spunea: "Dacă ridici asta de la sol îţi doresc tot binele." Şi a semnat cu "Aterizări fericite." Ceea ce mi s-a părut minunat. Are peste 80 de ani şi locuieşte în Florida. E un tip teribil. Aici e într-un costum de presiune.

Una din provocările de a merge la altitudine mare e că atunci când ajungi la 9.000 m -- e grozav, nu-i aşa? -- Când ajungi la 9.000 m mai poţi folosi doar oxigenul. De la 9.000 m până la aproape 15.000 m ai nevoie de respiraţie sub presiune, unde foloseşti şi un costum de presiune G. Iată-l în blugii vechi stil rock-and-roll, împingându-l înăuntru, acei blugi cu manşetă. Ai nevoie de un costum de presiune. Ai nevoie de un sistem de respirat cu presiune cu un costum de presiune G care te strânge, care te ajută să inspiri şi te ajută să expiri.

Peste 15.000 m ai nevoie de un costum spaţial, un costum de presiune. Cu siguranţă la 30.000 m nu va zbura nici un avion. Nici măcar unul cu reacţie. Are nevoie să fie propulsat de o rachetă, sau unul din acele lucruri, un balon de gaz uriaş. Mi-a luat ceva vreme, mi-a luat ani să găsesc echipa potrivită pentru balon, care să construiască balonul care să facă această treabă. Am găsit acea echipă acum în America. E făcut din polietilenă, aşa că e foarte subţire. Vom avea două baloane pentru fiecare din salturile mele de test. Şi două baloane pentru saltul principal, pentru că se rup de obicei la decolare. Sunt pur şi simplu foarte delicate.

Acesta e pasul de salt. A scris despre acest lucru: "Cel mai înalt pas din lume." Şi oare cum se simte asta? Sunt entuziasmat şi sunt speriat. Amândouă în același timp şi în măsuri egale. Iar aceasta e camera pe care a avut-o asupra lui când se rostogolea înainte ca paraşuta de frânare să se oprească pentru a-l stabiliza. O paraşută de frânare e pur şi simplu o paraşută mai mică, care te ajută să rămâi cu faţa în jos. Le puteţi vedea acolo, deschizându-se. Acelea sunt paraşutele de frânare. A avut trei. Am făcut ceva cercetare. Veţi vedea, într-o secundă, cum se întoarce la pământ.

Acum, să vă ofer o perspectivă asupra acestui balon, punctele mici şi negre sunt oameni. Are zeci/sute de metri înălţime. E enorm. Acela e în New Mexico. Acesta e Muzeul Forţelor Aeriene ale SUA. Au făcut un manechin după el. E exact cum a arătat. Gondola mea va fi mai simplă. E o cutie cu trei pereţi, de fapt.

A trebuit să fac foarte multe antrenamente. Aceasta e în Maroc anul trecut în Munţii Atlas, antrenându-mă ca pregătire pentru salturi de la altitudine mare. Aşa va arăta peisajul pentru mine de la 27.000 m. Aţi putea să vă gândiţi că aceasta e doar o călătorie în căutare de senzaţii tari, de plăcere, sau pur şi simplu cea mai mare cascadorie din lume. Ei bine, e mai mult decât atât.

Încercarea de a găsi un costum spaţial pentru asta m-a dus într-un domeniu al tehnologiei la care nu m-am prea aşteptat când m-am pornit să fac asta. Am contactat o companie în State care face costume pentru NASA. Acesta e un costum actual. Acesta eram eu anul trecut, cu inginerul lor şef. Acel costum m-ar costa cam un milion şi jumătate de dolari. Şi cântăreşte 135 kg şi nu poţi sări cu paraşuta în el. Aşa că m-am blocat. În ultimii 15 ani am tot încercat să găsesc un costum spaţial care să se potrivească, sau pe cineva care să facă unul.

Ceva revoluţionar s-a întâmplat cu ceva vreme în urmă, în aceeaşi locaţie. Acesta e prototipul paraşutei. Le-am solicitat să facă una la comandă. Singura de felul ei din lume. Şi acela e singurul costum de felul lui din lume. A fost făcut de un rus care a proiectat majoritatea costumelor din ultimii 18 ani pentru sovietici. A plecat din companie pentru că a văzut, ca şi alţii din industria costumelor spaţiale, o piaţă în creştere pentru costume spaţiale pentru turişti în spaţiu.

Ştiţi, dacă eşti într-un avion la 9.000 m şi cabina se depresurizează, poţi avea oxigen. Dacă eşti la 30.000 m, mori. În şase secunde ţi-ai pierdut cunoştinţa. În 10 secunde eşti mort. Sângele încearcă să fiarbă. Se numeşte vaporizare. Corpul se umflă. E îngrozitor. Aşa că ne aşteptăm -- nu e foarte distractiv. Ne aşteptăm, şi alţii se aşteaptă, ca poate FAA, sau CAA să spună: "Trebuie să puneţi pe cineva într-un costum care nu e umflat, care e conectat la avion. Atunci stau comod, au vizibilitate bună, cu această cască mare. Şi dacă se depresurizează cabina în timp ce avionul se întoarce la sol, în orice măsuri de urgenţă, toată lumea e în regulă."

Aş vrea să îl chem pe Costa dacă e aici. Să vă arăt singurul de felul lui din lume. Urma să îl port eu. Dar m-am gândit să îl folosesc pe Costa, simpaticul meu asistent. Mulţumesc. Îi e foarte cald. Mulţumesc Costa. Acesta e echipamentul de comunicaţii pe care îl vedeţi pe multe costume spaţiale. E un costum din două straturi. Costumele NASA au 13 straturi. E un costum foarte uşor. Are cam şapte kilograme. E aproape inexistent. Proiectat special pentru mine.

E un prototip în lucru. Îl voi folosi pentru toate salturile. Ai vrea să te întorci puţin, te rog, Costa? Îţi mulţumesc frumos. Şi nu arată cu mult diferit când e umflat. După cum se vede şi în poza de acolo.

Am şi făcut exerciţii de salt într-un tunel de vânt. Ceea ce înseamnă că pot exersa tot ce am nevoie să exersez, în siguranţă, înainte de a sări din orice. Mulţumesc frumos Costa. (Aplauze)

Doamnelor şi domnilor, asta e cam totul de la mine. Situaţia misiunii mele, în acest moment, e că încă are nevoie de un sponsor principal. Am încredere că vom găsi unul. Cred că e o provocare grozavă. Şi sper că veţi fi de acord cu mine, că e cea mai mare cascadorie de pe Pământ. Vă mulţumesc frumos pentru timpul acordat. (Aplauze)