Stephen Palumbi: Urmând traseul de mercur

Poate fi un lucru foarte complicat, oceanul. Şi poate fi un lucru foarte complicat şi ceea ce este sănătatea omului. Şi sa aduci aceste două lucruri laolaltă poate părea o sarcină foarte descurajatoare. Dar ceea ce am de gând să spun este că până şi în acea complexitate există nişte teme simple pe care cred că dacă le înţelegem, am putea avansa. Şi aceste teme simple nu sunt chiar teme legate de ştiinţa complexă a ceea ce se întâmplă, ci lucruri pe care le cam ştim cu toţii. O să încep cu acesta. Dacă mama nu e fericită, nimeni nu-i fericit. Ştim asta, nu? Am trecut prin asta. Şi dacă luăm asta şi începem să construim de aici, atunci putem ajunge la următorul pas, şi anume - dacă oceanul nu-i fericit, atunci nimeni nu-i fericit. Asta este tema discursului meu. Şi noi facem oceanul nefericit în foarte multe feluri diferite.

Aceasta este o fotografie a Cannery Row din 1932. Cannery Row, la acea vreme, avea cea mai mare operațiune industrială de făcut conserve de pe coasta de vest. Am adunat cantităţi enorme de poluare în aer şi în apă. Rolf Bolin, un profesor de la Staţia Marină Hopkin's la care lucrez, a scris în anii '40 că "Vaporii de la mizeria ce plutea la intrările în golf erau atât de nocivi încât au colorat vopselurile pe bază de plumb în negru." Oamenii care lucrau în aceste fabrici de conserve de-abia puteau sta acolo toată ziua din cauza mirosului. Dar ştiţi ce spuneau când ieşeau de acolo? Spuneau: "Ştii ce simţi? Simţi mirosul banilor." Poluarea aceea reprezenta bani pentru respectiva comunitate. Iar acei oameni aveau de-a face cu poluarea şi o absorbeau în piele şi în corpuri pentru că aveau nevoie de bani. Am făcut oceanul nefericit; i-am făcut pe oameni foarte nefericiţi şi i-am făcut nesănătoşi.

Legătura dintre sănătatea oceanului şi cea a omului se bazează, de fapt, pe alte câteva zicale simple. Aş vrea să o numesc "ciupeşti o plevuşcă, răneşti o balenă." Piramida vieţii din ocean... Acum... când un ecolog priveşte oceanul -- trebuie să vă spun-- noi vedem oceanul într-un mod foarte diferit şi vedem altfel de lucruri faţă de ceea ce vede o persoană obişnuită când se uită la ocean. Pentru că atunci când un ecolog priveşte oceanul, vede toate acele interconexiuni. Vedem baza lanţului trofic, planctonul, lucrurile mărunte şi vedem cum acele animale reprezintă hrană pentru animalele de la mijlocul piramidei şi tot aşa de-a lungul acestei diagrame. Şi acest flux, acest curs al vieţii de jos de tot, de la bază, până sus de tot este cursul pe care ecologul îl vede. Iar asta încercăm să conservăm atunci când spunem "Salvaţi oceanul. Vindecaţi oceanul." E vorba de acea piramidă.

De ce contează asta pentru sănătatea omului? Pentru că atunci când băgăm la baza acelei piramide lucruri care nu ar trebui să fie acolo, se întâmplă lucruri foarte înspăimântătoare. Poluanţii, unii poluanţi au fost creaţi de noi, molecule precum bifenilii policloruraţi care nu pot fi descompuse de corpurile noastre. Şi ele ajung la baza acelei piramide şi ajung mai sus, sunt transmise în felul acela, către predatori, apoi către predatorii din vârf. Şi în acest proces, se acumulează.

Acum, pentru a vă face să înţelegeţi mai bine, m-am gândit să inventez un mic joc. Nu trebuie neapărat să îl jucăm. Putem doar să ne gândim la asta aici. Este jocul polistirenului expandat şi al ciocolatei. Imaginaţi-vă că atunci că atunci când ne-am urcat pe acest vas, ne-au fost date tuturor două alune de polistiren expandat. Nu poţi să faci multe cu ele în afară să le pui în buzunar. Pentru că regulile sunt: de fiecare dată când oferi cuiva o băutură, le dai paharul şi le dai şi alunele tale de polistiren expandat. Ceea ce se va întâmpla este că alunele de polistiren expandat vor începe să circule prin societatea noastră de aici. Şi se vor aduna la oamenii cei mai beţi şi cei mai zgârciţi. (Râsete) Nu există niciun mecanism în acest joc ca ele să ajungă în altă parte decât într-o grămadă din ce în ce mai mare de alune de polistiren expandat nedigerabile. Iar asta este exact ceea ce se întâmplă cu PDBurile în această piramidă trofică. Se adună la vârful acesteia.

Acum, imaginaţi-vă că în loc de alune de polistiren expandat luăm aceste minunate ciocolăţele pe care le primim şi le-am fi avut pe acestea în schimb. Ei bine, unii dintre noi ar fi mâncat acele ciocolate în loc să le dea de la unul la altul. Şi în loc să se acumuleze ar trece prin grupul nostru de aici fără să se acumuleze într-un grup. Pentru că sunt absorbite de noi. Iar asta este diferenţa între bifenilii policloruraţi şi, să zicem, ceva natural ca omega-3, ceva ce vrem din lanţul trofic marin.

Bifenilii policloruraţi se acumulează. Avem exemple importante în acest sens, din păcate. Bifenilii policloruraţi se acumulează în delfini în Sarasota Bay, în Texas, în Carolina de Nord. Pătrund în lanţul trofic. Delfinii mănâncă peştii care au ingerat bifenilii policloruraţi din plancton, iar acei bifenili, fiind solubili în grăsimi, se acumulează în aceşti delfini. Acum, delfinul, mama-delfin, orice delfin -- nu există decât o cale în care bifenilii policloruraţi pot ieşi dintr-un delfin. Care e aceasta? Prin laptele de mamă. Iată o diagramă a încărcăturii de bifenili policloruraţi din delfinii din golful Sarasota. Masculii adulţi, o cantitate enormă. Exemplarele tinere, o cantitate enormă. Femelele, după ce primul lor pui a fost înţărcat, o cantitate mai scăzută. Acele femele nu o fac intenţionat. Acele femele transmit bifenilii policloruraţi în grăsimea din propriul lapte de mamă către puii lor. Iar puii nu supravieţuiesc. Rata mortalităţii la aceşti delfini, pentru primul născut al fiecărei femele delfin, este de 60 până la 80%. Aceste mame îşi umplu primul născut cu acest poluant. Iar cei mai mulţi mor. Acum, mama poate să reproducă din nou, dar ce preţ îngrozitor de plătit pentru acumularea acestui poluant în aceste animale -- moartea primul lor născut.

Există un alt predator de vârf în ocean, se pare. Acest predator, desigur, este reprezentat de noi. Şi noi mâncăm carnea care provine din unele dintre locurile acestea. Aceasta este carne de balenă pe care am fotografiat-o într-o alimentară din Tokyo-- sau este altceva? De fapt, ceea ce am făcut acum câţiva ani a fost să învăţăm cum să aducem pe furiş un laborator de biologie moleculară în Tokyo şi să-l folosim pentru a testa din punct de vedere genetic ADNul din probele de carne de balenă şi să identificăm ceea ce erau de fapt. Iar unele dintre aceste probe erau chiar carne de balenă. O parte erau carne de balenă obţinută ilegal, apropo. Asta e altă poveste. Dar unele nu erau carne de balenă deloc. Chiar dacă erau etichetate ca fiind carne de balenă, erau carne de delfin. O parte erau ficat de delfin. Altele erau untură de delfin. Iar acele bucăţi de delfin erau pline de bifenili policloruraţi, dioxine şi metale grele. Iar acea cantitate enormă trecea prin oamenii care consumau această carne. Se pare că mulţi delfini sunt vânduţi pentru carne pe piaţa cărnii de balenă în jurul lumii. Asta e o tragedie pentru acele populaţii. Dar este o tragedie şi pentru oamenii care îi mănâncă pentru că nu se ştie dacă e vorba de carne toxică.

Am avut aceste date acum câţiva ani. Ţin minte că stăteam la birou fiind singura persoană din lume care ştia că acea carne de balenă vândută în acele pieţe era, de fapt, carne de delfin şi că era toxică. Avea de 2-3 până la de 400 de ori încărcătura toxică maximă permisă vreodată de EPA. Şi ţin minte că stăteam la birou, gândindu-mă "Ei bine, ştiu asta. E o descoperire ştiinţifică grozavă." Dar era atât de îngrozitor. Şi pentru prima dată în cariera mea ştiinţifică am încălcat protocolul ştiinţific, care presupune să iei informaţia şi să o publici în diferite publicaţii ştiinţifice şi apoi să începi să vorbeşti despre ea. Am trimis o scrisoare foarte politicoasă către ministrul Sănătăţii din Japonia şi i-am semnalat, pur şi simplu, că e vorba de o situaţie intolerabilă, nu pentru noi, ci pentru poporul japonez. Pentru că mamele care alăptau, care, poate, aveau copii mici, cumpărau ceva despre credeau că e sănătos, dar era, de fapt, toxic. Asta a dus la o serie întreagă de alte campanii în Japonia. Şi sunt foarte mândru să spun că acum e foarte greu să cumperi ceva în Japonia care să fi fost etichetat greşit, chiar dacă încă mai vând carne de balenă, lucru pe care eu cred că nu ar trebui să îl facă. Dar măcar e etichetată corect şi nu mai cumperi carne toxică de delfin, în schimb.

Nu doar acolo se întâmplă asta, dar în dieta unor comunităţi din zona arctică din Canada şi din Statele Unite precum şi din Europa, o dietă naturală cu foci şi balene duce la o acumulare a bifenililor policloruraţi care au fost strânşi din toate părţile lumii şi au ajuns în aceste femei. Aceste femei au lapte matern toxic. Nu îşi pot hrăni copiii cu laptele matern din cauza unei acumulări a acestor toxine în lanţul lor trofic, din piramida oceanului din partea lor de lume. Asta înseamnă că sistemele lor imunitare sunt compromise. Înseamnă că dezvoltarea copiilor lor poate fi compromisă. Şi atenţia lumii în ultimul deceniu a redus problema acestor femei nu prin schimbarea piramidei, ci modificând ceea ce mănâncă din aceasta. Le-am extras din piramida lor naturală pentru a rezolva această problemă. E un lucru bun pentru această problemă deosebit de gravă, dar nu înseamnă nimic pentru rezolvarea problemei piramidei.

Există alte moduri de a strica piramida. Piramida, dacă băgăm lucruri la baza ei, poate răbufni precum o canalizare înfundată. Şi dacă blocăm nutrienţi, ape uzate, fertilizatori la baza piramidei pot trece prin ea în întregime. Şi ajungem la lucruri despre care am mai auzit: maree roşii, de exemplu, care sunt înfloriri ale alegelor toxice ce plutesc prin oceane şi care cauzează deteriorări neurologice. Pot apărea şi înfloriri bacteriene, sau ale virusurilor în ocean. Acestea sunt două fotografii a mareei roşii ce ajunge pe mal aici şi o bacterie din genul vibrio, gen din care face parte şi holera. Câţi oameni au văzut un semn de tipul "Plajă închisă"? De ce se întâmplă aşa ceva? Se întâmplă pentru că am băgat atât de multe la baza piramidei naturale a oceanului încât aceste bacterii o înfundă şi se revarsă asupra plajelor noastre. Deseori ceea ce ne blochează sunt deşeurile.

Acum, câţi dintre voi au mers vreodată într-un parc de stat sau într-unul naţional unde se afla, în faţă, un semn mare pe care scria "Închis pentru că deşeurile umane sunt atât de întinse asupra parcului încât nu poate fi folosit"? Nu prea des. Nu am tolera aşa ceva. Nu am tolera ca parcurile noastre să fie inundate cu deşeuri umane. Dar plajele sunt închise deseori în ţara noastră. Sunt închise din ce în ce mai mult în jurul lumii din acelaşi motiv. Şi cred că nu ar trebui să tolerăm nici asta. Nu ţine doar de curăţenie. E vorba şi de felul în care aceste organisme se transformă ulterior în boli pentru om. Aceste bacterii vibrio chiar pot infecta oameni. Pot să-ţi intre în piele şi să creeze infecţii ale acesteia.

Acesta este un grafic al iniţiativei pentru sănătatea oceanul şi a omului a NOAA care arată creşterea acestor infecţii cu vibrio la oameni în ultimii ani. Surferii, de exemplu, sunt incredibil de conştienţi de lucrul ăsta. Şi dacă intri pe unele siteuri de surfing de fapt, nu vezi doar cum vor fi valurile sau cum e vremea, dar pe unele siteuri de surferi vezi o mică alertă luminând. Asta înseamnă că plaja poate că are valuri grozave, dar este un loc periculos în care să se afle surferii pentru că pot purta cu ei, chiar şi după o zi grozavă de surfing, această moştenire a unei infecţii care poate să dureze foarte mult până să fie vindecată. Unele dintre aceste infecţii poartă acum gene cu rezistenţă împotriva antibioticelor acum. Iar asta le face şi mai dificile.

Aceste aceleaşi infecţii creează înfloriri dăunătoare ale algelor. Aceste înfloriri dau naştere altor feluri de chimicale. Aceasta este doar o listă simplă a unora dintre tipurile de otrăviri care apar din aceste înfloriri dăunătoare ale algelor: intoxicaţii de la crustacee, ciguatera de la peşte, intoxicaţii diareică de la crustacee - nu vreţi să ştiţi despre asta- intoxicaţii neurotoxice de la crustacee, intoxicaţii paralizante de la crustacee. Acestea sunt lucrurile care ajung în lanţul nostru trofic din cauza acestor înfloriri. Rita Calwell a urmărit, într-un mod destul de faimos, o poveste interesantă despre holeră în comunităţile omeneşti adusă acolo nu de un vector uman normal ci de un vector marin, acest copepod. Copepozii sunt crustacee mici. Sunt cât o micuţă fracţiune a unui inch. Şi pot purta pe picioarele lor micuţe unele dintre bacteriile holeră care duc apoi la îmbolnăviri ale omului. Asta a dat naştere unor epidemii de holeră în porturi din întreaga lume şi a dus la o concentrare ridicată cu privire la asigurarea că transporturile nu duc aceşti vectori ai holerei în jurul lumii.

Aşadar, ce facem? Avem probleme majore în fluxul perturbat al ecosistemului aşa că piramida poate să nu mai funcţioneze la fel de bine iar fluxul de la bază către vârful ei devine blocat şi înfundat. Ce faci când ai de-a face cu un astfel de flux perturbat? Ei bine, sunt mai multe lucruri pe care le poţi face. Ai putea să-l chemi pe Joe Instalatorul, de exemplu. Iar el ar putea să vină şi să repare fluxul. Dar de fapt, dacă te uiţi, în jurul lumii nu există doar locuri de speranţă pentru unde am putea rezolva problemele, ci au fost şi locuri unde problemele au fost rezolvate, unde oamenii s-au preocupat cu privire la aceste probleme şi au început să le repare. Monterey este un astfel de loc.

Am început arătând cât de gravă era situaţia ecosistemului din golful Monterey din cauza poluării şi a industriei de conserve şi a celorlalte probleme apărute. În 1932 asta era imaginea. În 2009 imaginea este complet diferită. Fabricile de conserve au dispărut.Poluarea a scăzut. Dar e o semnificaţie mai adâncă aici şi anume că, ceea ce comunităţile individuale au nevoie sunt ecosisteme funcţionale. Au nevoie de o piramidă funcţională de la bază până la vârf. Iar acea piramidă din Monterey,acum, datorită eforturilor mai multor oameni, funcţionează mai bine decât a făcut-o vreodată în ultimii 150 de ani.

Nu s-a întâmplat accidental. S-a întâmplat pentru că mulţi oameni au depus timp şi efort şi spiritul lor de pionierat pentru asta. În stânga acolo, Julia Platt, primarul micului meu oraş natal din Pacific Grove. La 74 de ani, a devenit primar pentru că ceva trebuia făcut pentru a proteja oceanul. În 1931, a realizat prima zonă de protecţie marină bazată pe comunitate din California, chiar lângă cea mai mare şi poluantă fabrică de conserve, pentru că Julia a ştiut că atunci când, într-un final, fabricile au dispărut, oceanul avea nevoie de un loc din care să crească, că oceanul avea nevoie de un loc unde să ia naştere o sămânţă. Şi a vrut să pună la dispoziţie această sămânţă.

Alţii, David Packard şi Julie Packard, care au fost utili în producerea acvariului de la golful Monterey pentru a introduce în noţiunea oamenilor faptul că oceanul şi sănătatea ecosistemului oceanic erau tot la fel de importante pentru economia acestei zone ca şi folosirea ecosistemului ca hrană. Această schimbare în felul de a gândi a dus la o modificare semnificativă, nu doar pentru averile din golful Monterey, dar şi în alte locuri ale lumii.

Ei bine, vreau să vă las cu gândul că ceea ce încercăm, de fapt, să facem aici este să protejăm piramida oceanului. Şi această piramdă a oceanului ne conectează la propria noastră piramidă a vieţii. E o planetă oceanică şi ne gândim la noi înşine ca specii terestre. Dar piramida vieţii în ocean şi vieţile noastre pe pământ sunt conectate într-un mod complicat. Şi doar având oceanul sănătos putem rămâne şi noi sănătoşi.

Mulţumesc foarte mult.

(Aplauze)