Stefan Wolff: Calea către sfârşitul conflictelor etnice

Astăzi vreau să vă vorbesc despre conflicte etnice şi război civil. Acestea nu sunt în mod normal subiecte din cele vesele, şi nici nu generează în general tipul de veşti bune care sunt caracteristice acestei conferinţe. Cu toate astea, nu numai că sunt ceva veşti bune de spus despre diminuarea numărului de conflicte în prezent faţă de două decenii în urmă, dar ceea ce este poate mai important este că am ajuns de asemenea la o înţelegere mai bună a ceea ce poate fi făcut pentru a reduce şi mai mult numărul conflictelor etnice şi războaielor civile şi suferinţa pe care acestea o creează. Trei lucruri ies în evidenţă: liderii, diplomaţia şi modelarea instituţiilor. Mă voi concentra în discursul meu pe motivul pentru care contează, cum contează, şi ce putem face noi toţi pentru a fi siguri că vor continua să fie importante în modalităţile corecte adică, cum putem toţi contribui la dezvoltarea şi şlefuirea abilităţilor liderilor globali şi locali de a aduce pacea şi a o face să dureze. Dar să începem cu începutul.

Războaiele civile au ajuns ştiri de primă pagină de multe decenii deja, iar conflicetele etnice în special au fost o prezenţă aproape constantă ca o ameninţare majoră a securităţii internaţionale. De aproape două decenii ştirile au fost rele iar imaginile au fost dramatice. În Georgia, după ani fără un învingător clar, am văzut o izbucnire violentă la scară mare în august 2008. Situaţia a escaladat rapid într-un război de cinci zile între Rusia şi Georgia, lăsând Georgia şi mai divizată. În Kenya, alegerile prezidenţiale contestate din 2007 - tocmai am auzit despre ele - au dus rapid la niveluri înalte de violenţă inter-etnică şi la uciderea şi refugierea a mii de oameni. În Sri Lanka, un război civil ce ţine de decenii dintre minoritatea tamil şi majoritatea sinhala a dus la un apogeu sângeros în 2009, după ce probabil 100.000 de oameni au fost ucişi din 1983. În Kirgizstan, numai în ultimele câteva săptămâni, violenţe de un nivel fără precedent au avut loc între etnicii kirghizi şi etnicii uzbeci. Sute de oameni au fost ucişi, şi mai mult de 100.000 s-au refugiat, inclusiv mulţi etnici uzbeci care au fugit în Uzbekistanul vecin. În Orientul Mijlociu conflictul dintre israelieni şi palestinieni continuă neabătut, şi devine din ce în ce mai dificil să vezi cum o soluţie posibilă, durabilă, poate fi găsită. Darfur se poate să fi ieşit din atenţia jurnalelor de ştiri, dar crimele şi refugiaţii de acolo continuă, iar pura durere umană pe care o creează este foarte greu de înţeles. Şi în Irak, în cele din urmă, violenţa creşte din nou, iar ţara încă trebuie să-şi formeze un guvern la patru luni după cele mai recente alegeri parlamentare.

Dar staţi puţin, discursul meu trebuie să fie despre veştile bune. Sunt acestea imagini din trecut? Ei bine, în ciuda imaginii înnegurate din Orientul Mijlociu, Darfur, Irak, oriunde, există o tendinţă pe termen mai lung ce reprezintă o veste bună. Pe parcursul ultimelor două decenii de la sfârşitul războiului rece, a existat un declin general al numărului de războaie civile. De la vârful de la începutul anilor 1990 când erau în curs circa 50 de astfel de războaie civile, avem acum cu 30% mai puţine astfel de conflicte astăzi. Numărul oamenilor ucişi în războaie civile este de asemenea mult mai mic astăzi decât acum zece sau douăzeci de ani. Dar această tendinţă e mai puţin clară. Cel mai mare număr de morţi pe câmpul de luptă a fost înregistrat între 1998 şi 2001, cu aproximativ 80.000 de soldaţi, poliţişti şi rebeli ucişi în fiecare an. Cel mai mic număr de victime combatante a survenit în 2003, cu numai 20.000 de morţi. În ciuda creşterilor şi scăderilor înregistrate de atunci, tendinţa generală - şi aici e important - indică o scădere clară în ultimii 20 de ani.

Ştirile despre victimele civile e de asemenea mai puţin rău decât înainte. De la mai mult de 12.000 de civili ucişi deliberat în războaie civile în 1997 şi 1998, un deceniu mai târziu, cifrele arată 4.000. Este o scădere cu două treimi. Această scădere ar fi şi mai evidentă dacă am lua în calcul genocidul din Rwanda din 1994. Dar atunci 800.000 de civili au fost ucişi în doar câteva luni. Asta cu siguranţă este o realizare ce nu trebuie niciodată depăşită. Ce e important de asemenea este să remarcăm că aceste cifre spun doar parte din poveste. Ele exclud oamenii care au murit ca urmare a războiului civil, de foame sau bolnavi, de exemplu. Şi de asemenea nu iau în calcul corect suferinţa civilă într-un sens mai larg. Tortura, violul, epurările etnice au devenit foarte eficace, chiar dacă de multe ori ne-letale, arme ale războiului civil. Ca să mă exprim altfel, pentru civilii ce suferă consecinţele unui conflict etnic sau război civil, nu există război bun şi nu există o pace dezavantajoasă. Cu toate acestea, deşi fiecare civil omorât, devenit invalid, violat sau torturat este unul prea mult, faptul că numărul victimelor civile este clar mai mic astăzi decât era acum un deceniu, este o veste bună.

Aşadar, avem mai puţine conflicte azi în care mai puţini oameni sunt ucişi. Iar întrebarea cea mare, bineînţeles, este de ce? În unele cazuri, e o victorie militară de una dintre părţi. Asta este un fel de soluţie, dar rareori este una care apare fără costuri umane sau consecinţe umanitare. Înfrângerea Tigrilor Tamili în Sri Lanka este poate cel mai recent astfel de exemplu, dar am văzut similare aşa zise soluţii militare în Balcani, în Caucazul de Sud şi în mai toată Africa. Câteodată, sunt completate de acorduri negociate, sau de acorduri de încetare a focului, şi sunt desfăşurate trupe de menţinere a păcii. Dar rareori acestea reprezintă un succes răsunător - Bosnia şi Herţegovina mai mult poate decât Georgia. Dar în multe părţi din Africa, un coleg de-al meu a spus asta odată, "Încetarea focului de marţi noaptea a fost încheiată tocmai la timp pentru ca genocidul să înceapă miercuri dimineaţă."

Dar haideţi să privim veștile bune din nou. Dacă nu există o soluţie pe câmpul de luptă, trei factori pot conta pentru prevenirea conflictelor etnice şi a războaielor civile, sau pentru o pace durabilă ulterior: liderii, diplomaţia şi modelarea instituţională. Să luăm de exemplu Irlanda de Nord. În ciuda a secole de animozitate, decenii de violenţe şi mii de oameni ucişi, în anul 1998 a fost încheiat un acord istoric. Versiunea sa iniţială a fost abil mediată de senatorul George Mitchell. Crucial, pentru sucesul pe termen lung al procesului de pace din Irlanda de Nord, el a impus condiţii foarte clare pentru participarea la negocieri. Una dintre cele mai importante, un angajament pentru mijloace exclusiv pacifiste. Redactările ulterioare ale acordului au fost facilitate de guvernele britanic şi irlandez, care nu au admis excepţii la hotărârea lor de a aduce pacea şi stabilitatea în Irlanda de Nord.

Instituţiile cheie care au fost instaurate în 1998 şi modificările lor din 2006 şi 2008 au fost cu adevărat inovatoare şi au permis părţilor aflate în conflict să îşi vadă adresate principalele lor preocupări şi cerinţe. Acordul combină un aranjament de deţinere împreună a puterii în Irlanda de Nord cu instituţii trans-frontaliere care leagă Belfast şi Dublin şi astfel recunosc aşa numita dimensiune irlandeză a conflictului. Şi în mod semnificativ, există de asemenea o concentrare clară atât asupra drepturilor indivizilor cât şi asupra drepturilor comunităţilor. Prevederile acordului pot fi complexe, dar astfel este şi conflictul. Poate cel mai important, liderii locali s-au ridicat repetat la nivelul provocărilor compromisului, nu întotdeauna rapid şi nu întotdeauna cu entuziasm, dar până la urmă s-au ridicat. Cine şi-ar fi putut imagina vreodată pe Ian Paisley şi pe Martin McGuinness guvernând împreună Irlanda de Nord ca prim ministru şi vice-prim ministru?

Dar, este Irlanda de Nord un exemplu unic, sau poate acest tip de explicaţie să fie valabilă în general doar în ţări democratice şi dezvoltate? În nici un caz. Sfârşitul lungului război civil din Liberia în 2003 ilustrează importanţa liderilor, a diplomaţiei şi a modelării instituţionale la fel de mult ca prevenirea cu succes a unui război civil în toată regula în Macedonia în 2001, sau încheierea fericită a conflictului din Aceh, Indonezia, în 2005. În toate cele trei cazuri, liderii locali au dorit şi au fost capabili să facă pace, iar comunitatea internaţională a fost pregătită să îi ajute să negocieze şi să implementeze un acord, iar instituţiile au ţinut promisiunea făcută în ziua în care au fost de acord.

Concentrarea pe lideri, diplomaţie şi modelare instituţională ajută de asemenea la explicarea eşecurilor în ajungerea la pace, sau în a o face să dureze. Speranţele care au fost investite în Acordurile de la Oslo nu au condus la un final al conflictului israeliano-palestinian. Nu toate aspectele ce trebuiau rezolvate au fost acoperite de acorduri. Mai mult, liderii locali şi-au luat angajamentul de a le reformula mai târziu. Încât în loc să prindă această oportunitate, liderii locali şi internaţionali au abandonat curând şi au fost distraşi de a doua Intifada, evenimentele din 9/11 şi războaiele din Afganistan şi Irak.

Cuprinzătorul tratat de pace pentru Sudan semnat în 2005 s-a dovedit a fi mai puţin cuprinzător decât s-a dorit, iar prevederile sale pot încă purta sămânţa unei reîntoarceri complete la război între nord şi sud. Schimbările şi neajunsurile în lidership, mai mult decât în diplomaţia internaţională sau decât eşecurile instituţionale sunt responsabile în măsuri aproape egale. Probleme nerezolvate de frontieră, certuri asupra veniturilor din petrol, conflictul continuu din Darfur, violenţa tribală în creştere din sud şi în general capacitatea scăzută a statului în tot Sudanul completează o imagine foarte deprimantă a stării de fapt în cea mai mare ţară africană.

Un exemplu final: Kosovo. Eşecul de a ajunge la o soluţie negociată în Kosovo şi violenţa, tensiunea şi despărţirea de facto ce a rezultat din asta au motivele lor în mulţi, mulţi factori diferiţi. Sunt trei importanţi. Primul, intransigenţa liderilor locali de a nu accepta mai puţin decât maxim al cerinţelor lor. Al doilea, un efort diplomatic internaţional care a fost de la început împiedicat de suportul Vestului pentru independenţa Kosovo. Iar al treilea, lipsa de imaginaţie când a fost vorba de modelarea unor instituţii care să abordeze preocupările sârbilor şi albanezilor în egală măsură. Într-o manieră similară - şi aici avem ceva veşti bune din nou - chiar faptul că există un nivel înalt, cu numeroase resurse, de prezenţă internaţională în Kosovo şi în general în regiunea Balcanilor şi faptul că liderii locali de ambele părţi au arătat o relativă reţinere, explică de ce lucrurile nu au fost mai rele în ultimii doi ani din 2008.

Deci chiar în situaţii în care rezultatele sunt mai puţin decât optime, liderii locali şi cei internaţionali pot alege, şi pot să influenţeze situaţia în bine. Un război rece nu e atât de bun ca o pace rece, dar o pace rece e chiar mai bună decât un război fierbinte. Vestea bună priveşte de asemenea învăţarea lecţiei corecte. Prin urmare ce deosebeşte conflictul israeliano palestinian de acela din Irlanda de Nord, sau războiul civil din Sudan de acela din Liberia? Atât succesele cât şi eşecurile ne învaţă câteva lucruri de importanţă capitală care trebuie ţinute minte dacă vrem ca vestea cea bună să continue. În primul rând, liderii. În acelaşi fel în care un conflict etnic şi un război civil nu sunt naturale, ci dezastre făcute de om, nici prevenirea şi stingerea lor nu se întâmplă automat. Liderii trebuie să fie capabili, hotărâţi şi vizionari în angajamentul lor pentru pace. Liderii trebuie să intre în legătură unii cu alţii şi cu cei ce îi urmează, şi trebuie să-i aducă în ceea ce de multe ori este o călătorie epuizantă într-un viitor al păcii.

În al doile rând, diplomaţia. Diplomaţia are nevoie să aibă resurse, să fie neîntreruptă, şi să aplice mixul corect de recompense şi presiune asupra liderilor şi celor ce îi urmează pe aceştia. E nevoie să-i ajute să ajungă la un compromis echitabil, şi trebuie să se asigure că o coaliţie largă de nivel local, regional şi internaţional îi sprijină în implementarea acordului lor.

În al treilea rând, modelarea instituţională. Modelarea instituţională necesită o concentrare exactă pe probleme, gândire inovatoare şi implementare flexibilă şi bine finanţată. Părţile din conflict trebuie să se distanţeze de cerinţele maxime spre un compromis care admite nevoile celuilalt. Şi ei trebuie să se gândească la substanţa acordului lor mai mult decât la etichetele pe care le doresc ataşate. Părţile din conflict trebuie de asemenea să fie pregătite pentru a se întoarce la masa de negociere dacă implementarea acordului tărăgănează.

Pentru mine personal, cea mai importantă lecţie dintre toate acestea este următoarea: angajamentul local pentru pace este a tot important, dar de multe ori nu e suficient pentru a preveni sau sfârşi violenţa. Cu toate astea, nici o cantitate de diplomaţie sau modelare instituţională nu poate repara eşecurile locale şi consecinţele pe care acestea le au. Prin urmare, trebuie să investim în dezvoltarea de lideri, lideri care au abilităţile, viziunea şi determinarea de a face pace. Liderii, cu alte cuvinte, în care oamenii au încredere şi pe care îi vor urma chiar dacă asta înseamnă facerea unor alegeri dificile.

Un gând de final: încheierea războaielor civile este un proces care e presărat cu pericole, frustrări şi impedimente. De multe ori durează o generaţie, dar e nevoie şi de noi, de generaţia de azi, pentru a ne asuma responsabilitatea de a învăţa lecţiile corecte despre lideri, diplomaţie şi modelare instituţională, astfel încât copiii soldaţi de astăzi să poată deveni copiii de mâine.

Vă mulţumesc.

(Aplauze)