Stefan Sagmeister: Puterea timpului liber

Conduc un studio de design în New York. Odată la şapte ani, îl închid vreme de un an pentru a mă dedica unor mici experimente, lucruri care sunt întotdeauna greu de realizat în cursul unui an obişnuit de lucru. În acel an nu suntem disponibili pentru niciunul dintre clienţii noştri. Studioul este complet închis. Şi, după cum vă puteţi închipui, e o perioadă adorabilă şi plină de energie.

Am deschis iniţial studioul în New York pentru a combina cele două pasiuni ale mele, muzica şi designul. Şi am creat materiale video şi ambalaje pentru mulţi muzicieni pe care îi cunoaşteţi. Şi pentru şi mai mulţi de care n-aţi auzit niciodată. După cum mi-am dat seama, aşa cum fac cu multe, multe lucruri din viaţa mea pe care de fapt le iubesc, mă adaptez la asta. Şi, cu timpul, mă plictisesc de aceste lucruri. În cazul nostru, cu siguranţă, lucrările noastre începuseră să se asemene între ele. Vedeţi aici un ochi de sticlă într-un decupaj al unei cărţi. O idee destul de similară atunci, un parfum ambalat într-un decupaj dintr-o carte. Aşa că m-am hotărât să-l închidem un an.

Ştim de asemenea că în prezent ne petrecem cam primii 25 de ani din viaţă învăţând. Urmează apoi 40 de ani destinaţi muncii. Iar la urmă vin cam 15 ani de pensie. Şi mi-am zis că ar putea fi util să tai practic cinci dintre anii aceia de pensie şi să-i intercalez printre anii de muncă. (Aplauze) Pentru mine e cu siguranţă ceva plăcut. Dar probabil că e şi mai important că munca ce rezultă din aceşti ani se întoarce în companie şi în societatea în general, în loc să fie de folos doar pentru unul sau doi nepoţi.

Există un co-vorbitor TED care a participat acum doi ani, Jonathan Haidt, care îşi categoriza munca pe trei niveluri. Mie mi s-au părut foarte adevărate. Îmi pot considera munca drept o slujbă. O fac pentru bani. Probabil că joia abia aştept să vină weekend-ul. Şi probabil că voi avea nevoie de un hobby drept mecanism compensatoriu. Într-o carieră sunt clar mai implicat. Dar în acelaşi timp, vor exista perioade în care mă voi întreba dacă toată munca asta grea merită cu adevărat. În vreme ce în a treia, în chemare, foarte probabil aş face-o şi dacă n-aş fi compensat financiar pentru asta.

Eu unul nu sunt o persoană religioasă, dar am căutat natura. Mi-am petrecut primul an sabatic în New York. În al doilea, am căutat ceva diferit. Europa şi SUA nu-mi păreau cu adevărat atrăgătoare pentru că le cunoşteam foarte bine. Aşa că a rămas Asia. Cele mai frumoase peisaje pe care le văzusem în Asia erau Sri Lanka şi Bali. În Sri Lanka mai era încă război civil. Aşa că a rămas Bali. E o societate minunată, foarte orientată către meşteşugărit.

Am ajuns acolo în Septembrie 2008 şi am început să lucrez aproape imediat. Zona însăşi oferă o inspiraţie extraordinară. Totuşi, primul lucru de care am avut nevoie a fost litera împotriva ţânţarilor, pentru că era plin de ei pe acolo. Iar apoi am avut nevoie de un fel de a riposta tuturor câinilor vagabonzi dimprejurul casei mele care mă atacau în plimbările mele de dimineaţă. Aşa că am creat această serie de 99 de portrete pe tricouri. Fiecare câine pe câte un tricou. Ca o mică răzbunare cu câte un mesaj uşor ameninţător (Râsete) pe spatele tricoului. (Râsete)

Chiar înainte să plec din New York am decis că aş putea chiar să-mi renovez studioul. Şi apoi să li-l las tot lor. Şi să nu am nimic de făcut. Aşa că am căutat mobilă. Şi s-a dovedit că toată mobila care-mi plăcea cu adevărat nu mi-o puteam permite. Iar lucrurile pe care mi le permiteam, nu-mi plăceau. Aşa că unul dintre lucrurile pe care le-am explorat în Bali au fost piesele de mobilier. Aceasta, fireşte, încă merge cu câinii vagabonzi. Nu e chiar gata. Şi cred că atunci când a apărut lampa aceasta, (Râsete) mă împăcasem în sfârşit cu acei câini. (Râsete)

Urmează o măsuţă de cafea. Am făcut şi o măsuţă de cafea. E numită Fii Aici Acum. Conţine 360 de busole. Şi am comandat ceşti de espresso personalizate cu câte un magnet ascuns înăuntrul fiecăreia care face busolele acelea să o ia razna, să se orienteze mereu spre ceşti. Acesta este un scaun cam vorbăreţ, cu gură mare. De asemenea, pentru prima dată în viaţă, în Bali am început să meditez. În acelaşi timp, sunt extrem de conştient de cât de plicticos este să asculţi vorbindu-se despre fericirea altora. Aşa că nu voi intra prea mult în amănunt.

Mulţi dintre voi îl ştiu pe acest contributor TED, Danny Gilbert, a cărui carte, de fapt, am căpătat-o prin clubul de carte TED. Cred că mi-a luat patru ani să ajung să o citesc, în timpul anului sabatic. Şi mi-a plăcut să văd că şi el a scris cartea în timpul unui concediu sabatic. Şi vă voi arăta câţiva oameni cărora le-a mers bine luându-şi astfel de concedii.

Acesta Ferran Adria. Mulţi oameni cred că el este în acest moment cel mai bun bucătar din lume cu restaurantul lui de la nord de Barcelona, elBulli. Restaurantul este deschis şapte luni pe an. Îl închide pentru cinci luni pentru a experimenta cu o întreagă echipă de bucătari. Cele mai recente performanţe ale lui sunt impresionante. Poate primi, într-un an, poate primi 8.000 de oameni. Şi are 2,2 milioane de cereri de rezervare.

Dacă mă uit la ciclul meu: şapte ani, un an sabatic, acesta înseamnă 12,5 la sută din timpul meu. Şi dacă mă uit la companii care au mai mult succes decât a mea, 3M, de la 1930 încoace dă tuturor inginerilor ei 15 la sută din timp să exploreze orice doresc ei. Au câteva succese remarcabile. Banda scotch s-a născut din acest program, şi, de asemenea, Art Fry a dezvoltat biletele adezive într-o astfel de perioadă la 3M. Fireşte, Google, după cum se ştie, dă inginerilor software 20 la sută din timp pentru a-şi urmări proiectele lor personale.

Este cineva aici care să fi avut vreodată un concediu sabatic? Asta înseamnă cam cinci la sută din total. Aşa ca nu sunt sigur că v-aţi văzut vecinul ridicând mâna. Întrebaţi-l dacă a avut succes sau nu. Eu am constatat că, pentru a afla ce-mi va plăcea în viitor, cea mai bună cale este să vorbesc cu oameni care au făcut acest lucru, e mult mai bine decât să mi-l închipui eu.

Când mi-a venit ideea să fac unul, procedeul a fost că m-am hotărât şi l-am trecut în agenda mea zilnică. Iar apoi le-am spus despre el cât de multor oameni am putut, astfel încât să fie imposibil să mă eschivez mai târziu. (Râsete)

la început, primul an sabatic a fost un dezastru. Crezusem că trebuia să-l fac fără niciun plan, că acest vacuum temporal ar fi cumva minunat şi stimulator pentru generarea de idei. Nu a fost. Pur şi simplu, fără vreun plan, n-am făcut altceva decât să reacţionez la mici cereri, nu cereri legate de muncă, pe acelea le-am refuzat pe toate, ci la alte mici cereri. Să trimit scrisori revistelor japoneze de design şi alte asemenea lucruri. Aşa că am devenit propriul meu stagiar. (Râsete)

Şi foarte repede am făcut o listă de lucruri care mă interesau, le-am pus într-o ordine, le-am divizat în porţiuni de timp şi apoi am făcut un plan, exact ca la şcoală. Ce spune aici? Luni, de la opt la nouă: scris povestiri. De la nouă la zece: gândit despre viitor. N-a avut prea mult succes. Şi aşa mai departe. Iar asta, în special ca punct de pornire al primului an sabatic, a funcţionat foarte bine pentru mine. Ce a ieşit din asta? M-am reapropiat cu adevărat de design. M-am distrat. Financiar, pe termen lung, a fost de fapt un succes. Datorită creşterii calităţii, am putut solicita preţuri mai mari.

Şi probabil mult mai important, practic tot ce am făcut în cei şapte ani de după primul sabatic a provenit din gândurile despre acel singur an. Şi vă voi arăta câteva proiecte care au rezultat din cei şapte ani ce au urmat celui sabatic. Unul dintre filoanele de gândire în care m-am implicat a fost acela că asemănarea este incredibil de supraapreciată. Această idee conform căreia totul trebuie să fie exact la fel funcţionează pentru un număr foarte, foarte redus de companii iar nu pentru toată lumea.

Ni s-a cerut să creăm o identitate pentru Casa de Musica, centrul muzical construit de Rem Koolhaas în Porto, Portugalia. Şi chiar dacă mi-am dorit să fac o identitate care să nu recurgă la arhitectură, nu am reuşit. În mare parte şi pentru că mi-am dat seama dintr-o prezentare a lui Rem Koolhaas pentru oraşul Porto în care vorbea despre un conglomerat al diverselor straturi de semnificaţie. Pe care am înţeles-o, după ce am tradus-o din jargonul arhitecturii în engleza uzuală, drept o construcţie de logo. Am înţeles că însăşi clădirea era un logo.

Aşa că după aceea mi-a fost uşor. Am pus o mască pe ea, ne-am uitat adânc până jos, în pământ, am privit-o din toate părţile, vest, nord, sud, est, de deasupra şi de dedesubt. Le-am colorat într-un mod foarte special, punând un prieten de-al meu să scrie o aplicaţie software, Generatorul de Logouri Casa de Musica. Acesta este conectat la un scanner. Introduci în el o imagine, precum aceasta cu Beethoven. Iar programul, într-o secundă, îţi va oferi logoul Casa de Musica Beethoven. Ceea ce, atunci când chiar ai de desenat un afiş cu Beethoven, e foarte convenabil fiindcă informaţia vizuală a logoului şi a posterului în sine sunt exact aceleaşi.

Astfel că se vor potrivi întotdeauna--conceptual, bineînţeles. Dacă se cântă muzică de Zappa, aceasta primeşte propriul logo. Sau Philip Glass sau Lou Reed sau Chemical Brothers care au cântat cu toţii acolo, primesc propriul logo Casa de Musica. Funcţionează la fel în interior, cu preşedintele sau directorul muzical, ale căror portrete Casa de Musica ajung pe cărţile lor de vizită. O orchestră întreagă trăieşte în clădire. Are o identitate mai transparentă. Camionul cu care merg în turnee. Sau există şi o orchestră contemporană mai mică, 12 oameni care remixează propriile titluri.

Iar unul din lucrurile convenabile care s-au ivit a fosta acela că puteai să iei logoul şi să faci reclame din el. Precum acest afiş Donna Toney, sau Chopin sau Mozart, sau La Monte Young. Poţi lua forma şi face litere din ea. O poţi creşte sub piele. Poţi avea un afiş pentru un eveniment de familie în faţa casei sau vreo petrecere sub casă, sau un program săptămânal ca şi pentru servicii educaţionale.

A doua realizare. Până în acel moment fusesem în mare parte implicat sau folosisem limbajul designului pentru scopuri promoţionale, ceea ce era în regulă pentru mine. Pe deoparte, n-am nimic împotriva vânzărilor. Ambii mei părinţi sunt oameni de vânzări. Dar am simţit că am petrecut atâta timp învăţând acest limbaj, încât de ce l-aş folosi numai pentru promovare? Trebuie să mai existe şi altceva. Iar din asta a rezultat o întreagă serie de lucrări. Unii dintre voi s-ar putea s-o fi văzut. Am expus o parte din ea la ediţii trecute ale TED sub titlul "Lucruri pe care le-am învăţat în viaţă până acum". Acum vă voi arăta doar două.

Acesta este un zid în întregime din banane la diferite grade de coacere în ziua deschiderii într-o galerie din New York. Scrie: "Încrederea în sine dă rezultate bune." Asta e după o săptămână. După două săptămâni trei săptămâni, patru săptămâni, cinci săptămâni. Şi observaţi că încrederea în sine aproape că revine, dar nu de tot. Acestea sunt nişte fotografii pe care mi le-au trimis vizitatorii. (Râsete)

Şi apoi oraşul Amsterdam ne-a dat o piaţă şi ne-a cerut să facem ceva. Am folosit dalele de piatră ca un cadru pentru mica noastră lucrare. Am obţinut 250 de mii de monede de la banca naţională, cu diferite grade de întunecare. Am primit aşadar unele noi-nouţe, unele strălucitoare, unele medii şi altele foarte vechi şi întunecate. Iar cu ajutorul a 100 de voluntari, într-o săptămână, am creat această inscripţie destul de florală, care spunea: "Obsesiile îmi fac viaţa mai grea şi munca mai uşoară."

Iar ideea era, bineînţeles, să facem inscripţia atât de preţioasă încât, ca public, să oscilezi: "Chiar să iau cât de mulţi bani pot? Sau să las lucrarea intactă, aşa cum este acum?" Pe când făceam lucrarea, în săptămâna aceea, cu sutele de voluntari, mulţi vecini din jurul pieţei s-au apropiat şi s-au ataşat de ea destul de mult. Aşa că atunci când a fost terminată şi în prima noapte a venit un tip cu pungi mari de plastic şi a şterpelit cât de multe monede a putut duce, unul dintre vecini a chemat poliţia.

Iar poliţia din Amsterdam, în infinita lor înţelepciune, a venit, a văzut şi a vrut să protejeze lucrarea de artă. Au adunat-o pe toată şi au luat-o în custodie la sediul poliţiei. (Râsete) Cred că îi vedeţi, îi vedeţi măturând. Îi vedeţi măturând chiar aici. Asta e poliţia, debarasând toată lucrarea. Aşa că după opt ore cam asta e tot ce rămăsese din toată lucrarea. (Râsete)

Lucrăm de asemenea la iniţierea unui proiect mai mare în Bali. Este un film despre fericire. Iar aici am cerut unor porci din apropiere să facă titlurile pentru noi. N-au fost destul de arătoşi. Aşa că i-am cerut gâştei să le facă din nou, şi am sperat că ea va face cumva o treabă mai drăguţă sau mai elegantă. Şi cred că ea a exagerat. Puţin cam prea ornamental. Iar studioul meu este foarte aproape de pădurea maimuţelor. Iar maimuţele din acea pădure păreau, de fapt, destul de fericite. Aşa că le-am cerut lor s-o facă din nou. Au făcut o treabă bună, dar avea câteva probleme de lizibilitate. Aşa că, fireşte, orice nu faci tu însuţi nu e făcut ca lumea.

Vom lucra la acest film în următorii doi ani. Aşa că va dura un pic. Şi bineînţeles că aţi putea crede că a face un film despre fericire ar putea să nu merite osteneala, caz în care puteţi fireşte oricând să mergeţi să-l vedeţi pe acest tip.

Video: (Râsete) Şi sunt fericit că sunt viu. Sunt fericit că sunt viu. Sunt fericit că sunt viu.

Stefan Sagmeister: Mulţumesc. (Aplauze)