Srdja Popovic: Cum să scapi de un dictator

Buna ziua. Sunt mândru că mă aflu aici la TedxKrakow. Voi încerca să vorbesc despre un fenomen care poate şi chiar schimbă lumea, numit puterea maselor. Voi începe cu o anecdotă sau, pentru cei dintre dumneavoastră care sunt fani Monty Python, o schiță gen Monty Python.

Uitați-o: E 15 decembrie 2010. Cineva vă propune un pariu. Vă veți uita într-un glob de cristal și veți vedea viitorul. Previziunea va fi precisă. Dar trebuie s-o împărtășiți cu lumea. Ok? Curioșii mor repede. Acceptați pariul. Vă uitați în globul de cristal. O oră mai târziu, vă aflați în clădirea televiziunii naționale, la un talkshow și spuneți ce ați văzut. „Încă în anul 2011, Ben Ali și Mubarak și Qaddafi vor fi înlăturați și judecați. Saleh în Yemen și Assad în Siria vor fi contestați sau deja îngenunchiați. Osama bin Laden va fi mort, și Ratko Mladic va fi la Haga.”

Moderatorul vă privește cu o expresie ciudată, iar apoi mai adăugați: „Și mii de tineri din Atena, Madrid și New York vor demonstra pentru dreptate socială, zicând că sunt inspirați de arabi."

Ce urmează? Apar doi tipi în alb. Vă îmbracă în cămașa aceea ciudată, vă duc la cel mai apropiat spital de boli mintale.

Prin urmare, aș dori să vorbesc puțin despre fenomenul care se află în spatele a ceea ce deja pare a fi un an foarte rău pentru băieții răi, iar fenomenul se numește puterea poporului.

Ei bine, puterea poporului nu e ceva nou. L-a ajutat pe Ghandi să-i alunge pe englezi din India. L-a ajutat pe Martin Luther King să înfrângă, într-o luptă istorică, rasismul. Pe plan local, l-a ajutat pe Lech Walesa să scape Polonia de un milion de soldați sovietici, ceea ce a declanșat sfârșitul Uniunii Sovietice, după cum știm.

Deci, ce e nou în asta? Ce pare a fi foarte nou, ideea pe care aș dori s-o împărtășesc azi, e că există un set de reguli și abilități ce pot fi învățate și predate în scopul practicării unei lupte non-violente de succes. Dacă-i adevărat, putem ajuta aceste mișcări.

Ei bine, prima - abilităţi analitice. Voi porni de unde a început totul, în Orientul Mijlociu. Am trăit atât de mult timp cu o percepție complet greșită asupra Orientului Mijlociu. Părea o zonă congelată, literalmente un frigider în care erau doar două feluri de mâncare: friptură, adică dictatură de poliție militarizată de tip Mubarak, Ben Ali; sau cartofi, adică teocrație de tip Teheran. Toți am fost uimiți când frigiderul s-a deschis și milioane de tineri, în principal seculari, au pus piciorul în prag pentru a face schimbarea. Ghiciți? Ei nu urmăreau datele demografice. Vârsta medie în Egipt? 24 de ani. Cât timp a fost Mubarak la putere? 31 de ani. Deci acest sistem: învechit. A expirat, iar tinerii din lumea arabă s-au trezit într-o dimineață și au înțeles că puterea stă în mâinile lor. Restul e anul din fața noastră. Și puteți ghiciți? E aceeași Generație Y, cu setul ei de valori, cu uneltele, jocurile și limbajul ei care îmi sună un pic ciudat. Am 38 de ani. Vedeți vârsta celor de pe străzile Europei? Se pare că vine Generația Y.

Să dau un alt exemplu. Mă întâlnesc cu diferite persoane din întreaga lume, academicieni, profesori și medicii și ei totdeauna vorbesc despre condiții. Ei spun: „Puterea maselor funcționează doar dacă regimul nu e prea opresiv.” Spun: „Puterea maselor funcționează doar dacă venitul anual e între X și Z.” Spun: „Puterea maselor funcționează doar dacă există presiune externă.” Spun: „Puterea maselor funcționează doar dacă nu există petrol în zonă.” Adică, există un set de condiții. Ei bine, vestea aici e că abilitățile celor ce declanșează conflictul par a fi mai importante decât condițiile și anume competențele de unitate, planificare și menținere a disciplinei non-violente.

Să vă dau un exemplu. Vin dintr-o țară numită Serbia. Ne-a luat 10 ani să coalizăm 18 lideri de partide de opoziție, cu ego-urile lor înalte, pentru a susține un candidat unic împotriva dictatorului Balcanilor, Slobodan Milosevic. Ghiciți ce a însemnat asta? A fost ziua înfrângerii sale. Te uiți la egipteni, ei dau foc în Piața Tahrir, scapă de simbolurile lor. Ies în stradă doar cu drapelul Egiptului. Vă dau și un contra-exemplu. Nouă candidați la președenție împotriva lui Lukașenko. Bănuiți rezultatul. Unitatea e foarte importantă și ea asigură succesul. La fel și planificarea. Ați auzit minciuna despre revoluția non-violentă spontană și de succes? Nu există așa ceva. Ori de câte ori vedeți tinerii de pe stradă care încearcă să fraternizeze cu armata sau poliția, cineva a gândit asta înainte.

În sfârșit, disciplina non-violenței. Acest lucru este, probabil, determinant. Dacă se va menține disciplina non-violenței, succesul va fi garantat. Sunt 100.000 de oameni într-un marș non-violent și un idiot, provocator, aruncă cu pietre. Ghiciți ce va filma toată lumea? Exact pe acel tip. Un singur act de violență poate literalmente distruge întreaga mișcare.

Să trecem la altceva. La alegerea strategiilor și tacticii. Există reguli de urmat în lupta non-violentă. În primul rând, un pas de debut mic. În al doilea, alegeți bătălii ce pot fi câștigate. Suntem doar 200 în această sală. Nu vom face apel pentru un marș de milioane de persoane. Dar oare n-am putea organiza să facem noaptea graffiti în toată Cracovia? Tot orașul va vedea. Deci vom alege tactici potrivite la eveniment, mai ales un lucru numit de noi tactici mici de dispersie. Sunt foarte utile într-un regim de oprimare violentă. Asistăm de fapt la una dintre cele mai bune tactici folosite vreodată. A fost în Piața Tahrir, când comunitatea internațională era tot timpul îngrijorată că islamiștii vor deturna revoluția. Ei bine, au organizat acțiuni în care creștinii protejau musulmani care se rugau, o nuntă coptă aplaudată de mii de musulmani. Percepția lumii s-a schimbat, dar cineva a gândit înainte toate astea. Deci, există atât de multe lucruri ce se pot face în loc de a merge undeva pentru a striga și manifesta în fața forțelor de ordine.

Mai există o dinamică foarte importantă, o dinamică pe care, în mod normal, analizele n-o înregistrează. E dinamica dintre teamă și apatie pe de-o parte și entuziasm și umor pe de alta. Funcționează ca într-un joc video. Când frica e mare, e status-quo. Când entuziasmul crește, frica începe să dispară. A doua zi, oameni fug spre poliție în loc să fugă de poliție. Se vede că ceva se întâmplă în Egipt.

Apoi e vorba despre umor. Umorul e o unealtă foarte puternică și, desigur, a fost prezent în Polonia. Eram doar un mic grup de studenți nebuni în Serbia, când am făcut această satiră. Am pus acest butoi mare de benzină cu portretul D-lui Președinte pe el în mijlocul străzii principale. Avea o gaură în mijloc deci, se putea pune o monedă în butoi, primeai o bâtă de baseball și, poc, puteai să-l plesnești peste față. Sună tare. În câteva minute – stăteam la o cafea în apropiere – și s-a făcut coadă cu oamenii care așteptau să facă acest lucru minunat. Ei bine, e doar începutul spectacolului. Adevăratul spectacol începe când vine poliția. Ce vor face polițiștii? Ne vor aresta? Nu suntem nicăieri. Suntem la trei blocuri distanță, îi observăm de la barul nostru. Să aresteze cumpărători cu copii? N-are logică. Desigur, puteți paria c-au făcut cel mai stupid lucru: Au arestat butoiul. Și imaginea feței zdrobite pe butoi cu polițistul trăgându-l la mașina de poliție a fost cea mai bună zi pentru fotografii de la ziare pe care o vor avea vreodată.

Deci, vreau să spun, astea-s lucruri ce se pot face și umorul se poate folosi totdeauna. Mai e un lucru puternic în umorul: jignește teribil, pentru că acești tipi se iau prea în serios. Când îți bați joc de ei, îi doare.

Toată lumea vorbește acum de Majestatea Sa, Internetul și e un lucru foarte util, dar nu vă grăbiți să vorbiți despre Revoluția Facebook, Revoluția Twitter. Nu confundați instrumentele cu substanța. E adevărat că Internetul și noile media sunt foarte utile în a face lucrurile mai repede și mai ieftin. De-asemenea, e mai sigur pentru participanți deoarece le dau o parte de anonimat.

Vedem un bun exemplu a ce altceva poate face Internetul. Poate pune eticheta prețioasă de „violență de stat împotriva protestatarilor pașnici”. Acesta e un grup celebru, „Suntem toţi Khaled Said”, făcut de Wael Ghonim în Egipt și de prietenul său. Asta-i fața desfigurată a tipului bătut de poliție. Astfel el a devenit publicul larg și, probabil, asta a fost picătura care a umplut paharul.

Dar iată și vestea cea proastă. Lupta non-violentă trebuie purtată în lumea reală, în stradă. Nu veți schimba societatea înspre democrație sau economia ei doar stând la calculator și dând clic. Trebuie asumate riscuri și cei care câștigă lupta sunt persoane reale.

Ei bine, întrebare de o mie de puncte: ce se va întâmpla în lumea arabă? Cu toate că tinerii din lumea arabă au debarcat cu succes trei dictatori, producând agitație în regiune și determinând monarhii inteligenți din Iordania și Maroc să introducă reforme substanțiale, rămâne încă de văzut care va fi rezultatul. Dacă egiptenii și tunisienii vor reuși tranziția sau se va transforma într-un conflict etnic și religios sângeros. Dacă sirienii își vor putea menține disciplina non-violentă, față-n față cu violența brutală de zi cu zi care ucide deja mii, sau vor aluneca într-o luptă violentă și vor declanșa un război civil urât. Vor duce aceste revoluții la tranziții spre democrație sau vor fi deturnate de armată sau de extremiști de tot felul? Nu știm. Aceleași lucruri funcționează și în Vest, unde-i vedeți pe toți acești tineri entuziaști care protestează în toată lumea, ocupând una sau alta. Se va transforma într-o mișcare mondială? Își vor găsi resursele, entuziasmul și strategia pentru a afla ce doresc cu-adevărat și vor presa pentru reforme sau vor rămâne doar în stadiul de-a se plânge la nesfârșit de lucrurile pe care le urăsc? Asta-i diferența dintre două orașe.

Ce spun statisticile? Cartea prietenei mele, Maria Stephan, vorbește mult despre lupta violentă și cea non-violentă și prezintă unele date șocante. Dacă priviți ultimii 35 de ani și tranzițiile sociale de la dictatură la democrație, veți vedea că din 67 de cazuri, în 50 puterea luptei non-violente a fost cheia reușitei. E un motiv în plus să luăm în considerare acest fenomen. Un motiv în plus să urmărim Generația Y, suficient pentru mine pentru a le da credit și a spera că-și vor găsi resursele și curajul pentru a utiliza lupta non-violentă și astfel să repare cel puțin o parte din mizeria pe care generația noastră o face în lume. Vă mulțumesc. (Aplauze)