Plimbările de speranţă ale lui Shimon Schocken

Ciclismul montan în Israel este ceva ce fac cu multă pasiune şi dedicare. Iar când sunt pe bicicletă, simt că mă conectez la frumusețea profundă a Israelului şi simt că sunt unit cu istoria acestei ţări şi cu legea biblică. Şi de asemenea, pentru mine, ciclismul e o modalitate de a mă întări. Cand ajung pe culmea unui munte abrupt în mijlocul pustiului, mă simt tânăr, invincibil, nemuritor. Este ca şi cum mă unesc cu un fel de moştenire sau cu un fel de energie mult mai mare decât mine. Puteţi vedea camarazi biciclişti la finalul fotografiei, uitându-se la mine cu îngrijorare. Şi iată o altă fotografie cu ei. Din păcate, nu pot să le dezvălui feţele, şi nici nu pot să le destăinuiesc numele, şi asta deoarece camarazii mei biciclişti sunt deţinuţi minori, infractori, încarceraţi într-o instituţie de corecţie la aproximativ 20 de minute de condus de aici. De fapt, ca orice altceva în Israel. Şi merg pe munte cu aceşti copii o dată pe săptămână, în fiecare marţi, indiferent de vreme, în ultimii patru ani. Şi între timp, ei au devenit o parte importantă din viaţa mea.

Povestea a început acum patru ani. Instituţia de corecţie unde ei erau închişi întâmplător se află exact în mijlocul uneia dintre călătoriile mele obişnuite, şi este încercuită de sârmă ghimpată şi de porţi electrice cu paznici înarmaţi. Astfel în una din călătorii, am reușit să intru în instituţie şi am fost să mă întâlnesc cu directorul. Și i-am spus că vreau să iniţiez un club de ciclism montan în acest loc şi că în principiu vreau să-i duc pe copii de aici acolo Şi i-am spus, "Haideţi să găsim o cale prin care să pot scoate 10 copii o dată pe săptămână pentru a face o tură cu ei vara prin ţară." Iar directorul a fost chiar amuzat, şi mi-a spus că se gândea că sunt ţicnit. Zicându-mi, "Acest loc e o instituţie de corecţie. Aceşti indivizi sunt infractori. Ei ar trebui să fie închişi. Ei nu ar trebui să fie în spaţiu deschis." Şi totuşi, am început să vorbim despre asta, şi o vorbă a dus la alta. Şi nu mă pot vedea mergând într-o închisoare statală în New Jersey ca să fac o astfel de propunere. Dar pentru că eram în Israel, directorul a făcut acest lucru posibil. Astfel două luni mai târziu, ne aflam în mijlocul naturii, eu, 10 infractori minori şi un tovarăş extraordinar pe nume Russ, care a devenit un prieten foarte bun de-al meu şi partenerul meu în acest proiect

Şi în următoarele câteva săptămâni, am avut nemaipomenita plăcere de a le face cunoştinţă acestor copii cu lumea libertăţii totale, o lume constând din peisaje magnifice ca acestea. Tot ceea ce vedeţi este bineînţeles în Israel -- totodată întâlniri îndeaproape cu tot felul de creaturi mici de diferite dimensiuni, culori, aspecte, forme şi aşa mai departe. În ciuda acestei splendori, începutul a fost extrem de frustrant. Fiecare obstacol minor, fiecare urcare uşoară, îi făcea pe aceşti băieți să se oprească din drum şi să renunţe. Am avut parte de multe astfel de întâmplări. Mi-am dat seama că le era dificil să aibă de-a face cu frustrările şi dificultăţile, nu pentru că nu erau pregătiţi fizic. Însă acesta este un motiv pentru care ei au ajuns unde erau. Şi pentru că deveneam din ce în ce mai agitat, pentru că eram acolo, nu doar ca să fiu cu ei, ci şi pentru drumeţie şi pentru a crea o echipă. Şi nu ştiam ce să fac.

Acum daţi-mi voie să vă dau un exemplu. Facem o coborâre pe un teren accidentat, şi roata din faţă a lui Alex se înţepeneşte într-una din crevasele de acolo. Astfel că se prăbuşeşte, rănindu-se uşor, dar asta nu-l împiedică să sară în sus iar apoi să-şi calce bicicleta în picioare sărind pe ea şi să înjure violent. Apoi îşi aruncă în aer casca. Rucsacul său zboară ca un glonţ în altă direcţie. Apoi aleargă la cel mai apropiat copac şi începe să rupă crengi şi să arunce cu pietre şi să înjure cum eu n-am mai auzit. Iar eu stau deoparte, urmărind scena plin de uimire, neştiind ce să fac. Eu sunt obişnuit cu algoritmi şi structuri de date şi studenţi foarte motivaţi şi nimic din evoluţia mea nu m-a pregătit să fac faţă unui adolescent plin de furie, violent în mijlocul pustiului. Şi trebuie să realizaţi că aceste incidente nu s-au întâmplat în locaţii comode. S-au întâmplat în locuri ca acesta în Deșertul Iudaic, la 20 km distanţă de cel mai apropiat drum. Iar ceea ce nu vedeţi în această fotografie e că undeva printre aceşti biciclişti, este un adolescent aşezat pe o stâncă, spunând, "Eu nu mă mai mişc de aici. Poţi să uiţi. M-am săturat." Ei bine, asta e o problemă pentru că într-un fel sau altul, trebuie să-l faci pe acest individ să se urnească pentru că în curând se va întuneca şi va deveni periculos.

A trebuit să depăşesc câteva astfel de incidente pentru a-mi da seama ce ar trebui să fac. La început era un dezastru. Am încercat cuvinte dure şi ameninţări şi nu obţineam niciun rezultat. Asta era ceea ce au primit toată viaţa. Şi la un moment dat mi-am dat seama, când un puşti intră în criză, cel mai bun lucru ce poţi să-l faci e să stai cât mai aproape posibil de puşti, ceea ce e greu, pentru că ceea ce vrei de fapt să faci e să te îndepărtezi. Dar ăsta e lucrul de care a avut parte toată viaţa, oameni care îl părăseau. Deci ceea ce trebuie să faci e să stai aproape şi să încerci să te apropii şi să-i mângâi umărul sau să-i dai o bucată de ciocolată. Astfel aş spune, "Alex, ştiu că e foarte dificil. De ce nu te odihneşti pentru câteva minute şi apoi vom continua." "Dispari maniacule, psihopatule, De ce ne-ai adus în locul acesta nenorocit?" Iar eu i-aş răspunde, "Relaxează-te, Alex. Uite ia o ciocolată." Iar Alex ar face, "Arrrrrggg!" Pentru că trebuie să înţelegeţi că în timpul acestor ture ne e foame încontinuu -- şi după ele de asemenea.

Şi cine este acest tip, Alex, pentru început? El are 17 ani. Când avea 8 ani, cineva l-a îmbarcat pe un vapor la Odessa cu destinaţia Israel pe cont propriu. Şi a ajuns în sudul Tel Aviv-ului şi nu a avut norocul să fie ridicat de un (neclar) şi a hoinărit pe străzi şi a devenit un membru proeminent al bandelor. Şi a petrecut ultimii 10 ani ai vieţii în doar două locuri -- mahala şi închisoarea statală, unde şi-a petrecut ultimii doi ani înainte de a ajunge să stea pe această stâncă acolo. Astfel acest puşti a fost probabil abuzat, abandonat, ignorat, trădat de aproape fiecare adult cu care s-a întâlnit Astfel, pentru un astfel de puşti, când un adult pe care învaţă să-l respecte stă aproape de el şi nu îl părăseşte în nicio situaţie, indiferent de cum se comportă, e o experienţă imensă de vindecare. e un act de acceptare necondiţionată, ceva de care n-a avut parte niciodată.

Vreau să spun câteva cuvinte despre viziune. Când am pornit programul acum patru ani, aveam acest plan original de a crea o echipă de oropsiţi învingători. Aveam o imagine cu Lance Armstrong în minte. Şi mi-a luat exact două luni de frustrare completă pentru a realiza că această viziune era nepotrivită, şi că era o altă viziune mult mai importantă şi mult mai uşor la îndemână. Şi dintr-o dată mi-a apărut ideea că în acest proiect, scopul acestor călătorii ar trebui de fapt să fie expunerea acestor copii la un singur lucru: dragoste, dragoste de ţară, de urcuşuri şi coborâşuri, de toate creaturile incredibile ce ne înconjoară -- animalele, plantele, insectele, dragoste şi respect pentru ceilalţi membrii din echipa ta, în echipa ta de ciclism, şi cel mai important, dragoste şi respect pentru tine, ceea ce e ceva de care au nevoie cu adevărat.

Odată cu puştii, Şi eu de asemenea am parcurs o transformare remarcabilă. Ei bine eu vin dintr-o lume acerbă a ştiinţei şi tehnologiei înalte. Obişnuiam să cred că argumentarea şi logica şi motivaţia continuă sunt singurele căi ce duc la realizări. Şi înainte să fi lucrat cu puştii, orice făceam cu ei, sau orice făceam cu mine, trebuia să fie perfect, ideal, optim, dar după ce-am lucrat cu ei pentru un timp, Am descoperit marea valoare a empatiei şi flexibilităţii şi să fii capabil să începi cu o viziune, iar dacă viziunea nu funcţionează, ei bine nu s-a întâmplat nimic. Tot ce trebuie să faci e să te joci cu ea, să o schimbi puţin, şi să vii cu o soluţie care ajută, care chiar funcţionează. Astfel acum, simt că uite astea sunt principiile mele, şi dacă nu îţi plac, am altele.

(Râsete)

(Aplauze)

Şi unul din aceste principii e concentrarea. Înaintea fiecărei ture stăm laolaltă cu copiii, şi le dăm un cuvânt la care să se gândească pe parcursul turei. Trebuie să le centrezi atenţia pe ceva pentru că se întâmplă atât de multe lucruri. Acestea sunt cuvinte ca lucru în echipă sau răbdare sau chiar concepte complicate ca alocarea resurselor sau perspectivă, un cuvânt pe care ei nu-l înţeleg. Ştiţi, perspectiva este una din foarte importantele strategii de a face faţă unei situaţii pe care ciclismul montan te poate învăţa cu adevărat. Le spun puştilor când se chinuie la vreun urcuş şi simt că nu mai rezistă, asta îi ajută să ignore obstacolele imediate şi să-şi ridice capul să se uite în jur să vadă cum perspectiva se lărgeşte. Efectiv îţi dă un imbold în sus. Despre asta e perspectiva de fapt. Sau poţi să te uiţi înapoi şi să-ţi dai seama că ai cucerit deja pante mult mai abrupte. Şi astfel ei dobândesc încredere în ei.

Daţi-mi voie să vă dau un exemplu despre cum funcţionează. Stai cu bicicleta la începutul lui februarie. E foarte frig, şi ai nimerit una din zilele ploioase, şi e o ploaie măruntă şi rece şi deprimant, şi te afli în, să spunem, Yokneam. Şi te uiţi la cer şi printre nori vezi mănăstirea din vârful Muhraka -- într-acolo ar trebui să urci acum -- şi-ţi spui, "E imposibil să pot ajunge acolo." Şi totuşi, două ore mai târziu te afli şezând pe acoperişul acestei mănăstiri, plin de noroi, sânge şi transpiraţie. Şi te uiţi în jos la Yokneam, totul e atat de mic şi mărunt. Și spui, "Hei, Alex. Uită-te la parcarea de unde am pornit. E atât de mare. Nu-mi vine să cred că am reuşit. Şi asta e ideea când începi să te iubeşti.

Şi astfel am vorbit despre aceste cuvinte speciale pe care noi îi învăţăm. Iar la sfârşitul fiecărei ture, stăm laolaltă şi împărtăşim momente în care acele cuvinte speciale alese pentru ziua respectivă ne-au venit în minte şi au făcut diferenţa. Şi aceste discuţii pot fi foarte inspirante. În una dintre ele, unul dintre puşti a spus, "Când mergeam pe această culme uitându-ne la Marea Moartă -- şi vorbeşte despre acest punct -- mi-am adus aminte de ziua în care am părăsit satul meu din Etiopia şi am plecat împreună cu fratele meu. Am umblat 120 km până când am ajuns în Sudan. Acesta a fost primul loc în care am avut apă şi provizii." Şi continuă să povestească, şi toată lumea se uită la el ca la un erou, probabil pentru prima oară în viaţă. Şi spune -- pentru că de asemenea am voluntari ce călătoresc cu mine, adulţi, ce stau acolo şi-l ascultă. Iar el spune, "Şi ăsta era doar începutul chinului nostru până când am ajuns în Israel. Şi doar acum", spune el, încep să înţeleg unde mă aflu, şi îmi place cu adevărat." Îmi aduc aminte când a spus-o, mi s-a făcut pielea de găină, pentru că a spus-o uitându-se la Munţii Moab aici în spate Aici a coborât Iosua şi a trecut Iordanul conducând poporul israelit pe tărâmul Canaan-ului acum 3000 de ani pe ultima bucată a călătoriei din Africa.

Astfel perspectiva şi contextul şi istoria joacă roluri importante în modul în care îmi aleg traseele cu puştii. Am vizitat Kibbutzim care a fost creat de supravieţuitorii Holocaustului. Explorăm ruine ale satelor palestiniene, şi discutăm cum au ajuns ruine. Şi trecem pe lângă numeroase ruine ale aşezărilor evreieşti, nabatice, aşezări canaaniene -- de 3.000 - 5.000 ani vechime. Şi cu acest fundal, care este istoria acestei ţări, copiii dobândesc ceea ce e probabil cea mai importantă valoare în educaţie, adică înţelegerea că viaţa e complexă, şi că nu există alb şi negru. Şi apreciindu-i complexitatea, ei devin mai toleranţi, iar toleranţa conduce spre speranţă.

Călătoresc cu aceşti copii o dată pe săptămână, în fiecare marţi. Uite o fotografie făcută marţea trecută -- cu mai puţin de o săptămână în urmă -- şi voi merge cu ei şi mâine de asemenea. În fiecare din aceste ture în final ajungem într-o destinaţie incredibilă, uitându-mă la acest peisaj mirific din jurul meu. Şi mă simt binecuvântat şi norocos că trăiesc, şi că simt fiecare fibră din corpul meu îndurerat. Şi mă simt binecuvântat şi norocos că acum 15 ani am avut curajul să-mi dau demisia de la Universitatea din New York şi să mă întorc în ţara mea natală unde pot să fac aceste călătorii incredibile cu acest grup de copii cu probleme venind din Etiopia și Maroc și Rusia. Şi mă simt binecuvântat şi norocos că în fiecare săptămână, în fiecare marţi şi de fapt în fiecare vineri de asemenea, pot din nou să mă bucur până în măduva oaselor de esenţa traiului în Israel pe culmi.

Vă mulţumesc.

(Aplauze)