Sheryl WuDunn: Cea mai mare nedreptate a secolului nostru

Provocarea globală despre care vreau să vă vorbesc astăzi rareori apare pe prima pagină a ziarelor. Cu toate acestea, este enormă în dimensiuni şi importanţă. Cu toţii aţi călătorit prin toată lumea; ne aflăm totuşi la TEDGlobal. Sper însă să vă port prin locuri unde nu aţi mai fost înainte.

Să începem aşadar în China. Această fotografie a fost făcută acum două săptămâni. De fapt, un indiciu este că băieţelul de pe umerii soţului meu tocmai a absolvit liceul. (Râsete) Aceasta e însă Piaţa Tiananmen. Mulţi dintre dvs. aţi fost acolo. Nu este adevărata China. Permiteţi-mi să vă prezint adevărata China. Aceştia sunt Munţii Dabian într-o zonă izolată a provinciei Hubei din China centrală. Dai Manju are 13 ani la începutul povestirii noastre. Ea locuieşte cu părinţii, cu cei doi fraţi şi mama mătuşii ei. Au o colibă fără electricitate, fără apă curentă, fără ceasuri de mână, fără bicicletă. Şi împărtăşesc această profundă splendoare cu un porc foarte mare. Dai Manju era în clasa a şasea când părinţii ei i-au spus: "Te vom retrage de la şcoală deoarece taxele şcolare de 13 dolari sunt prea ridicate pentru noi. Îţi vei petrece restul vieţii în orezărie. De ce am risipi banii aceştia pentru tine?" Asta se întâmplă cu fetele din zone izolate.

Se pare că Dai Manju era cea mai bună elevă din clasa ei. Ea a făcut oricum cele două ore de mers pe jos până la şcoală încercând să prindă orice urmă de informaţie care se auzea de dincolo de uşă. Am scris despre ea în New York Times. Am primit un influx de donaţii - majoritatea cecuri de 13 dolari, deoarece cititorii New York Times sunt foarte generoşi cu sumele mici. (Râsete) Ulterior am primit un transfer de fonduri pentru $10,000 -- o persoană foarte cumsecade. Am predat banii acestui om, directorul şcolii. A fost încântat. S-a gândit : "Oh, pot să renovez şcoala. Pot să acord burse tuturor fetelor." Bineînţeles, dacă învaţă bine şi îşi continuă studiile. Astfel că Dai Manju practic a absolvit gimnaziul. A mers la liceu. A mers la o şcoală de contabilitate. Şi-a căutat o slujbă în provincia Guangdong, în sud. A găsit slujbă şi a căutat altele pentru colegele ei de clasă şi prietene. A trimis bani familiei sale. Aceştia au construit o casă nouă, de data aceasta cu apă curentă, electricitate, o bicicletă, şi fără porc.

Ceea ce am văzut aici este un experiment natural. E rar să primeşti o investiţie exogenă pentru educaţia fetelor. Şi de-a lungul anilor, urmărind-o pe Dai Manju, am putut vedea cum ea a fost capabilă să iasă dintr-un ciclu vicios şi să intre într-unul virtuos. Ea nu a schimbat numai dinamica proprie, ci propria gospodărie, familia şi satul. Satul a devenit un exemplu. Bineînţeles, majoritatea Chinei se dezvolta la acea vreme, însă ei au putut să construiască un drum care să-i lege de restul ţării.

Şi asta mă aduce la primul dintre cele două canoane majore din "Jumătate de cer". Şi acesta este că provocarea morală centrală a acestui secol este inegalitatea între sexe. În secolul al XIX-lea a fost sclavia. În secolul XX a fost totalitarismul. Cauza momentului e brutalitatea cu care atât de mulţi oameni se confruntă pe glob din cauza genului lor. Unii dintre dvs. ar putea gândi : "E o hiperbolă. Exagerează." Să vă pun următoarea întrebare. Câţi dintre dvs. cred că sunt mai mulţi bărbaţi decât femei pe glob? Să facem un sondaj. Câţi credeţi că sunt mai mulţi bărbaţi pe glob? Mâna sus, vă rog. Câţi credeţi - câţiva - că sunt mai multe femei? Bine, majoritatea. Ei bine, să ştiţi că al doilea grup greşeşte. Sunt, într-adevăr, în Europa şi în Vest, unde femeile şi bărbaţii au acces egal la hrană şi îngrijire medicală, mai multe femei, noi trăim mai mult. Însă în majoritatea ţărilor din restul lumii nu este la fel. De fapt, studii demografice au arătat că lipsesc între 60 de milioane şi o sută de milioane de femei în populaţia actuală.

Şi acest lucru se întâmplă din mai multe motive. De exemplu, în ultima jumătate de secol, mai multe fete au fost discriminate până la moarte decât toţi oamenii ucişi pe toate câmpurile de bătălie ale secolului XX. Uneori e şi din cauza analizei cu ultrasunete. Fetele sunt avortate înainte de a se naşte când resursele sunt insuficiente. Această fetiţă, de exemplu, se află într-un centru de hrănire din Etiopia. Tot centrul era plin de fetiţe ca ea. E remarcabil însă că fraţii ei, din aceeaşi familie, nu aveau nici o problemă. În India, în primul an de viaţă, de la zero la un an, nou-născuţii de ambele sexe au practic aceeaşi rată de supravieţuire deoarece sunt dependenţi de hrănirea la sân, iar sânul mamei nu are preferinţe. De la unu la cinci ani, fetele au o rată a mortalităţii cu 50 la sută mai ridicată decât băieţii, în toată India.

Cel de-al doilea canon al volumului "Jumătate de cer" afirmă că trebuie să lăsăm la o parte moralitatea acestei situaţii. Şi la un nivel pur practic, credem că una din cele mai bune metode de a combate sărăcia şi terorismul e să educăm fetele şi să aducem femeile în câmpul muncii formale. Sărăcia, de exemplu. Există trei motive ale acestei stări de lucruri. Mai întâi, suprapopularea e una din cauzele persistente ale sărăciei. Şi ştiţi, când educăm un băiat, familia sa tinde să aibă mai puţini copii, însă e o tendinţă vagă. Când educăm o fată, ea tinde în mod semnificativ să aibă mai puţini copii. Cel de-al doilea motiv are legătură cu cheltuielile. Într-un fel, acesta e micul secret murdar al sărăciei, şi anume, nu numai că oamenii săraci au venituri foarte mici dar aceste venituri pe care le dobândesc nu sunt cheltuite foarte înţelept. Şi din nefericire, majoritatea cheltuielilor aparţin bărbaţilor. Cercetările au arătat că, analizând oamenii care au venit mai mic de 2 dolari pe zi - o măsură a sărăciei - doi la sută din această sumă e alocată în acest coş, pentru educaţie. 20 la sută se varsă într-un coş care e o combinaţie de alcool, tutun, băuturi răcoritoare prostituţie şi festivaluri. Dacă ai aloca numai patru procente pentru acest coş, asta ar avea un efect transformator.

Ultimul motiv se referă la faptul că femeile sunt parte din soluţie, nu din problemă. Trebuie să utilizezi resurse limitate. E o risipă de resurse dacă nu dezvolţi pe cineva ca Dai Manju. Bill Gates s-a exprimat foarte bine când a mers în Arabia Saudită. Se adresa unei audienţe similare dvs. Şi totuşi la două treimi din sală se ridica o barieră. De o parte se aflau bărbaţii, apoi bariera şi de cealaltă parte femeile. Şi cineva din această parte a sălii s-a ridicat şi a întrebat: "D-le Gates, ţelul nostru aici în Arabia Saudită este să fim una din primele 10 ţări în ceea ce priveşte tehnologia. Credeţi că vom reuşi?" Aşa că Bill Gates, privind publicul, a spus: "Dacă nu utilizaţi jumătate din resursele din această ţară, nu veţi ajunge sub nici o formă aproape de primele 10 ţări." Iată-l deci pe Bill al Arabiei.

(Râsete)

Deci cum ar arăta unele din provocările specifice? Consider că prima pe listă e problema traficului sexual. Şi voi spune numai două lucruri despre asta. Sclavia în perioada de vârf a comerţului cu sclavi în anii 1780: circa 80 000 de sclavi erau transportaţi din Africa spre Lumea Nouă. Acum, sclavia modernă : conform statisticilor estimate de Departamentul de Stat, în jur de 800 000 de persoane - de 10 ori mai mult - sunt traficate peste graniţele internaţionale. Şi asta nici măcar nu include pe cei traficaţi înăuntrul graniţelor statale, ce reprezintă un segment substanţial. Şi dacă analizăm alt factor, alt contrast, un sclav în trecut valora circa $40,000 în banii de azi. Azi, poţi cumpăra o fată traficată pentru câteva sute de dolari, ceea ce înseamnă că ea e de fapt mai uşor de înlocuit. Însă ştiţi, se fac progrese în ţări precum Cambodia şi Thailanda. Nu trebuie să ne aşteptăm la o lume în care fetele sunt cumpărate şi vândute sau ucise.

Al doilea punct de pe agendă este mortalitatea maternă. Ştiţi, naşterea unui copil în această parte a lumii e un eveniment minunat. În Niger, una din şapte femei poate să moară în timpul naşterii. Pe glob, la fiecare minut şi jumătate o femeie moare la naştere. Şi nu e ca şi cum nu avem soluţii tehnologice, însă aceste femei au trei lucruri împotriva lor : sunt sărace, trăiesc în zone rurale şi sunt femei. Ştiţi, pentru fiecare femeie care moare, 20 supravieţuiesc dar rămân cu sechele. Şi cea mai devastatoare dintre acestea e fistula obstetrică. E o ruptură datorată unei naşteri dificile care face o femeie incontinentă.

Să vă povestesc despre Mahabuba. Ea trăieşte în Etiopia. A fost măritată împotriva voinţei ei la vârsta de 13 ani. A rămas însărcinată, a fugit în tufişuri să nască, însă corpul ei era extrem de imatur, şi a avut o naştere dificilă. Copilul a murit şi ea a dezvoltat o fistulă. Ceea ce înseamnă că a devenit incontinentă; nu îşi putea controla nevoile. Pe scurt, puţea. Sătenii au crezut că e blestemată; nu mai ştiau ce să-i facă. În sfârşit, au pus-o la marginea satului într-o colibă. Au smuls uşa ca hienele să o mănânce în timpul nopţii. În acea noapte, era o bâtă în colibă. Ea a alungat hienele cu acea bătâ. Şi în dimineaţa următoare, a ştiut că dacă ar putea ajunge în satul învecinat unde se afla un misionar străin, va fi salvată. Datorită unor leziuni nervoase, ea s-a târât tot drumul - 30 de mile - până la uşa respectivă, pe jumătate moartă. Misionarul străin a deschis uşa, a înţeles exact ce se întâmplase, a dus-o la un spital specializat din Addis Ababa, şi ea s-a vindecat datorită unei operaţii costând 350 de dolari. Doctorii şi asistentele de acolo au remarcat că ea nu era numai o luptătoare, ci şi foarte inteligentă, şi au făcut-o asistentă. Deci acum Mahabuba salvează vieţile a sute şi mii de femei. Ea a devenit parte din soluţie, nu din problemă. Ea a trecut dintr-un ciclu vicios într-unul virtuos.

Am discutat despre unele dintre provocări, voi vorbi acum despre soluţii, căci soluţii previzibile există. Am menţionat deja unele : educaţie şi oportunităţi economice. Desigur, când educăm o fată, aceasta tinde să se mărite mai târziu în viaţă, tinde să aibă copii mai târziu, tinde să aibă mai puţini copii şi cei pe care îi va avea, vor fi educaţi într-o manieră progresistă. Odată cu oportunitatea economică, acest lucru poate avea un impact important.

Vă voi vorbi acum despre Saima. Ea locuieşte într-un sat mic din împrejurimile oraşului Lahore, în Pakistan. Şi la momentul respectiv, era nefericită. Era bătută în fiecare zi de către soţul ei, care era şomer. El juca jocuri de noroc şi ca urmare era greu să-şi găsească de lucru şi îşi vărsa frustrarea pe soţia lui. Ei bine, când aceasta a dat naştere celei de-a doua fiice, soacra ei i-a spus fiului : "Cred că ai face bine să-ţi iei o a doua soţie. Saima nu îţi va naşte un fiu." Asta se întâmpla când ea a dat naştere celei de-a doua fiice. La momentul respectiv, exista un grup de micro-împrumut în sat care i-a împrumutat 65 de dolari. Saima a luat banii şi a pus bazele unei afaceri de broderie. Broderiile ei au plăcut comercianţilor; s-au vândut foarte bine şi cererea a crescut. Şi când nu a mai putut produce îndeajuns, a angajat alte femei din sat. Curând avea 30 de femei din sat care lucrau la afacerea ei de broderie. Apoi, când a trebuit să transporte toate broderiile din sat la piaţă, ea a avut nevoie de cineva care s-o ajute să facă transportul, aşa că şi-a angajat soţul. Acum se ocupă de afacere împreună. El se ocupă de transport şi distribuţie şi ea de producţie şi resurse. Acum au o a treia fiică iar fiicele, toate, beneficiază de educaţie deoarece Saima ştie ce e cu adevărat important.

Ceea ce mă aduce la elementul final, care e educaţia. Larry Summers, când era economist şef la Banca Mondială, a afirmat că " E posibil ca profitul cel mai ridicat pe investiţie în ţările în curs de dezvoltare să se obţină din educaţia fetelor." Să vă spun povestea lui Beatrice Biira. Beatrice locuia în Uganda lângă graniţa cu Congo şi, ca şi Dai Manju, nu a mers la şcoală. De fapt, ea nu a fost niciodată într-o şcoală, nici măcar nu a pus piciorul într-una pentru o singură zi. Părinţii ei, din nou, au zis: "De ce să cheltuim bani pentru ea? Îşi va petrece majoritatea vieţii cărând apă." Se întâmplă însă că în acel moment în Connecticut exista un grup numit Grupul Bisericii Comunitare Niantic din Connecticut. Acesta a făcut o donaţie unei organizaţii din Arkansas numită Heifer International. Heifer a trimis două capre în Africa. Una dintre ele a ajuns la părinţii lui Beatrice. Şi capra a făcut doi iezi. Iezii au început să producă lapte. Familia a vândut laptele pe bani. Banii au început să se acumuleze şi curând părinţii şi-au zis: "Avem destui bani. S-o trimitem pe Beatrice la şcoală." La nouă ani, Beatrice a început clasa întâi -- la urma urmei, nu mai fusese niciodată la şcoală -- cu copiii de şase ani. Nu contează, ea a fost încântată să meargă la şcoală. A ajuns rapid printre primii în clasă. A rămas acolo în timpul şcolii primare, gimnaziului şi apoi în liceu a obţinut rezultate excelente la examenele naţionale şi a devenit prima persoană din satul ei care a ajuns vreodată în SUA cu bursă. Acum doi ani, a absolvit la Colegiul Connecticut. O zi după absolvire, a afirmat : "Sunt cea mai norocoasă fată şi totul se datorează unei capre". (Râsete) Capra respectivă a costat 120 de dolari.

Vedeţi aşadar ce impact au micile gesturi de ajutor. Însă vreau să vă readuc la realitate. Iată: ajutorul USA nu vine uşor. Există cărţi care au criticat ajutorul USA. Cum e cea a lui Bill Easterly. Există o carte numită "Ajutorul mort". Ştiţi, critica e corectă; nu e uşor. Ştiţi, se discută cum jumătate din toate proiectele pentru puţuri de apă, o jumătate de an mai târziu, au eşuat. Când am fost în Zimbabwe, am făcut turul împrejurimilor cu şeful satului -- el vroia să strângă bani pentru o şcoală secundară -- şi la mică distanţă am văzut nişte construcţii şi am întrebat:"Ce e asta?" El a mormăit ceva. Se pare că era un proiect de irigaţie eşuat. La câţiva metri era o crescătorie de pui părăsită. Într-un an, toţi puii au murit şi nimeni nu a mai vrut să crească pui acolo. E adevărat, însă consider că nu trebuie să arunci copilul cu apa din scăldătoare; trebuie să te perfecţionezi. Înveţi din propriile greşeli şi faci progrese.

Cred de asemenea că oamenii pot să facă o diferenţă şi trebuie s-o facă pentru că noi, oamenii, împreună, putem ajuta la crearea unei mişcări. Şi o mişcare a bărbaţilor şi femeilor este necesară pentru a iniţia schimbarea socială, schimbare ce va răspunde acestei importante provocări morale. Aşa că, mă întreb, dvs. ce câştigaţi? Probabil vă întrebaţi acelaşi lucru. De ce v-ar păsa? Vă propun două subiecte de gândire. Unul e că studiile arată că odată ce toate nevoile materiale sunt satisfăcute -- lucru de care majoritatea celor din această cameră beneficiază -- cercetările arată că există doar puţine lucruri în viaţă care pot ridica nivelul de fericire. Unul din aceastea e să contribui la o cauză mai importantă decât tine însuţi.

Şi al doilea subiect. E o anecdotă pe care v-o împărtăşesc. E povestea unei angajate a unei agenţii umanitare din Darfur. E o femeie care a lucrat în Darfur şi a văzut lucruri pe care nici o fiinţă omenească n-ar trebui să le vadă. În timpul cât a lucrat aici, ea a fost puternică, fermă. Nu a cedat. Şi apoi s-a întors în SUA în concediu, în vacanţa de Crăciun. Se afla în grădina bunicii ei şi a văzut ceva ce a redus-o la lacrimi. Acest lucru era un dispozitiv pentru hrănit păsările. Şi ea şi-a dat seama că a avut imensul noroc de a se fi născut într-o ţară unde siguranţa e de la sine înţeleasă, unde nu numai că ne putem hrăni, îmbrăca şi adăposti pe noi înşine, ci furnizăm hrană şi pentru păsările sălbatice, ca acestea să nu sufere de foame în timpul iernii. Şi ea a realizat că odată cu acest mare noroc vine şi o mare responsabilitate. Şi astfel, asemeni ei, tu, eu, noi am câştigat cu toţii loteria vieţii. Şi deci întrebarea devine: cum ne achităm de această responsabilitate?

Iată aşadar cauza. Alăturaţi-vă mişcării. Fiţi mai fericiţi şi contribuiţi la salvarea lumii.

Vă mulţumesc.

(Aplauze)