Sherry Turkle: Conectați, dar singuri?

Acum câteva minute, fiica mea Rebecca mi-a trimis un mesaj urându-mi succes. Mesajul ei spunea, "Mamă, o să fii tare." Îmi place asta. Primirea acelui mesaj a fost ca şi cum am primit o îmbrăţişare. Și iată. Eu reprezint un mare paradox. Eu sunt o femeie căreia îi place să primească mesaje dar care vă va spune că poate fi o problemă dacă primiţi prea multe.

De fapt, acel mesaj al fiicei mele mă aduce la începutul poveştii mele. În 1996, când am susţinut prima mea prelegere TED, Rebecca avea cinci ani şi stătea chiar acolo, în primul rând. Tocmai scrisesem o carte care lăuda viaţa noastră pe internet şi urma să ajung pe coperta revistei Wired. În acele vremuri amețitoare, experimentam cu chat room-urile şi comunităţile virtuale online. Exploram diverse aspecte ale fiinţelor noastre. Şi apoi ne-am deconectat. Eram entuziasmată. În calitate de psiholog, ce m-a entuziasmat cel mai mult a fost ideea că vom folosi ce am învăţat în lumea virtuală despre noi, despre identitatea noastră, pentru a duce vieţi mai bune în lumea reală.

Acum avansăm rapid până în 2012. Sunt iarăşi aici pe scena TED. Fiica mea are 20 de ani. Este la facultate. Doarme alături de telefonul ei, la fel fac şi eu. Şi tocmai am scris o carte nouă, dar de data aceasta nu este una care mă va pune pe coperta revistei Wired. Aşadar ce s-a întâmplat? Încă sunt entuzismată cu privire la tehnologie, dar cred, şi sunt aici să susţin acest lucru, că o lăsăm să ne ducă în anumite locuri unde nu vrem să ajungem.

În ultimii 15 ani, am studiat tehnologiile comunicării mobile şi am intervievat sute şi sute de oameni, tineri şi bătrâni, despre vieţile lor conectate. Şi ce am aflat este că micile noastre aparate, aceste aparate mici din buzunarele noastre, sunt atât de puternice din punct de vedere psihologic, că nu numai schimbă ceea ce facem, ci ne schimbă şi identitatea. Unele din lucrurile pe care le facem acum cu aparatele noastre sunt lucruri pe care, doar acum câţiva ani, le-am fi considerat ciudate sau deranjante, dar au devenit rapid familiare, cum facem lucrurile.

Să luăm câteva exemple: Oamenii trimit mesaje sau email-uri în timpul ședințelor de consiliu din cadrul companiilor. Trimit mesaje, fac cumpărături, sau accesează Facebook în timpul cursurilor, prezentărilor, de fapt, în timpul oricărei întâlniri. Oamenii îmi vorbesc despre noua şi importanta abilitate de a privi în ochi pe cineva în timp ce scrii mesajul. (Râsete) Oamenii îmi explică faptul că este dificil, dar că se poate face. Părinţii trimit mesaje şi email-uri la micul dejun şi cină în timp ce copiii se plâng că nu au parte de întreaga atenţie a părinţilor lor. Dar apoi aceiaşi copii nu îşi oferă unii altora atenţie. Aceasta este o poză recentă a fiicei mele şi a prietenelor ei în timp ce sunt împreună deşi nu sunt împreună. Şi trimitem mesaje chiar şi la înmormântări. Asta este ceea ce studiez. Ne scoatem din tristeţea sau din reveria noastră şi ne concentrăm pe telefoanele noastre.

De ce contează acest lucru? Contează pentru mine pentru că eu cred că ne expunem problemelor -- mai ales în privinţa modului în care relaţionăm, dar şi în privinţa modului în care relaţionăm cu noi înşine şi cu capacitatea noastră de auto-reflecție. Ne obişnuim cu un alt mod de a fi singuri împreună. Oamenii vor să fie unii cu alţii, dar și în altă parte -- conectaţi la toate locurile diferite unde vor să fie. Oamenii vor să îşi personalizeze vieţile. Vor să intre şi să iasă din locurile unde se află, pentru că lucrul care contează cel mai mult pentru ei este să dețină controlul asupra zonei în care își îndreaptă atenţia. Aşa că vrei să te duci la acea şedinţă, dar vrei să fii atent doar la părțile care te interesează. Şi unii oameni cred că acesta esste un lucru bun. Dar puteţi să ajungeţi să vă ascundeţi unii de alţii, chiar dacă sunteţi mereu conectaţi unii cu alţii.

Un om de afaceri de 50 de ani mi s-a plâns cum simte că nu mai are colegi la serviciu. Când se duce la serviciu, nu se opreşte să vorbească cu nimeni, nu sună pe nimeni. Şi spune că nu doreşte să-şi întrerupă colegii pentru că "Sunt prea ocupați cu mailurile lor." Dar apoi se opreşte şi spune, "Ştii, nu îţi spun adevărul. Eu sunt cel care nu doreşte să fie întrerupt. Cred că ar trebui să îmi doresc, dar mai degrabă aş face chestii pe Blackberry-ul meu."

De-a lungul generaţiilor, văd că oamenii nu se mai satură unii de alţii, doar dacă pot să fie la distanţă unii de alţii, în cantităţi pe care le pot controla. Îl numesc efectul Goldilocks: nu prea departe, nu prea aproape, la distanţa potrivită. Dar ceea ce ar putea să fie distanţa potrivită pentru un director de vârstă mijlocie poate fi o problemă pentru un adolescent care are nevoie să dezvolte relaţii faţă-în-faţă. Un băiat de 18 ani care foloseşte mesajele pentru aproape orice îmi spune gânditor, "Într-o zi, dar în mod sigur nu acum, mi-ar plăcea să învăţ cum să port o conversaţie."

Când întreb oamenii "Care e problema cu a avea conversaţii?" Oamenii spun, "Îţi zic eu care este problema cu conversaţiile. Au loc în timp real şi nu poţi să controlezi ceea ce ai de gând să spui." Aceasta este ideea de bază. Trimiterea de mesaje, email-uri, postarea, toate aceste lucruri ne permit să prezentăm un eu pe care îl dorim noi. Avem posibilitatea să edităm, ceea ce înseamnă că putem şterge, că putem retuşa faţa, vocea, carnea, corpul -- nu prea puţin, nici prea mult, exact cât trebuie.

Relaţiile umane sunt bogate şi dezordonate şi au cerinţe mari. Şi le aranjăm cu tehnologia. Şi când facem acest lucru, unul dintre lucrurile care se pot întâmpla este că se sacrifică conversaţia pentru simpla conectare. Ne schimbăm pe termen scurt. Şi în timp, părem să uităm acest lucru, sau începe să nu ne mai pese.

Am fost luată pe neaşteptate când Stephen Colbert mi-a pus o întrebare profundă, o întrebare profundă. A zis, "Oare toate aceste tweet-uri, toate aceste reprize mici de comunicare online nu se alătură într-o înghiţitură mare de conversaţie adevărată?" Răspunsul meu a fost nu, nu se alătură. Conectarea în reprize mici ar putea să funcţioneze pentru adunarea unor anumite informaţii, ar putea funcţiona pentru a spune, "Mă gândesc la tine," sau chiar pentru a spune, "Te iubesc," -- adică, uitaţi-vă cum m-am simţit când am primit mesajul de la fiica mea -- dar nu funcţionează cu adevărat pentru a afla lucruri unii despre ceilalţi, pentru a ajunge să ne cunoaştem şi să ne înţelegem cu adevărat unii pe ceilalţi. Şi conversăm unii cu ceilalţi pentru a învăţa să avem conversaţii cu noi înşine. Aşadar fuga de conversaţii poate conta cu adevărat pentru că poate compromite capacitatea noastră de auto-reflecție. Pentru copii care cresc, această abilitate este baza dezvoltării.

Iar şi iar aud, "Prefer să trimit mesaj decât să vorbesc." Şi ce observ este că oamenii sunt atât de obişnuiţi să aibă din ce în ce mai puţine conversaţii adevărate, atât de obişnuiţi să se mulţumească cu mai puţin, încât au devenit aproape dispuşi să se lipsească de tot de oameni. De exemplu, mulţi oameni împărtăşesc cu mine această dorinţă, că într-o zi o variantă mai avansată a lui Siri, asistentul digital de pe iPhone, va deveni ceva ca un prieten bun, cineva care va asculta când alţii nu o vor face. Cred că această dorinţă reflectă un adevăr dureros pe care l-am învăţat în ultimii 15 ani. Sentimentul că nimeni nu mă ascultă este foarte important în relaţia noastră cu tehnologia. De aceea este atât de atractiv să ai o pagină de Facebook sau un feed Twitter -- atât de mulţi ascultători automaţi. Şi sentimentul că nimeni nu ne ascultă ne face să ne petrecem timpul cu maşini care lasă impresia că le pasă de noi.

Sunt creați roboţi, se numesc roboţi sociali, care sunt creaţi în special să ţină companie -- celor bătrâni, copiilor noştri, nouă. Chiar am pierdut încrederea că vom fi aici unii pentru alţii? În timpul cercetării mele am lucrat în azile, şi am adus aceşti roboţi sociabili care au fost creaţi să ofere celor în vârstă sentimentul că sunt înţeleşi. Într-o zi am venit la azil şi o femeie care îşi pierduse copilul vorbea cu un robot care avea forma unui pui de focă. Robotul părea că se uită în ochii ei. Părea că urmăreşte conversaţia. A făcut-o să se simtă mai bine. Şi mulţi oameni au găsit acest lucru uimitor.

Dar acea femeie încerca să vadă un rost în viaţa ei cu o maşină care nu avea experienţa sau perspectiva vieţii umane. Acel robot s-a prefăcut de minune. Şi noi suntem vulnerabili. Oamenii percep empatia prefăcută ca şi cum ar fi ceva adevărat. Aşadar în acel moment în care femeia aceea experimenta acea empatie prefăcută, mă gândeam, "Acel robot nu poate să fie empatic. El nu poate să se confrunte cu moartea. Nu cunoaşte viaţa."

Şi pe măsură ce acea femeie găsea consolare alături de însoțitorul ei robot, mie nu mi se părea incredibil; mi se părea unul dintre cele mai dificile şi complicate momente în munca mea de 15 ani. Dar când am făcut un pas înapoi m-am simţit în mijlocul înghețat al unei furtuni perfecte. Avem aşteptări mari de la tehnologie şi aşteptări mici unii de la alţii. Şi mă întreb pe mine însămi, "Cum au ajuns lucrurile în acest punct?"

Şi cred că am ajuns aici pentru că tehnologia ne atrage cel mai mult atunci când suntem mai vulnerabili. Şi suntem vulnerabili. Suntem singuri, dar ne este frică de intimitate. Aşadar de la reţele sociale până la roboţi sociabili, dezvoltăm tehnologii care ne dau iluzia companiei fără cerinţele unei prietenii. Recurgem la tehnologie pentru a ne ajuta să fim conectaţi în moduri pe care putem să le controlăm cu uşurinţă. Dar nu ne simţim atât de comod. Nu suntem atât de mult în control.

În prezent, acele telefoane din buzunarele noastre ne schimbă minţile şi inimile pentru că ne oferă aceste fantezii satisfăcătoare. În primul rând, putem să ne orientăm atenţia oriunde dorim noi; în al doilea rând, întotdeauna vom fi auziţi; şi în al treilea rând, faptul că nu vom fi niciodată singuri. Şi a treia idee, că nu vom fi niciodată singuri, este fundamentală în schimbarea psihicului nostru. Pentru că în momentul în care oamenii sunt singuri, chiar şi pentru câteva secunde, ei devin neliniştiţi, se panichează, nu-și găsesc locul, întind mâna după un dispozitiv. Gândiţi-vă la oamenii stând la coadă sau la semafor. Singurătatea este percepută precum o problemă care trebuie să fie rezolvată. Aşa că oamenii încearcă să o rezolve formând legături. Dar aici, legătura este mai mult precum un simptom decât un tratament. Exprimă, dar nu rezolvă o problemă fundamentală. Dar mai mult decât un simptom, legătura constantă schimbă modul în care oamenii gândesc despre ei înşişi. Formează un nou mod de a fi.

Cel mai bun mod de a o descrie este: împărtăşesc, deci exist. Folosim tehnologia pentru a ne defini pe noi înşine prin împărtăşirea gândurilor şi sentimentelor noastre în timp ce le trăim. Înainte era: am un sentiment, vreau să dau un telefon. Acum este: vreau să am un sentiment, am nevoie să trimit un mesaj. Problema cu acest nou regim al lui "Împărtăşesc, deci exist" este că, dacă nu avem o legătură, nu ne simţim noi înşine. Aproape că nu ne simţim pe noi înşine. Aşadar ce putem face? Interacţionăm din ce în ce mai mult. Dar în acest timp, ne izolăm din ce în ce mai mult.

Cum ajungem de la conectare la izolare? Ajungi să fii izolat dacă nu-ți cultivi capacitatea de a fi singur, abilitatea de a fi separat, de a te reculege. În singurătate te poți regăsi ca apoi să poți ajunge la ceilalți şi să formezi ataşamente reale. Când nu avem capacitatea pentru solitudine, ne adresăm altor oameni pentru a ne simţi mai puţini agitaţi sau pentru a ne simţi mai plini de viaţă. Atunci când se întâmplă acest lucru, nu suntem în stare să apreciem cine sunt. Este ca şi cum îi folosim precum piese de rezervă pentru a ne sprijini conştiinţa fragilă a sinelui. Ajungem să ne gândim că, dacă suntem conectaţi permanent, ne vom simţi mai puţin singuri. Dar suntem în pericol, pentru că de fapt exact opusul este adevărat. Dacă nu suntem în stare să fim singuri, vom fi din ce în ce mai singuratici. Şi dacă nu ne învăţăm copiii să fie singuri, vor cunoaşte doar singurătatea.

Când am vorbit la TED în 1996, povestind despre studiile mele despre comunităţile virtuale timpurii, am spus, "Aceia care îşi petrec viaţa pe ecrane ajung în acel punct printr-un spirit de auto-reflecție." Şi la acest lucru fac apel acum: meditație şi, mai mult de atât, o conversaţie asupra modului în care folosim tehnologia în prezent şi unde ne duce acest lucru, ce ar putea să ne coste. Suntem subjugați de tehnologie. Şi ne este teamă, precum tinerilor îndrăgostiţi, că prea multă conversaţie ar putea să distrugă romantismul. Dar este momentul să vorbim. Am crescut cu tehnologia digitală şi o vedem matură. Dar nu-i așa, este abia la începuturi. Avem mult timp la dispoziţie să ne gândim cum vrem să o folosim, cum vrem să o construim. Nu sugerez să renunţăm la dispozitivele noastre, ci doar să dezvoltăm o relaţie mai conştientă de sine cu ceilalţi, unii cu alţii şi cu noi înşine.

Văd primele măsuri. Începeţi să vă gândiţi la singurătate ca la un lucru bun. Faceţi loc pentru ea. Găsiţi moduri să demonstraţi acest lucru precum o valoare pentru copiii voştri. Creaţi spaţii sacre acasă -- bucătăria, sufrageria -- şi dedicaţi-le conversaţiilor. Faceţi acelaşi lucru la locul de muncă. La serviciu, suntem atât de preocupaţi de comunicare că de multe ori nu mai avem timp să gândim nu avem timp să vorbim despre lucrurile care contează cu adevărat. Schimbaţi asta. Cel mai important, avem nevoie cu adevărat să ne ascultăm între noi inclusiv părţile plictisitoare. Pentru că atunci când ne poticnim, când ezităm sau ne pierdem cuvintele ne dezvăluim unii faţă de alţii.

Tehnologia şi-a propus să redefinească modul în care relaţionează oamenii -- cum ne purtăm de grijă unii altora, cum avem grijă de noi înşine -- dar ne oferă și ocazia de a ne afirma valorile şi traiectoria noastră. Sunt optimistă. Avem toate componentele pentru un început bun. Ne avem unii pe alţii. Şi avem cea mai mare şansă de succes dacă ne recunoaştem vulnerabilitatea. Trebuie să ascultăm când tehnologia ne spune că va lua ceva complicat şi promite să îl facă mai simplu.

În munca mea, aud că viaţa este grea, relaţiile sunt pline de riscuri. Şi apoi este tehnologia -- mai simplă, mai plină de speranţă optimistă, mereu tânără. Este ca şi cum chemi cavaleria. O campanie publicitară promite că online cu avataruri, vei putea să "Îţi iubeşti prietenii corpul tău, viaţa ta, online cu avataruri." Suntem atraşi de romantismul virtual, de jocuri pe calculator care par să fie lumi, de ideea că roboţii, roboţii, vor deveni într-o zi o companie adevărată. Petrecem o seară în reţelele sociale în loc să ne ducem într-un bar cu prietenii.

Dar fanteziile noastre de substituire ne-au costat. Acum trebuie să ne concentrăm pe feluritele moduri în care tehnologia poate să ne ducă înapoi către vieţile noastre adevărate, propriile noastre corpuri, propriile comunități, politica noastră, planeta noastră. Au nevoie de noi. Haideţi să vorbim despre cum putem folosi tehnologia digitală, tehnologia viselor noastre, pentru a face această viaţă viaţa pe care o putem iubi.

Vă mulţumesc.

(Aplauze)