Shea Hembrey : Cum am devenit 100 de artişti

Sunt un artist contemporan cu un trecut puţin neaşteptat. Aveam peste 20 de ani când am mers la primul meu muzeu de artă. Am crescut în mijlocul pustietăţii pe un drum de ţară în Arkansas-ul rural, la o oră de cel mai apropiat cinema. Şi cred că a fost un loc grozav pentru a creşte ca artist, pentru că am crescut pe lângă personaje colorate, care erau tare pricepuţi în lucrul cu mâinile. Iar copilăria mea este mai "de la ţară" decât aş putea vreodată să vă povestesc, şi de asemenea mai intelectuală decât aţi putea să vă aşteptati vreodată. De exemplu, eu şi sora mea, când eram mici, concuram să vedem cine poate să mânânce cele mai multe creiere de veveriţă. (Râsete) Dar pe de altă parte, totuşi, se citea foarte mult în casa noastră. Şi dacă televizorul era aprins, ne uitam la un documentar. Iar tatăl meu este cel mai vorace cititor pe care îl ştiu. Poate citi un roman sau două pe zi.

Dar când eram mic, îmi aduc aminte, omora muşte pe-acasă cu pistolul meu cu bile. Ce era aşa de uluitor pentru mine în legătura cu asta -- ei bine, stătea în fotoliul său, mă striga să îi aduc pistolul, iar eu îl aduceam. Şi ce era uluitor pentru mine -- ei bine, era destul de mişto; omora o muscă în casă casă cu un pistol -- dar ce era aşa de uluitor pentru mine era că ştia exact cum să tragă. Putea să o împuşte de la două camere depărtare fără să distrugă obiectul pe care stătea, pentru că ştia cum să tragă în aşa fel încât să omoare musca fără să strice mobila pe care ateriza.

Deci ar trebui să vorbesc despre artă. (Râsete) Sau am sta aici toată ziua cu poveştile mele din copilărie. Iubesc arta contemporană, dar sunt des realmente frustrat de lumea artei contemporane şi de scena artei contemporane. Acum câţiva ani, am petrecut câteva luni în Europa pentru a vedea principalele expoziţii de artă internaţionale care au pulsul a ceea ce se presupune că se întâmplă în lumea artei. Şi am fost lovit mergând la aşa de multe, una după alta, de o anume claritate a ceea ce era după ce tânjeam. Şi tânjeam după câteva lucruri pe care nu le primeam, sau nu le primeam suficient. Dar două din lucrurile majore: unul din ele, tânjeam după mai multe lucrări care sa fie atractive pentru un public larg, care să fie accesibile. Şi al doilea lucru după care tânjeam erau o măiestrie şi o tehnică ceva mai rafinate.

Am început deci să mă gândesc şi să fac liste cu tot ce credeam eu că ar face o bienală perfectă. Aşa că m-am hotărât: îmi voi face propria bienală. O voi organiza şi regiza şi o voi promova în lume. Deci m-am gândit, ok, trebuie să am nişte criterii după care să aleg lucrările. Printre toate criteriile pe care le am, sunt două lucruri principale. Unul din ele, îl numesc Testul meu Mimaw's. Şi ce e testul ăsta, e că îmi imaginez că explic o operă de artă bunicii mele în cinci minute. Şi dacă nu o pot explica în cinci minute, atunci e prea obtuză sau esoterică şi nu a fost încă rafinată destul. Trebuie să se mai lucreze la ea înainte să poată vorbi fluent. Şi apoi al doilea set al meu de reguli -- urăsc să spun "reguli" pentru că e artă -- criteriul meu ar fi criteriul MIM, care e minte, inimă şi mâini. Şi arta grozavă ar avea minte: ar avea idei şi concepte intelectuale interesante. Ar avea inimă în sensul că ar avea pasiune şi inimă şi suflet. Şi ar avea mâini în sensul că ar fi excelent lucrată.

Aşa că am început să mă gândesc la cum anume voi face această bienală, cum voi călători prin lume pentru a îi găsi pe aceşti artişti. Şi apoi mi-am dat seama într-o zi că există o soluţie mai uşoară. Pur şi simplu voi face întreaga chestie de unul singur. (Râsete) Şi iată ceea ce am făcut. M-am gândit: o bienală are nevoie de artişti. Voi face o bienală internaţională, aşa că am nevoie de artişti din toată lumea. Ceea ce am făcut a fost să inventez o sută de artişti din toată lumea. Le-am compus biografiile, pasiunile lor în viaţă, şi stilurile lor de artă, şi am început să le fac lucrările.

(Râsete)

(Aplauze)

Am simţit că acesta e genul de proiect la care aş putea lucra toată viaţa. Aşa că m-am hotărât: voi face din asta o bienală adevărată. Va fi nevoie de doi ani de muncă de studio. Şi voi crea asta în doi ani. Şi aşa am făcut. Ar trebui să încep să vorbesc despre oamenii aceştia. Gama e destul de largă. Mă interesează foarte mult tehnicile, aşa că mi-a plăcut la nebunie proiectul pentru că am ajuns să mă joc cu toate tehnicile. Aşadar, de exemplu, picturile realiste, variază de la asta, care e un fel de stil al maeştrilor vechi, la natura moartă foarte realistă, la acest tip de pictură pe care îl fac cu un singur fir. Apoi, la celălalt capăt, sunt spectacolele şi filmele scurte şi lucrările de sală, cum ar fi această lucrare şi aceasta, şi lucrări în aer liber, precum aceasta şi aceasta. Ar trebui să menţionez, eu creez toate aceste lucruri. Nimic nu e modificat în Photoshop. Chiar sunt sub apă cu acei peşti.

Acum permiteţi-mi să vi-i prezint pe câţiva din artiştii mei fictivi. Aceasta este Nell Remmel. Nell este interesată de procesele din agricultură, iar munca ei se bazează pe aceste practici. În această lucrare, care se numeşte „Pământ întors” -- a dorit să ia cerul şi să îl folosească la curăţarea pământului gol. Şi folosind oglinzi uriaşe -- (Aplauze) Şi aici ia acele oglinzi uriaşe şi le pune în pământ. Are 7 metri lungime. Ce mi-a plăcut cel mai tare la lucrarea ei e că, atunci când mă plimb în jurul ei, şi mă uit în jos la cer, mă uit în jos să privesc cerul, se dezvăluie într-un fel nou. Probabil partea cea mai bună a acestei lucrări e la apus şi la răsărit când cade amurgul şi pământul e întunecat, dar mai e încă lumina de deasupra, strălucind sus. Aşa că stai acolo şi toate celelalte sunt întunecate, dar mai există acest portal în care vrei să sari. Aceasta lucrare a fost grozavă. E în curtea a părinţilor mei din Arkansas. Îmi place la nebunie să sap gropi. Această lucrare a fost foarte distractivă pentru că au fost necesare două zile de săpat în pământ moale.

Următorul artist este Kay Overstry, care este interesată de efemeritate. Cel mai recent proiect al ei se numeşte „Vremea făcută de mine". Ea creează vreme la scara corpului său. Această lucrare este „Îngheţ”. Ceea ce a făcut a fost că a ieşit într-o noapte rece, uscată şi a respirat încoace şi încolo pe peluză pentru a lăsa -- pentru a lăsa o urmă a vieţii ei, urma respiraţiei sale. (Aplauze) Acesta e un metru şi jumătate de brumă pe care a lăsat-o ea în urmă. Soarele răsare, şi se topeşte. Iar rolul a fost jucat de mama mea.

Următorul artist, e de fapt un grup de artişti japonezi, un colectiv de artişti japonezi -- (Râsete) din Tokyo. Pe ei îi interesa să dezvolte un nou spaţiu alternativ pentru artă. Şi aveau nevoie de finanţare pentru el, aşa că au hotărât să inventeze nişte proiecte interesante de finanţare. Unul din ele se referă la capodoperele răzuibile. (Râsete) Ceea ce fac ei -- fiecare dintre aceşti artişti, pe un carton de 18 pe 23 de centimetri, pe care le vând cu 10 dolari, au desenat opere originale de artă. Cumperi una, şi poate câştigi lucrarea originală, sau poate că nu. Chestia asta a declanşat o nebunie în Japonia, pentru că toată lumea doreşte o capodoperă. Iar cele care sunt cele mai căutate sunt cele care sunt doar puţin răzuite. Toate aceste lucrări, într-un fel, vorbesc despre noroc sau destin sau şansă. Aceste prime două sunt portrete ale câştigătorilor de jackpot-uri uriaşe, ani înainte, şi ani după ce au câştigat.

Iar acesta e numit „Tragerea băţului celui scurt". (Râsete) Îmi plac aceste lucrări pentru că am acasă un mic verişor care m-a prezentat -- şi eu cred că este o prezentare grozavă -- unui prieten, într-o zi: „Acesta este verişorul meu, Shea. Desenează beţe foarte bine.” (Râsete) A fost unul din cele mai bune complimente primite vreodată.

Acest artist este Gus Weinmueller, şi lucrează la un proiect, un mare proiect, numit „Artă pentru popoare”. În cadrul acestui proiect, face unul mai mic, numit „Artişti în casa lor" Ce face el este să -- (Râsete) să stea câte o săptămână cu o familie. Apare pe prispa lor, la uşa lor, cu o periuţă de dinţi şi pijamale, şi e pregătit să petreacă o săptămână cu ei. Şi, folosind doar ce e acolo, intră şi face un mic studio de reşedinţă din care să lucreze. Şi îşi petrece acea săptămână vorbind cu familia despre ce anume cred ei că e arta de calitate. Are întregi discuţii cu familia. Cotrobăie prin tot ce au ei, şi găseşte materiale pe care să le folosească. Şi creează o lucrare care corespunde părerii lor despre arta de calitate. Pentru această familie, a făcut această tablou de natură moartă. ŞI orice ar face, se referă cumva la cuib şi spaţiu şi proprietate personală.

Proiectul următor îi aparţine lui Joachim Parisvega, iar pe el îl interesează -- convingerea lui e că arta e pretutindeni, în aşteptare -- şi tot ce are nevoie ca să se întâmple e un mic impuls. Iar el furnizează acest impuls prin mânuirea forţelor naturale, cum ar fi seria în care a folosit ploaia pentru a face tablouri. Acest proiect se numeşte "Cuiburi are iubirii". Ce a făcut a fost să folosească păsările sălbatice pentru a-i crea lui arta. A pus materialele în locuri de unde păsările urmau să le adune, iar ele au meşteşugit cuiburile pentru el. Acesta se numeşte "Cuibul cârlionţului". Acesta se numeşte "Cuibul mixajului de cântece de iubire". (Râsete) Iar acesta se numeşte "Cuibul pentru făcut dragoste". (Râsete)

Următoarea este Sylvia Slater. Sylvia e interesată de negoţul cu artă. E un artist elvețian foarte serios. (Râsete) Se gândea la prietenii şi familia ei care lucrează în locuri haotice şi ţări în curs de dezvoltare, şi se întreba: oare ce aş putea face, care să fie valoros pentru ei, în cazul în care se întâmplă ceva rău şi ar avea nevoie să îşi cumpere ieşirea din ţară sau să plătească un pistolar. Astfel i-a venit ideea de a crea aceste lucrări de artă cu dimensiuni de buzunar care sunt portrete ale persoanei care le poartă. Le-ai putea purta cu tine şi dacă totul se duce naibii, ai putea face plăţi pentru a-ţi cumpăra viaţa. Acest preţ al vieţii este pentru un director non-profit de irigaţii. În mod ideal ce se întâmplă e că nu le foloseşti niciodată, şi e o moştenire pe care o poţi lăsa. Le face în aşa fel încât să poată fi împărţite în mai multe plăţi, sau pot fi ca acestea, frunze care pot fi folosite ca plată. Sunt valoroase. Acestea sunt metale şi pietre preţioase. Iar aceasta a trebuit să fie ruptă. El a fost nevoit să rupă o bucată pentru a ieşi din Egipt de curând.

Aceasta e opera unui duo, Michael Abernathy şi Bud Holland. Ei doresc să creeze cultură, tradiţie pur şi simplu. Ce fac ei e să se mute într-o zonă şi să încerce să creeze o nouă tradiţie într-o zonă geografică mică. Aici suntem în Tennessee-ul de est, şi ce au hotărât ei a fost că e nevoie de o tradiţie pozitivă care să fie asociată cu moartea. Aşa că au venit cu ideea de chef la groapă. Iar un chef la groapă -- un chef la groapă e când, pentru aniversarea unui eveniment, sau o zi de naştere, îţi aduni toţi prietenii şi familia şi dansezi pe locul unde vei fi înmormântat. (Râsete) Şi ne-a fost acordată multă atenţie când am făcut-o. Mi-am convins familia să facă asta, şi ei nu ştiau ce făceam. Eu le spuneam: "Îmbrăcaţi-vă ca pentru înmormântare. Vom face ceva treabă." Aşa că am ajuns la mormânt şi am făcut asta, ceea ce a fost hilar -- toată atenţia pe care am primit-o. Ce se întâmplă e că dansezi pe mormânt. După ce ţi-ai terminat dansul, toată lumea toastează pentru tine şi îţi spune cât de grozav eşti. În esenţă ai parte de o înmormântare la care eşti prezent. Aceştia sunt mama şi tatăl meu.

Asta e de Jason Birdsong. El e pasionat de cum vedem lucrurile ca un animal, cum suntem interesaţi de mimetism şi camuflaj. Ştiţi, când ne uităm pe o alee întunecată sau o cărare în junglă, încercând să distingem o faţă sau o creatură. Avem pur şi simplu acel mod natural de a vedea. Iar el se joacă cu această idee. Iar în lucrarea aceasta: acelea nu sunt de fapt frunze. Sunt specimene de fluturi care au un camuflaj natural. Îi împerechează pe aceştia. Iată o altă grămadă de frunze. Toţi aceia sunt de fapt specimene de fluturi adevăraţi. Şi le împerechează cu tablouri. De exemplu, aceasta e o pictură cu un şarpe într-o cutie. Deschizi cutia şi te gândeşti: "Vai, e un şarpe înăuntru." Dar de fapt e o pictură. El creează nişte conversaţii interesante despre realism şi mimetism şi despre tendinţa noastră de a fi păcăliţi de camuflaje reuşite.

(Râsete)

Următorul artist este Hazel Clausen. Hazel Clausen este un antropolog care şi-a luat un an sabatic şi a hotărât: "Ştiţi, aş învăţa multe despre cultură dacă aş crea o cultură care nu există de la zero." Şi asta a şi făcut. A creat populaţia elveţiană numită uvuliţi, iar ei au acest cântec specific pentru care îşi folosesc omuşorul. Asta e şi o referinţă la felul în care omuşorul -- ei spun că totul a căzut din cauza fructului interzis. Şi acesta e simbolul culturii lor. Asta e dintr-un documentar numit "Practici sexuale şi controlul populaţiei în rândul uvuliţilor." Aceasta e o broderie de angora tipică pentru ei. Aceasta e una din strămoşii lor, Gert Schaeffer. (Râsete) De fapt e mătuşa mea Irene. A fost tare amuzant să avem o persoană falsă care face lucruri false. Şi mor de râs când văd piesa asta, pentru că atunci când mă uit la ea ştiu că e angora franţuzească, şi multe panglici vechi germane şi lână pe care am luat-o dintr-o filatură din Nebraska şi am tot cărat-o de colo colo timp de 10 ani şi apoi fuste chinezeşte antice.

Următorul e un colectiv de artişti numiţi Dobermanii Argintii. Motto-ul lor e să răspândească pragmatismul persoană cu persoană. (Râsete) Ei sunt foarte interesaţi de cât de supra-răsfăţaţi am devenit. Acesta e unul din comentariile lor despre cât de supra-menajaţi am devenit. Ceea ce au făcut a fost să pună un semn de atenţionare pe fiecare ghimpe de pe acest gard. (Râsete) (Aplauze) Se numeşte "Gardul simţului de cal".

Următorul artist este K. M. Yoon, un artist sud-coreean forarte interesant. El prelucrează o tradiţie artistică confucianistă a pietrelor şcolare. Următorul este Maynard Sipes. Îl iubesc pe Maynard Sipes, dar el e închis în lumea lui, şi, fie binecuvântat, e foarte paranoic. Următorul este Roy Pening, un artist foarte interesant din Kentucky, şi e cel mai drăguţ tip. Odată chiar a schimbat o operă de artă pe o bucată de caşcaval pentru că acea persoană o dorea atât de tare.

Urmează un artist australian, Janeen Jackson, şi asta e dintr-un proiect de-al ei numit "Ce face o operă de artă când noi nu ne uităm". (Râsete) Următorul e de un prezicător lituanian, Jurgi Petrauskas. Următoarea e Ginger Cheshire. Asta e dintr-un film de scurt metraj de-al ei numit "Ultima persoană". Iar aceea e verişoara mea, şi câinele surorii mele, Gabby. Următoarea, e de Sam Sandy. El e unul din bătrânii australieni aborigeni, şi e şi artist în acelaţi timp. Iar asta e dintr-un mare proiect de sculptură de călătorie pe care îl face.

Asta e de la Estelle Willoughsby. Ea vindecă folosind culoarea. Şi e unul din cei mai prolifici din toţi aceşti o sută de artişti, chiar dacă va împlini 90 de ani anul viitor. (Râsete) Asta e de Z. Zhou, iar el e interesat de stază. Următorul e de Hilda Singh, iar ea face un întreg proiect numit "Veșmânt social".

Următorul e de Vera Sokolova. Trebuie să spun, Vera mă cam sperie. Nu o poţi privi drept în ochi, pentru că e un pic cam înfricoşătoare. Şi e bine că nu e adevărată; ar fi tare furioasă că am spus asta. (Râsete) E optometrist în St. Petersburg, şi se joacă cu optica. Următorul e de Thomas Swifton. E dintr-un film de scurt metraj, "Aventurile slăbănogului”. (Râsete) Iar asta e de Cicily Bennett, dintr-o serie de filme de scurt metraj.

Şi după asta, mai sunt 77 de alţi artişti. Şi împreună cu aceşti alţi 77 pe care nu îi vedeţi, asta e bienala mea. Vă mulţumesc. Vă mulţumesc. Mulţumesc. (Aplauze) Vă mulţumesc. Mulţumesc. (Aplauze)